Pe 22 august 1992 am citit cu stupoare în Adevărul despre un fapt de neconceput: moartea, pe 21 august 1992, a unui anume Virgil Zbăganu – inginer de 38 de ani şi care voia să refacă partidul comunist – călcat de tren într-o localitate unde se afla pentru a strânge legături în vederea obiectivului de mai sus. Ziarul nu a vorbit de asasinat, dar a descris neverosimilitatea unei întâmplări în care un tip tânăr şi motivat să se aşeze de bună voie pe şina de cale ferată şi să aştepte ca un tren să vină să îi curme înfiorător firul vieţii. Apoi, s-a aşternut cea mai neagră uitare peste acest fapt ce trebuia, în viziunea mai marilor „revoluţiei”, să devină „divers”.
Nu a existat niciodată în aceşti 2o de ani vreo tentativă de anchetă asupra morţii lui Virgil Zbăganu[1]. Au tăcut şi liberalii – pentru care respectul legii şi al egalităţii în faţa legii este literă sacră – şi cei „de stânga”, adică social-democraţii păstoriţi de Ion Iliescu. Vă aduceţi aminte de filmul Noaptea generalilor (The night of generals), 1967? Era o idealizare a spiritului de legalitate, adică, în fond, de stat de drept, deci şi de amor legis de către jurişti. Nu story-ul e important – că şi în Al Treilea Reich ar fi existat jurişti ce urmăreau pedepsirea infracţiunilor (şi acolo era vorba despre o crimă) până în pânzele albe, indiferent de statutul social al făptaşului – ci principiul: dacă legea nu este călcată în picioare, ea trebuie să triumfe indiferent de regimurile politice. Era o idealizare, încă o dată, dar cât de necesară: la noi se spunea că „în timpul comunismului” legea nu a putut să îşi impună calitatea de criteriu de evaluare şi curăţire a relaţiilor sociale. Dar după?
Era cu atât mai şocant cu cât noi nu eram obişnuiţi cu astfel de reglări de conturi. Asasinatele politice de dinainte de 1944, dispariţiile din timpul primei perioade a stalinismului, internarea unora în ospicii apoi – erau, toate, socotite drept excepţii oribile generate de turnuri nefireşti ale politicii. „Dar noi nu facem aşa ceva”: nu era o auto-adulare a bunului simţ naţional, ci pur şi simplu uman[2]. Cu atât mai mult cu cât ne aflam într-o perioadă care voia să rupă radical cu orice rău al trecutului. Cum? Am făcut revoluţia pentru ca să fie omorât un om care pune în aplicare principiul pluralismului şi nu se abate deloc de la respectarea demnităţii şi democraţiei?
Nu l-am cunoscut pe Virgil Zbăganu. Nu ştim cum ar fi evoluat nici gândirea lui şi nici încercarea lui. Dar un lucru este clar: el şi partidul său comunist renăscut s-ar fi opus liberalizării deşănţate, privatizării deşănţate, hoţiilor, corupţiei şi încălcării legii, într-un cuvânt, capitalismului sălbatic. Nu ar fi făcut nici o revoluţie: chestiunea aceasta este prea gravă şi complexă pentru ca cineva să mai încerce – în alte împrejurări istorice decât în anii 20-30 – să facă „socialism într-o ţară”. Cei care l-au asasinat ştiau precis asta. Dar, în acelaşi timp, nu voiau ca să existe vreun factor care să se opună raptului avuţiei sociale. Nu voiau ca să existe posibilitatea ca oamenii să se trezească mai repede de cei 20 de ani în care marile averi făcute din furtul bunurilor publice să se consolideze. Nu voiau să concureze în democraţia reprezentativă cu nişte idealişti care nu ar fi pregetat niciodată să ducă argumentele până la capăt pe firul raţiunii.
Ar fi putut să se constituie un partid comunist, ne şi antistalinist, for de dialoguri şi inovaţie participativă? Ar fi fost greu, foarte greu – având în vedere lipsa educaţiei democratice, critice – dar nu imposibil.
Ei bine, Virgil Zbăganu trebuia anihilat. Aşa le intra frica în oase şi celor puţini care mai voiau să se joace de-a activismul politic neconformist. Şi astfel, în timpul „primului preşedinte democrat al României”, un militant politic – necesar în orice imagine liberală (utopică, e drept) a democraţiei – a fost asasinat. Bestial.
Da, bestial. Politica nu are nimic a face cu morala, o să strâmbe dispreţuitor din nas junii care au fost învăţaţi să îl interpreteze simplist pe Machiavelli. Uciderea lui Virgil Zbăganu a fost necesară pentru cei aflaţi pe valul puterii (la putere şi în opoziţie deopotrivă). Evident. Dar politica se judecă şi din afara necesităţii pentru actorii ei. Indiferent ce determină un act politic, el are semnificaţii şi pentru cei mulţi care nu sunt actori. Iar aceşti cei mulţi judecă. Ei pot fi prostiţi, chiar timp îndelungat, li se pot ascunde informaţii vitale, dar: …istoria îşi ia revanşa. Iar un prim mod al acestei revanşe este judecarea morală a actorilor.
Cum are loc această judecare? Este greu să ne punem în pielea altuia[3], chiar imposibil psihologic, dar avem cu toţii capacitatea de a înţelege. Iar din punctul de vedere al judecării faptei arătate aici, avem capacitatea milei nesfârşite şi ororii nesfârşite. Doamne, cum a putut acel tânăr sănătos, plin de elan şi de altruism să îşi simtă ultimul zvâcnet al vieţii în faţa roţilor de metal care se apropiau? Sistemul ne-a obişnuit cu morţi fără număr, a vrut şi vrea să ne obişnuiască cu lipsa de însemnătate a morţii celorlalţi. „Doar a noastră şi a celor dragi are sens, în rest…”. Oare aşa e? Şi e suficient să le facem slujbe, eventual, sau să îi trecem în uitare? Oare povara asasinării este contracarată dacă sunt interzise cuvintele reamintirii?
A arăta motivaţia sociologică a asasinării lui Virgil Zbăganu – faptul că dispariţia celei mai serioase iniţiative de constituire a stângii era absolut necesară tuturor categoriilor de foşti şi noi profitori ai raporturilor de dominaţie – nu este echivalent cu deresponsabilizarea celor care au fost, atunci (dar şi de atunci încoace) la cârma ţării.
Iar din acest punct de vedere, nu avem voie să tăcem: nimeni nu a făcut nici o anchetă a morţii „dubioase” a lui Virgil Zbăganu deoarece vinovaţii aşteptau să treacă timpul. Şi să se uite şi, mai ales, să li se prescrie eventuala obligaţie de a răspunde. Nu sunt juristă, nu ştiu care este termenul de prescriere – sau dacă ucigaşii beneficiază de prescriere –. Dar nu ar trebui, oare, ca Parchetul general să se sesizeze la aflarea acestui caz? Sunt curioasă cum a fost el încheiat în 1992: „făptaşul/făptaşii necunoscut/necunoscuţi”?
Dar chiar dacă „nu mai e treaba justiţiei”, nu mai este nici treaba judecării din punct de vedere moral? Oare chiar dacă nimeni nu a fost şi nu va suporta rigoarea legii, nu au toţi mai marii – pentru că şi-a asumat, chiar dacă tâlhăreşte, sperând că nu vor fi prinşi – şi caracteristica de complici la asasinat? Oare pot să spună autorii morali – cei cărora le-a folosit asasinatul, să nu ignorăm bunul simţ al detectării faptelor ilicite şi maligne – că n-au ştiut şi că alţii au fost cei care l-au legat şi l-ai târât pe Virgil Zbăganu pe şina de cale ferată? Incapacitatea de a avea conştiinţa culpei criminale – dar şi a culpei politice, şi a celei morale – este premisa incapacităţii de a avea şi sentimentul culpei metafizice, spunea Jaspers[4], a vinovăţiei faţă de semnificaţia existenţei umane ca atare. Dar ce mai e omul dacă nu are acest sentiment?
Vina tuturor acelora care au făcut uitată asasinarea lui Virgil Zbăganu se vădeşte în incapacitatea lor totală de remuşcare. Ei nu pot să spună mea maxima culpa[5]. Iar asta ne îndreptăţeşte, o dată mai mult, să ne facem auzit glasul.
__________________
[1] De la el ne-au rămas câteva texte (articole şi interviuri) scrise în anii 1990- 21 august 1992 şi reunite de Gheorghiţă Zbăganu în cartea Virgil Zbăganu, Secolul XXI va fi comunist sau nu va fi, Bucureşti, Planeta, 1994.
[2] Vă aduceţi aminte? În The Secret of Santa Vittoria, romanul din 1966 al lui Robert Crichton, tradus şi în limba română la editura Univers, 1972, (filmul american în 1969), un tânăr idealist şi care crezuse că fascismul ar fi calea de a anula duplicitatea morală, înşelătoria şi minciuna, spunea la fel negustorilor ce deveniseră fascişti pentru a fi lăsaţi să îşi ducă traiul în continuare după vechile reguli: „noi nu facem aşa ceva”. Iar aceştia se rugau ca tânărul să moară glorios undeva pe câmpul de bătălie şi să îi lase în pace, să nu îi mai pună să se oglindească în imagini ce le arătau hidoşenia.
Este foarte important să înţelegem că interdicţiile morale, şi auto-interdicţiile morale, înseamnă şi un moment acut al conştientizării. Oamenii nu despică, poate, firul în patru, dar ei ştiu că „asta nu se face”. Criteriile le sunt clare: peste borna care desparte ceea ce este omeneşte permis şi ceea ce nu, ei nu trec.
[3] Nu „heidegherizez”, dar filosoful a arătat că nu relaţiile de simpatie, principială sau concretă, („empatia”) sunt cele care, teoretic – căci, să nu uităm, este vorba despre ontologie, şi nu de psihologie – explică faptul-de-a-fi-raportat-la-ceilalţi, ci acest fapt existenţial permite empatia ca un mod de a corecta deficienţele faptului-de-a-fi-laolaltă. Iar această situaţie înseamnă că nu trebuie să omitem că nu e vorba numai de deficienţe temporale, ci de situaţia contradictorie a existenţei umane însăşi: în care individul se raportează la ceilalţi constitutiv, este laolaltă-cu-ceilalţi în mod originar şi, în acelaşi timp, este astfel ca din partea unei fiinţe autonome şi ireductibile. De aceea, de exemplu, „celălalt” nu e doar un duplicat al sinelui, ci trebuie ca subiectul să îi descopere unicitatea şi autonomia, Martin Heidegger, Fiinţă şi timp (1927), Traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Humanitas, 2006, pp. 172, 171.
[4] Karl Jaspers, Die Schuldfrage (1946), „Conştiinţa culpei”, în Karl Jaspers, Texte alese, Traducere de George Purdea, Bucureşti, Editura Politică, 1986.
[5] La prima conferinţă Gáspár Miklos Tamás – care a avut loc în acest an la Casa Titulescu în prezenţa dlui Ion Iliescu – am spus şi eu câteva cuvinte, iar ultima idee a fost tocmai vina concretă a unora pentru fenomenele care au avut loc în aceşti 21 de ani. Ca urmare, am spus, aceştia trebuie să fie capabili să spună mea culpa, dacă vor ca stânga să mai fie credibilă. Aproape întreaga conferinţă a apărut în Caietele revoluţiei, nr. 4(36), 2011. Din alocuţiunea mea a fost tăiată tocmai ideea de mai sus. Şi ne aflăm în 2011.