”Los que atacan el movimiento 15-M son el ayer, ellos el mañana”, Jose Luis Sampedro
(Cei care atacă mișcarea 15-M sunt trecutul, ei viitorul)
Indignarea are mai multe feţe, nu doar cea a tinerilor care continuă protestele în pieţe. O faţă tăcută, solitară, cea a rutinei zilnice, a celor care doresc schimbarea situației, chiar dacă nu au ieșit în străzi. Luna mai a fost marcată de două zile importante: 15 mai, data primelor manifestații convocate de indignați și 22, data alegerilor. În ambele zile, cetățenii au fost chemați să-și exprime punctul de vedere în privința schimbării situației actuale. În El periódico de Catalunya s-a publicat un sondajde opinie realizat de Cabinetul de Studii Sociale şi Opinie Publică (GESTOP) (www.elperiodico.es, ediţia 4 iunie) despre mișcarea 15M și impactul ei asupra populației civile. 64,1% dintre participanţii la sondaj se identifică cu revendicările mişcării 15M, în timp ce un procentaj de 29,9% dintre cei întrebaţi se regăsesc foarte puţin sau deloc.
Referitor la cauzele mişcării 15M, un procentaj majoritar de 88% a răspuns că această mişcare este rezultatul unei nemulţumiri generale. Această nemulțumire, condensată în revendicările indignațiilor, s-a materilizat însă diferit la alegerile din data de 22 mai. Partidele de dreapta sau de centru-dreapta au obținut o victorie clară în majoritatea regiunilor, inclusiv în zone care erau teritorii tradiționale cu votanţi de stânga: cazul oraşului Barcelona. La nivel național, participarea la vot a fost de 66,23 %. S-a abţinut un procentaj de 33,77% şi votul nul a fost reprezentat cu un procentaj de 2,54%. Dintre cei care au participat la alegeri, 37.53% au votat pentru Partidul Popular, formaţiune politică de centru-dreapta. În cadrul formaţiunilor de stânga, PSOE (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol), aflat la conducere, a fost votat doar de 27,79 dintre alegători, iar IU (Stânga Unită) a fost singurul partid de stânga care a câştigat voturi prin criticile aduse măsurilor de austeritate: 6,31%.
În ciuda indignării împotriva politicilor liberale și financiare, rezultatele alegerilor au oferit o victorie tocmai partidelor de dreapta, a căror schimbare mizează pe reducerea statului bunăstării și privatizarea sectoarelor publice. Voturile căştigate de formaţiunile de dreapta au avut mai multe proveniențe.
a) Votul de pedepsire. Votanții de stânga au acuzat PSOE de gestionarea deficitară a crizei economice. Multe dintre măsuri au fost luate în favoarea companiilor imobiliare şi băncilor, văzute de o mare parte a populaţiei drept agenţi ai crizei. Aceste măsuri în favoarea piețelor imobiliare au fost realizate în defavoarea fondurilor publice, când tocmai la originea crizei economice a Spaniei au fost bula imobiliară și creditul ipotecar acordat în condiții laxe, care a dus la creșterea datoriei din sectorul privat. Pe de altă parte, este de menționat că bula imobiliară începuse deja în timpul anterioarei guvernări a Partidului Popular.
b) Votul fricii. Mesajul electoral al Partidului Popular a fost că situația este cu mult mai gravă decât ni se spune și este necesară o intervenție imediată: “Ha llegado la hora del cambio” (A ajuns momentul schimbării). În situația actuală a șomajului exasperant, schimbarea era sinonimă pentru alegători cu ieșirea din criză. Inclusiv trebuie redus statul bunăstării, ca o perioadă de tranziție spre un „altceva” care nu a fost definit. Mantra „there is no alternative” s-a impus.
În acest context, indignații au venit cu una dintre puținele propuneri de schimbare reală: modificarea legii electorale și restructurarea sferei politicului, încât guvernele să fie reprezentanți ai cetățenilor și nu subalterni ai piețelor economice și structurilor financiare, opinie împărtășită de 81,1% , conform datelor sondajului citat anterior.
Tot în votul fricii s-ar include și campaniile care au fost realizate împotriva imigranților. Discursul noi/ceilalți a revenit în forță. Imigrantul doar a profitat de bunăstare, este un permanent asistat social sau delincvent, iar pericolul este real pentru că sunt din ce în ce mai mulți. „No queremos rumanos”, (nu dorim români) spunea Partidul Popular într-un municipiu de lângă Barcelona. În problema imigrației, popularii a pretins că, spre deosebire de alte formațiuni politice, doar ei au îndrăznit să pună punctul pe i. În acest sens, tot în regiunea Barcelonei, un spot electoral îl transforma pe candidatul Partidului Popular în reprezentant al nemulțumirii localnicilor față de imigranți: muchos lo piensan, yo lo digo. (mulți gândesc asta, eu o spun). S-a discutat și propunerea unui contract social care prevedea, printre altele, obligativitatea întoarcerii imigranților în țara de origine, dacă au rămas pentru o perioadă îndelungată de timp fără loc de muncă. O familie de imigranți care a lucrat cotizând și plătindu-și impozitele și ai cărei copii au fost școlarizați în Catalonia timp de zece ani, dacă rămâne fără un loc de muncă, își va face valiza și va trebui să se întoarcă în patria natală. Între timp, campania electorală a trecut, mesajele au adus voturile dorite și acum începe munca de calmare a populației: situația nu este nici atât de neagră, nici nu sunt toți delincvenți sau asistați sociali. Raportul Fundației „la Caixa”, Imigrație și statul bunăstării în Spania publicat în luna mai 2011 prezintă statistici prin care demonstrează că imigranții contribuie la bugetul asigurărilor sociale de trei ori mai mult decât consumă.
c) Votul low cost. Un procentaj important de alegători din periferiile marilor orașe care tradițional erau un loc cu votanți de stânga, fiind vorba de clase mai sărace ale populației, a migrant spre dreapta. Între posibilele explicații ar fi și profilul locuitorului periferiei. Din proletar sărac s-a transformat în consumator. Centrele comerciale și creditarea facilă, anterioară crizei, au machiat diferențele sociale. Locuitorul periferiei nu a mai avut atât de acut sentimentul excluderii din sistem. Nemulțumirea produsă de epuizantul program de lucru era alinată în centrul comercial. De ce să se considere excluși când participă la același ritual colectiv, consumul? Consumul le-a oferit libertatea low cost. În consecință, voturile au mers spre urna schimbarii propuse de dreapta, nu spre cea a unor schimbări esențiale în sistemul actual.
Revenind la sondajul din ziarul El periódico de Catalunya: “Spaniolii se identifică cu indignaţii, dar nu speră la o schimbare”. 37,53 % au ales modelul de schimbare propus de discursul de dreapta. Cine reprezintă însă schimbările reclamate de indignați, cu care se solidarizează un procentaj foarte ridicat al populației? 68,5% dintre cei întrebaţi cred că politicienii nu vor acorda nicio atenţie propunerilor indignaților. În această criză a reprezentativității, care este semnificaţia rezultatelor alegerilor? La ce se reduce democraţia participativă?