Utopia răului mai mic

Pe cât de bună a fost pentru istorie vestea revoluțiilor din 1989, pe atât de proastă a fost ea pentru istorici. Confruntați cu un eveniment ce pare să vorbească de la sine, sau care este, cel puțin, interpretat ca o veritabilă survenire a sensului în real, cronicarii și interpreții acestui moment de răscruce par inevitabil condamnați la monosilabism. Cu cât e mai explicit obiectul de studiu, cu atât mai laconică și mai punctuală devine expunerea sa. Ultimul volum al profesorului Tismăneanu (Despre 1989. Naufragiul utopiei, Humanitas, 2009) nu scapă nici el de aceste constrângeri. Ba chiar, aplicând constant și deliberat o grilă de lectură în puternice contraste maniheiste (ieșirea din întuneric, intrarea în lumină, sfârșitul minciunii, începutul adevărului etc.), istoricul se condamnă de unul singur la o interpretare ce se rezumă la a înșira evidențe, la o argumentare care nu mai poate apela decât la simpla ostensiune.

Cu atât mai rău pentru teorie: când lucrurile vorbesc de la sine și teoria e deja înscrisă în evenimente, totul – concepte, autori, idei – se transformă în fapt pozitiv și nechestionabil, iar sarcina autorului nu poate fi decât cea de a-l arăta cu degetul și, în cel mai bun caz, de a-i mai anina câte un adjectiv, două: „Citiți Istorie și conștiință de clasă, cartea lui Georg Lukacs apărută în 1923, și veți înțelege la ce mă refer” (p. 13). „Trebuie doar să analizați o fotografie a lui Ceaușescu, Jivkov, Honecker etc. din perioada respectivă pentru a observa că aceștia deveniseră simbolul unei gerontocrații din ce în ce mai senile” (p. 23). „E suficient s-o citim [Demonii lui Dostoievski] ca să pricepem lumea din care venea Lenin” (p. 38). Ș.a.m.d..

Mișcarea are însă și un revers: odată ce teoria devine fapt, lizibil prin simplă ostensiune, faptul transpiră teorie. Zu den Sachen Selbst – și afli cu ușoară stupoare că în mijlocul lucrurilor însele nu mai găsești decât idei, sau mai exact, intelectuali: în particular, „Revoluția Maghiară a fost inițiată și condusă de către intelectuali” (p. 50). Dar și în general, toată experiența comunistă din estul Europei n-a fost decât întruparea unei idei, proaste desigur, a lui Marx: ea a ieșit direct și nemediat din burta Capitalului lui Marx. Dacă, pe de o parte, regimurile capitaliste de stat de dincoace de cortina de fier s-au autobotezat comuniste și, de cealaltă parte, Marx a scris pe larg (?) despre o posibilă societate comunistă, simpla sinonimie ne scutește de efortul de a verifica similitudinile dintre cele două. Ba mai mult, ea ne permite să le evaluăm pe fiecare dintre ele trimițându-le pur și simplu la corespondentul lor practic, respectiv teoretic: teoria lui Marx este criminală pentru că regimurile autoproclamate marxiste au fost criminale; la rândul lor, aceste regimuri au fost ideologice pentru că s-au declarat marxiste. Nu are nici o importanță că proprietatea mijloacelor de producție nu a ajuns nicicând în mâinile producătorilor, că legea valorii și structura de clasă au domnit nestingherit vreme de decenii. La capătul unui volum care a fost preocupat exclusiv de trecerea în revistă a ororilor capitalismului de stat și nicăieri de analiza teoretică a corpusului marxist, domnul Tismăneanu pune ștampila teoriei pe fapte și tranșează: „problema marxismului este chiar marxismul” (p. 224). E adevărat, pe lângă această monotonă înșiruire factuală și sentimentală de suferințe predecembriste, respectiv splendori postdecembriste, domnul Tismăneanu ne oferă, în primul capitol, niște rudimente de critică a ideologiei cu aplicație pe marxism. Însă în ceea ce privește aceste analize, titlul de rudimente e mult prea generos. „În ce constă domnia mitului și a utopiei în comunism?”, se întreabă, imparțial și științific, profesorul Tismăneanu la pagina 14. „La această întrebare a răspuns superb Leszek Kolakowski prin afirmația: comunismul a reprezentat supremația minciunii”. I rest my case.

Capitolul despre revizionismul marxist nu iese nici el din această schemă: de o parte teoria se transformă în fapt pozitiv, care nu trebuie decât arătat și recunoscut ca indiscutabil. De cealaltă parte faptele nu sunt decât teorie și activitate intelectuală, sau cel puțin activitate a intelectualilor. Între cele două mișcări, intervenția autorului nu poate fi decât punctuală, evanescentă, tautologică: ca de pildă concluzia capitolului, în care autorul își rezumă, cu deosebită acuratețe într-adevăr, aportul personal: „Teza pe care am propus-o în legătură cu revizionismul marxist este că acesta s-a constituit ca reacție de protest din partea intelectualității de stânga” (p. 60). Da, cam prin definiție, revizionismul marxist este o critică a marxismului ortodox din partea intelectualității de stânga. Desigur însă, intervenția autorului în nosologia categoriilor marxiste nu se limitează la a explicita cuminte această definiție. Ea constă în a o explicita în mod original, adică prost: în a deduce din această definiție a revizionismului marxist un rol, încă o dată, copleșitor, exhaustiv pentru intelectualii revizioniști care, de unii singuri, au dărâmat comunismul: „Comunismul s-a prăbușit ca urmare a delegitimării proiectului său ideocratic de către intelectualii care de multe ori au susținut inițial acest sistem… Din punctul meu de vedere, comunismul a fost învins, în primul rând, prin revolta intelighenției critice” (ibid.). Consiliile muncitorești, care au condus revolta din 1956 și administrat statul maghiar pe perioada ei trebuie să fi fost, în realitate, niște asociații de poeți și prozatori. Luat la bani mărunți, sindicatul Solidaritatea nu număra decât istorici și matematicieni. Sau, și mai probabil, între cele două categorii sociale trebuie să se fi stabilit spontan o diviziune a muncii echitabilă, în care muncitorii joacă rolul de Sancho Panza, încasând bătaia, iar intelectualii rolul lui Don Quijote, primind gloria.

Capitolul despre 1968 debutează cu o opoziție care, pe cât e de dezechilibrată și neîntemeiată, pe atât e de dragă reacționarilor de pretutindeni: pe de o parte farsa 68-ului occidental, de cealaltă parte drama 68-ului estic. Cum sincronia celor două evenimente ar risca să producă anumite bănuieli în legătură cu posibile corespondențe între capitalismul de stat și capitalismul de piață, precum și în legătură cu existența unei opoziții comune la ambele forme de dominație, domnul Tismăneanu se vede obligat la o risipă suplimentară de adjective capabile să departajeze între cele două mișcări: de o parte vom avea o gașcă de tineri romantici, iresponsabili, dar totodată dogmatici și obtuzi. De cealaltă parte a cortinei, o mulțime de tineri sublimi, minunați, ce mai: intelectuali. De pe aceste baze solide, profesorul Tismăneanu încearcă o evaluare a 68-ului românesc, propunând, de data asta, o suită de trei teze care au toate aparențele unui argument, trei propoziții pe care istoricul român le avansează cu curajul de care orice autor trebuie să dea dovadă atunci când propune cu titlul de teze proprii și personale truisme pe care puțini le-ar mai putea contesta: „Prima teză pe care o avansez legată de 1968 este că, oricât de greu ar fi de crezut (!), a fost o vreme în care mulți oameni l-au privit pe Ceaușescu drept un marxist open-minded, un comunist naționalist sau chiar un susținător al socialismului cu chip uman”. (p. 66) Toată lumea de acord. Trecem în forță la teza a doua: „A doua teză pe care o susțin este că Ceaușescu a utilizat în chip cinic zdrobirea  Primăverii de la Praga ca pe o scuză pentru potențarea propriului cult al personalității”. (ibid) Concluzia: „A treia teză pe care o susțin este aceea că Ceaușescu a fost un bolșevic inveterat. El și camarazii lui nu au dorit niciodată liberalizarea sau democratizarea sistemului politic din România” (p. 67). Cum dificultatea majoră în ceea ce privește aceste teze constă nu în a le demonstra, ci în a demonstra că mai merită demonstrate, profesorul Tismăneanu scoate din sertar un pasaj dintr-o scrisoare privată, adresată istoricului român de către Daniel Chirot și care, aparent, n-ar fi tocmai de acord cu ele. Din perspectiva acestuia, pe la sfârșitul anilor 60, în România a avut loc totuși o modestă deschidere și reformare a comunismului de tip stalinist. Răspunsul istoricului român este imbatabil: pe de o parte da, a existat o deschidere, însă ea nu a fost decât o strategie de întărire a pozițiilor celor de la putere; pe de altă parte nu, nu a existat nici o deschidere, în măsura în care eforturile de reformare ale regimului nu vizau nici pe departe instaurarea unui regim pluripartinic și a pieței libere, autoarestarea lui Ceaușescu, alegerea lui Traian Băsescu și condamnarea oficială a comunismului. Strategia de argumentare e, trebuie să recunoaștem, cel puțin ingenioasă: atunci când faptele par să justifice teza opusă, le judecăm din perspectiva intențiilor: intenția nu era reformarea, ci reproducerea sistemului; iar atunci când intenția e cea care pare să justifice teza adversarului, perspectiva devine cea a faptelor: cum reformarea n-a dus la o societate liberă, deci capitalistă, înseamnă că ea n-a existat nici în intenții. De remarcat, pe tot ansamblul capitolului, prestația Monicăi Lovinescu care, ca un fel de Hegel propriu și personal, pare să anticipeze de fiecare dată ideile la care profesorul Tismăneanu abia începe să se gândească și care, pe deasupra, parcă abia încălzită, îl mai și lichidează dintr-o singură mișcare pe cutare Marcuse la pagina 62. La pagina 78 apare și Foucault, într-un exemplu tipic de name-dropping în stilul lui Tismăneanu: „UTC-ul își menținea funcția nefastă: spre a folosi cuvintele lui Foucault, rolul său era să supravegheze și să pedepsească”. 

Spre a folosi cuvintele lui, să zicem, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, „de aici” înainte, până spre sfârșitul volumului, nu mai urmează surprize de proporții[i]. Aceleaşi „succesuri” și eșecuri sunt trecute în revistă – sfârşitul odioaselor regimuri, ieşirea din întuneric, exorcizarea societăţii şi alte idei-metafore din aceeaşi gamă mistic-spectrală, asupra cărora nu are rost să insistăm. Dacă n-ar fi atât de repetitive, bombastice şi înflăcărate, aceste idei ar putea trece nestingherit ca nişte banalităţi inofensive cu care mai toată lumea ar putea fi de acord. Incandescenţa şi insistenţa lor le face însă cel puţin antipatice. Dar dincolo de această impresie spontană de lectură, funcţia lor strategică e cea care ameninţă mereu să le descalifice: plasat într-o opoziţie întotdeauna echilibrată şi tensionată cu formele politice care i-au urmat, comunismul criminal şi ilegitim joacă rolul de a sublinia şi legitima prin contrast natura firească, umană, nobilă a statu quo-ului post-decembrist. Cu cât a fost mai murdară realitatea comunistă, cu atât mai imaculată promite să fie cea postcomunistă; cu cât mai mincinos şi inuman a fost totalitarismul predecembrist, cu atât mai adevărată şi mai suprapopulată cu valori se dovedeşte a fi  guvernarea actuală etc. Dacă miza acestor contrapuneri este, aşa cum declară autorul, să producă sau să consfinţească ruptura de trecut şi multtrâmbiţata renaştere spirituală şi socială, atunci modul în care ele sunt aplicate şi construite nu poate decât să trădeze această miză și să se întoarcă împotriva intenției care le-a născut. „Noul liberalism… este unul al prudenței, al experiențelor falselor paradigme mântuitoare. Este trist că apar acum noi generații care îl critică fără să înțeleagă că o anumită prudență pe care o avem unii dintre noi este explicată de faptul că noi știm unde duce nesăbuința, pierderea dreptei socotințe” (p. 27, s.m.). Critica liberalismului actual, domnul Tismăneanu o știe, nu poate, așadar, decât să ducă la nesăbuință, adică la pierderea dreptei socotințe, adică la dictatură comunistă. Dacă principalul resort de adeziune la structurile politico-economice actuale constă, prin urmare, și chiar și pentru cei mai inimoși dintre suporterii lor, exclusiv în comparaţia – binenţeles avantajoasă – cu trecutul comunist, atunci legitimitatea internă a liberal-capitalismului nu poate fi decât extrem de șubredă. Unde mai pui că, în contextul actualei crizei acute a capitalismului şi a structurilor sale politice, tocmai dependenţa legitimităţii lor de acest contrast maniheist cu comunismul riscă să fie nu o cură împotriva nostalgiei ceauşiste, ci tocmai opusul său.

Scopul oricărei propagande este „nu cel de a anihila o forță deja existentă ci cel de a obscura o posibilitate nesesizată a situației” (Alain Badiou). Strânsa opoziție care traversează întreg volumul precum și, de altfel, întreg discursul intelectualilor de dreapta de la noi, dintre mizeria socialismelor realmente existente și decența capitalismului primitiv ce le-a urmat are exact acest rol: cel de a oculta existența unei posibile alternative la dominația statu quo-ului. There’s no alternative, spunea Margaret Tatcher, ca justificare a măsurilor neoliberale agresive pe care le-a implementat guvernarea sa. There’s no alternative, pare să repete profesorul Tismăneanu, nici o alternativă la mizeria capitalismului neoliberal, alta decât mizeria, indubitabil mai mare, a socialismelor de stat. Că miza cărții este aceasta transpare inclusiv din textul final al lucrării. În mod aparent bizar, dar – după logica propagandistică, perfect coerent – volumul, care, de la un capăt la celălalt, nu încetează să conjure spectrul dictaturilor din estul Europei, sfârşeşte anunţând victorios decesul social-democraţiilor din Occident. Acest text final e tot atât de limpede pe cât e de incomprehensibil. Pe de o parte, desigur, fidel tehnicii sale de argumentare care constă în a mânui, întotdeauna câte două şi puse faţă în faţă, numai idei cât blocurile de zece etaje, profesorul Tismăneanu ne transmite un mesaj cât se poate de limpede: SPD-ul a pierdut alegerile din Germania, deci stânga e încă o dată terminată. Pe de altă parte, e greu de înţeles despre care stângă e vorba, din ce motive e terminată şi, mai ales, de ce ar trebui să fie asta o veste bună. Partidele social-democrate europene nu mai erau marxiste de decenii bune, după cum observă chiar și autorul – ca atare, declinul lor electoral actual nu are nici o relevanţă pentru valoarea teoriei marxiste. Mai mult însă, aceste partide social-democrate nu mai erau nici măcar social-democrate de ceva vreme, ci principali promotori ai măsurilor neoliberale. Ca atare, decesul lor electoral ar putea foarte bine să sancţioneze nu anacronismul teoriilor socialiste ci, dimpotrivă, tocmai despărţirea partidelor respective de aceste teorii. Dezastrul repetat în scorurile de la alegeri al acestor formațiuni declarat social-democrate şi efectiv neoliberale n-ar demonstra astfel nicidecum moartea ideii socialiste, ci, dimpotrivă, tocmai posibilitatea și necesitatea eternei sale reîntoarceri. Go Planet!

[i] Cu excepția celor legate de aspectul formal. Surprinzător pentru cea mai prestigioasă editură din țară, munca de editare a volumului pare să fi lipsit cu desăvârșire: nici un sistem de note coerent măcar în interiorul aceluiași capitol, glumițe de împrumut („trepăduși de Curte Nouă”, p. 95, p. 102) și profunde panseuri proprii („„Despre morți numai de bine”, spune un vechi proverb. Eu cred că despre morți, ca și despre vii, trebuie spus numai adevărul” la p. 101, 113) care se repetă mot-à-mot de la o pagină la alta, stângăcii stilistice („viguroasa temerară critică iliesciană” (p. 108)) și caracterizări grobiene („vidanjori cu moravuri jandarmerești” (p. 98)).