Alain BADIOU (n. 1937) – absolvent al École Normale Supérieure (studii de matematică, în paralel cu cursuri audiate la Sorbona, 1956-1961), el a revenit în 1999 la ENS ca director de studii, după ce (începând cu 1969) a predat la Université de Paris VIII (faimoasa Vincennes-Saint-Denis, unde a fost partener de aprige polemici cu Althusser, Deleuze și Lyotard). Predă de asemenea la Collège International de Philosophie, Paris, și la European Graduate School, Elveția. Principala sa lucrare filozofică este L’Être et L’Éevenement [Ființa și evenimentul] (1988); alte titluri reprezentative: Théorie du sujet [Teoria subiectului] (1982), Manifeste pour la philosophie [Manifest pentru filozofie] (1989), L’Éthique [Etica] (1993), Saint-Paul: La fondation de l’universalisme [Sfântul Pavel: Întemeierea universalismului] (1997), Petit Manuel d’inesthétique [Mic manual de inestetică] (1998). În română au apărut: Sfântul Pavel. Întemeierea universalismului, (Editura Tact, traducere de Andreea Lazar, 2008), Secolul (Editura Idea Design & Print, traducere de Emilian Cioc, 2010), Manifest pentru filosofie, (Editura Idea Design & Print, traducere de Andreea Raţiu)
În una din ultimele dumneavoastră lucrări, Penser au présent [Gândind la prezent] (2010), ați insistat asupra faptului că filozofia se naște în momentele de apariție a „situațiilor paradoxale” și că sarcina filozofului este aceea de a rezolva aceste situații în numele unor principii universale. Ce „situații paradoxale”, care ar merita mai multă atenție, depistați în politica mondială contemporană?
Cea mai semnificativă situație paradoxală contemporană constă în următoarele: capitalismul, care domnește peste această lume, devine din ce în ce mai neînfrânat. El a dat naștere unei inegalități la o scară globală nemaiîntâlnită până acum, cum este inegalitatea între țările bogate și țările sărace, la fel cum este inegalitatea din interiorul tuturor acestor țări, fără excepție. Absoarbe resursele naturale până la epuizare. Produce, exclusiv pentru acumularea profitului, o cantitate enormă de mărfuri fără absolut nici o utilitate, care mai și sunt, de cele mai multe ori, extrem de urâte. Distruge sectorul serviciilor publice, cum sunt cele de sănătate și educație, extrem de importante pentru societatea de astăzi. Tot el se află în spatele sângeroaselor campanii militare, adesea americane: invazii, ocupații, distrugeri… Și în pofida a toate acestea, singura idee cu adevărat globală și consistentă – ideea de comunism – lipsește astăzi cu desăvârșire. Reactualizarea acesteia s-a petrecut anevoios după colapsul „statelor socialiste”, iar sindicatele și organizațiile populare sunt slăbite și dezbinate.
Din perspectiva capitalismului global, lagărul bazat pe ideea de egalitate nu se află deocamdată în posesia nici unei idei globale, cu ajutorul căreia s-ar fi putut rezista catastrofei capitaliste, mai mult, acest lagăr este divizat de tot felul de contradicții naționale, de un caracter care mai de care mai absurd. Acest contrast este cel mai important și cel mai alarmant paradox al vremurilor noastre.
Este posibilă oare o a doua venire a răului radical, poate chiar a unuia pe fundalul căruia Holocaustul ar apărea doar ca o întâmplare palidă? Altfel spus, nu trebuie neapărat ca răul să se întoarcă în chipiu nazist, dar poate fi vorba de ceva asemănător? Sau omenirea a învățat lecțiile istoriei și nu va mai repeta greșelile din trecut?
Poziția mea constă în convingerea că nu există nici un fel de rău radical. Răul trebuie înțeles astăzi ca eșec la binelui suprem. De ce a instaurat nazismul răul în Germania anilor 1930? Mă îndoiesc că motivul ar fi că era un „rău” în sine. Nazismul a adus răul pentru că, mai ales în Germania, politica revoluționară era extrem de slabă, incertă și divizată. Mai întâi au fost social-democrații, care au reprimat cu violență revolta spartachiștilo, conduși de Rosa Luxemburg. Pe atunci politica Partidului Comunist German era ezitantă, contradictorie și lipsită de o forță reală. Aici trebuie să admitem vina destul de însemnată pe care a avut-o conducerea sovietică în frunte cu Stalin. Rezultatul global al tuturor acestor realități, incluzând aici și exterminarea evreilor europeni, trebuie înțeles ca rezultat al politicii ideologice și practice a forțelor populare și progresiste. Istoria răului radical este istoria unei morale sărace, a unei metafizici reacționare. Răul este ceea ce marile adevăruri politice, printre care, în primul rând, se află ideea de comunism, n-au putut să prevină. Răul este consecința slăbiciunii acțiunilor noastre, care ar fi trebuit să ne îndrume către dreptate.
Dar oare este posibil ca răul pe care Hannah Arendt l-a numit „banal” să fie mai înfricoșător decât „răul radical”? Sau nici o întruchipare a răului nu trebuie comparată cu o alta?
Diversele forme ale ceea ce voi numiți rău nu sunt decât niște forme variate care se transformă în bine imediat după propriul lor eșec. Răul este format din diversele forme de eșec ale adevăratei politici, ale artelor creatoare, ale științelor obiective sau ale iubirii, ca forță motrice a vieții noastre private.
În L’Éthique, essai sur la conscience du mal [Etica, eseu asupra conștiinței răului] (1993), atunci când scrieți despre „singularitatea răului” și amintiți Holocaustul, susținând că orice întruchipare a răului nu este reductibilă la răul radical, oferiți exemple din viața politică – Hussein, Milošević. Oare problema răului (radical) se pune exclusiv în legătură cu politica?
Din moment ce adevărurile, adică ceea ce este numai „bine” și de care suntem capabili, există în cadrul artelor, al științelor, al politicii revoluționare sau al iubirii, atunci și răul, care este negația acestor forme de bine, există în diferite sfere ale vieții, nu doar în politică. Trădarea în dragoste, academismul în artă, obscurantismul pseudoștiințific sunt niște forme ale răului uneori extrem de serioase.
Poate oare răul, așa cum scrieți tot în Etica…, să fie redus la rădăcinile sale religioase? Răul nu este, în realitate, de origine politică?
Religia nu este decât o sublimare abstractă a raporturilor dintre niște adevăruri concrete (universalitatea de care este capabilă specia umană) și negația lor. „Dumnezeu” este o denumire abstractă a Binelui, iar păcatele – o denumire abstractă a Răului, care este negația Binelui. Dar toate acestea nu mai interesează astăzi pe nimeni. Dumnezeu a murit demult, chiar dacă mulți încă nu știu lucrul acesta. Noi astăzi trebuie să ne asumăm direct acea responsabilitate unică și totală, care apasă pe umerii speciei umane, adică pe umerii noștri, căci suntem capabili, în egală măsură, să fim subiecți ai adevărului și să ne lepădăm de el, trădând această devenire a lucrurilor.
Ați scris despre caracterul evenimențial al istoriei și despre faptul că adevărul se dezvăluie prin eveniment. Sunt posibile, din perspectiva dumneavoastră, și evenimente cu semn negativ? Evenimente cărora trebuie să ne împotrivim, care pot fi recunoscute drept neadevărate?
În primul rând, nu există un Adevăr unic. Există adevăruri care se dezvăluie prin teorii științifice și prin experimente, prin producții artistice, prin revoluții politice și prin pasiunile iubirii. În al doilea rând, aceste adevăruri nu „se pot dezvălui”, din moment ce ele trebuie create cu ajutorul unui efort asiduu și complex, fie acesta individual ori colectiv. Ele nu pot exista fără acest efort. În al treilea rând și în consecință, evenimentul nu poate fi „dezvăluirea” adevărului, dar poate fi exclusiv o posibilitate de a crea adevărul într-o lume dată.
Adesea, alături de Aristotel, Kant, Nietzsche și Levinas, amintiți și numele lui Varlam Șalamov. Oare ideile lui, exprimate într-o formă artistică, au aceeași semnificație precum eforturile atâtor mari filozofi?
Aș considera chiar mai importante capodoperele artistice decât capodoperele filozofice. Spre exemplu, Povestirile din Kolîma ale lui Varlam Șalamov evoluează și dezvoltă pas cu pas, cu ajutorul figurilor textuale, uneori simple însă cu forță, ideea lagărului universal și a deportării, care absoarbe cititorul printr-o intensitate de care filozofia nu ar fi în stare. Această idee este mult mai puternică decât ideea de „totalitarism” sau oricare altă idee a „răului radical”. Iar această idee este cu mult mai „reală” decât tot ce a scris Soljenițîn pe aceeași temă. Un filozof care dorește să-și întregească ideea despre rezultatele experienței sovietice și ale stalinismului trebuie să citească neapărat și să mediteze asupra creației lui Șalamov.
Care este motivul atenției atât de ridicate pe care o acordați problematicii „teologopoliticului”? În special, figurii apostolului Pavel și unui întreg șir de concepte împrumutate din vocabularul teologic, cum este, spre exemplu, conceptul de „grație”. De ce își îndreaptă filozofii contemporani tot mai des atenția asupra moștenirii teologice?
Noi suntem gânditorii și filozofii din epoca morții lui Dumnezeu. Pentru noi, religia este o parte a trecutului. Noi putem și trebuie să o folosim pentru a ne crea conceptele, tot așa cum altădată filozofii foloseau mitologia greacă, istorisirile lui Homer, legendele scandinave, basmele populare și poveștile. Toate acestea s-au dovedit a fi depozitarele unor forme exemplare, create de oameni printr-o credință astăzi uitată, iar noi putem angrena aceste forme în folosul ideilor noastre, mai ales al ideii comuniste, sau al ideii matematice a infinitului, sau al esteticii contemporane. Cu toții știm foarte bine că scriitorii clasici ori artiștii din vremea Renașterii au putut să extragă foarte multe lucruri utile din cunoștințele lor neadevărate despre Antichitate. Noi facem același lucru cu moștenirea creștină, evreiască ori musulmană. Spre exemplu, apostolul Pavel vorbește despre o istorie neverosimilă: învierea lui Christos. Însă pornind de la această fabulă, el dezvoltă o întreagă teorie a evenimentului, a subiectului, a implicării, care, din punctul meu de vedere, conține o forță năucitoare. El este primul gânditor care a devenit susținătorul militant al unei idei. Bineînțeles, ideea aceasta înseamnă pentru el cu totul altceva decât ce înseamnă ea pentru mine. Însă descrierea pe care o face el formelor militante conține o forță rar întâlnită. Tot ce creează omul trebuie să determine formele contemporane ale artei, științei, politicii, iubirii, dar și ale viitoarelor adevăruri, să capete o strălucire supremă și să ne absoarbă în totalitate.
Interviu realizat de Dmitry Uzlaner
Traducere de Igor Mocanu