TEMA: Sindicatele la răscruce – încotro?
Puterea muncitorilor în socialism în afara sindicatelor
La fel ca și în capitalism, în socialism munca este o marfă. Doar că în socialism, și în special în neostalinismul lui Ceaușescu, procesele de negociere pe piața muncii erau puternic reprimate. Instituții precum sindicatele, formal desemnate pentru a facilita negocierea dintre stat ca angajator și muncitor, erau ficțiuni birocratice, folosite în special drept canale de propagandă și control. În aceste condiții, potențiale organizații de clasă au fost erodate și atrofiate, și transformate într-un vehicul pentru consolidarea hegemoniei și înregimentarea în partid.
Unul din efectele binecunoscute, neintenționate ale economiei planificate a fost faptul că întreg sistemul a devenit dependent în ultimă instanță de colaborarea și flexibilitatea producătorilor direcți1. Unul dintre maiștrii de la Remarul, una din fabricile importante din Cluj, își aduce aminte că în perioada socialistă, procesele de decizie durau mult tocmai pentru că multe persoane erau în același timp responsabile de procesele de producție, iar responsabilitățile nu erau clar delimitate. În majoritatea fabricilor în care am făcut interviuri muncitorii își aduc aminte că erau numeroase nivele în diagrama organizațională însă, până la urmă, doar două nivele contau: directorul fabricii și muncitorii. Datorită rupturilor continue în procesele de producție și utilajelor inadecvate ale economiei de lipsuri, fabricile erau dependente de disponibilitatea muncitorilor de a se mobiliza informal pentru schimburi de producție concentrate și rapide.
Prin urmare, nemulțumirile neverbalizate din partea muncitorilor puteau duce la încetiniri ale muncii în momentele cruciale, care puteau pune în pericol planul lunar, trimestrial sau anual. Astfel, procesele de producție anarhice din socialism duceau la delegarea disciplinei către rețelele de muncitori, care erau ele însele responsabilizate să reglementeze coordonarea și disciplina fiecărui individ. Directorul socialist și echipa lui apropiată (inginerul șef de producție și contabilul șef) erau interesați doar dacă echipele de muncă, ca și colectivități, erau mulțumite și dacă sunt productive ca unități globale, astfel încât fabrica să poată îndeplini planul. Cu toate acestea, vociferarea nemulțumirilor în mod deschis putea fi citită ușor drept un act împotriva sistemului, ca o insubordonare politică. „Mi s-a spus să fac o piesă și eu am spus „dați-mi sculele necesare și eu o fac, dar nu pot să o fac așa”. Și a doua zi securistul m-a chemat în birou. Dar nu s-a întâmplat nimic, că nu aveau ce să îmi facă” (muncitor, 65 ani). Cu toate acestea, vocile individuale critice erau pedepsite doar dacă ele puteau trece ca și critică politică, altfel erau codificate în logica disciplinară care se baza la nivel de secție în fabrică pe colectivități relativ autonome. În plus, o mare parte din negocierile dintre muncitori operau printr-un sistem de reciprocitate bazat pe rețele de încredere localizat înafara oricărui aranjament legal.
Observațiile mele din Cluj sunt confirmate de rapoarte similare de la sfârșitul anilor ’80 în sudul României ale lui David Kideckel2. Cu toate acestea, el merge mai departe și argumentează că rețelele productive locale, regionale și naționale și, la un nivel mai abstract, națiunea înțeleasă etnic ca totalitate, a servit ca o formă de contract social prin care muncitorii au stabilit o formă de vocabular pentru a negocia cu oficialitățile și cu statul. O astfel de formulare îi permite lui Daniel Barbu3 să ducă argumentul mai departe și să afirme că „românii şi-au folosit etnicitatea aşa cum muncitorii industriali se servesc de apartenenţa la sindicate, adică în scopul de a negocia între ei şi cu autoritatea, într-un mod raţional propriul interes, raportul cu mijloacele de producţie şi valoarea muncii prestate” (2004:77). Atât pentru Kideckel, cât și pentru Barbu, retorica naționalistă a muncitorilor este un produs al rețelelor extinse de colectivități autonome formate în procesele productive, care jucau rolul de sindicate în absența mecanismelor formale de negociere antagonică.
Dar un argument de acest fel suprasolicită caracterul mai degrabă localizat și parohial al colectivităților relativ autonome ale clasei muncitoare din socialismul românesc. De asemenea, subestimează importanța stocării locale de resurse într-o economie de lipsuri. Este greu de imaginat cum colectivitățile locale de muncitori ar putea să devină baza pentru un naționalism abstract românesc care să cuprindă întreaga națiune ca substitut al sindicatelor. Katherine Verdery4 este mult mai realistă în legătură cu politica de stocare locală atunci când denumește acest mecanism de închidere și excluziune „indigenism”, chiar dacă până la urmă și ea se referă la lupte la nivel național prin care elita socialistă românească îți căuta spații de libertate în fața pretențiilor hegemonice moscovite. Cu toate acestea, cred că acest termen de indigenism este foarte potrivit pentru a ne referi la organizarea producției care facilita identificarea și auto-înțelegerea în moduri în care rețele locale de persoane în care ai încredere devin sursa principală de incluziune și competiție pentru resurse într-un sistem constrâns acut de ofertă, precum cel socialist. În acest sistem limbajul localist al muncitorilor este doar expresia publică a acestei forme de organizare în fabrică, în care negocierea se duce înafara sindicatelor, însă se face pe baze de solidaritate în colectivități autonome și locale, nu individual.
Sindicatele care gestionează concedierile: prima decadă post-socialistă
O dată cu colapsul sistemului socialist, două procese au alimentat nemulțumirile muncitorilor. Pe de o parte, dezasamblarea ierarhiilor socialiste în interiorul fabricilor; pe de altă parte, politica managerială de independență a unităților industriale deținute de către stat. Pentru a submina pozițiile nomenclaturii care conducea fabricile noul regim politic, în primele săptămâni ale erei postsocialiste, au cerut să se țină alegeri pentru orice poziție de conducere în toate unitățile de stat. Măsura urmărea să îndepărteze nomenclatura economică și să creeze o clasă de funcționari loiali noului regim. Muncitorii s-au simțit brusc și în mod real împuterniciți, dar acest lucru nu a ținut prea mult.
Noile poziții de conducere produse prin alegeri improvizate au fost, evident si nici o surpriză aici, deseori percepute ca și ocupate de persoane incompetente. Gheorghe a fost angajat ca muncitor necalificat la începutul anilor 70 la Combinatul de Utilaj Greu, dar a ajuns să fie calificat prin intermediul cursurilor serale ale școlii de pe lângă fabrică. Până la schimbarea regimului, a devenit maistru și în prezent este manager de producție, de rang doi. Aducându-și aminte de începutul anilor 90 acesta explică: „Când în 90 s-a zis dom’le, «fiecare să aleagă să iși stabilească și să își stabilească conducatorii». Au ajuns, de cele mai multe ori, cele mai jegoase gunoaie ca să fie șefi. Au dat jos șefii de echipe ca să fie… nu le mai convenea să coordoneze unul care i-a ținut în frâu. Maiștrii cei mai buni i-au schimbat, pe șefii de secție cei mai buni i-au schimbat.”
Lucrul acesta a avut un impact foarte mare asupra productivității pentru că structurile micro-disciplinatoare au fost demantelate, iar ierarhiile din interiorul fabricii au fost făcute neclare. El continuă: “Au început să modifice și normele de timp, și de multe ori s-au dublat. Erau «norme Ceaușiste». Dacă un produs se făcea în cinci ore a venit și a zis asta se face în zece ore. Și atuncea se câștiga bani dubli pe aceeași muncă”.
În același timp, odată cu colapsul acordurilor de schimb comercialregionale (Comencon) și a planificării centrale, cuplate cu inabilitatea de a penetra piețe vestice, fabricile au devenit brusc dependente de suportul direct al statului. Dar statul nu a putut face foarte mult; iar cu noi manageri aleși sau numiți politic fabricile au devenit, mai mult sau mai puțin, unități autonome și auto-finanțate. Singurul joc deschis pentru stat a fost până la urmă să coordoneze democrațiile locale din fabrici, în timp ce a preluat pierderile prin constrângeri bugetare laxe. Așteptarea liberală naivă din acel moment asuma că piața combinată cu democrație locală ar fi un panaceu instituțional care va rezolva toate problemele economiei socialiste. Cu toate acestea, legitimitatea mai degrabă fragilă a noii elite politice dicta ca unitățile neproductive să fie subvenționate sau scutite de taxe prin arierate. Prin urmare, în absența unor micro-reforme bine-administrate, productivitatea a scăzut dramatic. Ori, în cuvintele lui Gheorghe: „industria românească trebuia restructurată! Sigur, unele trebuiau închise, dar nu distruse. Nu putem spune că nu erau performante, că nu erau concurente cu orice întreprindere din Europa“.
În noul context, forța de muncă enormă concentrată în fabricile socialiste s-a transformat peste noapte dintr-o resursă într-o povară financiară. Managerii, constrânși de presiuni puternice din partea muncitorilor, nu au îndrăznit să facă ei concedierile. În absența oricărei cerințe impusă de către piața fictivă postsocialistă, deciziile de selecție au fost delegate către însăși colectivitățile de muncitori. Sindicatele au fost puse să decidă cine trebuie să fie dat afară și cine rămâne. Concedierile masive și procesele dureroase de auto-selecție au distrus vechile rețele de încredere indigeniste ale muncitorilor. Muncitorii nostalgici își aduc aminte de vechii colegi socialiști de muncă, comparativ cu actualii colegi de muncă pe care îi văd drept „răi” și „egoiști”. Statutul muncitorilor, al celor care au rămas, s-a schimbat fundamental, muncitorii nu mai „ajutau la îndeplinirea planului colectiv”, ei „câștigau un salariu”. Un reprezentant al managementului sumarizează acest lucru argumentând că „dacă vor să câștige trebuie să muncească”, o referință și o inversiune a glumei socialiste „ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim”.
În a doua jumătate a anilor 90, muncitorii erau fără milă individualizați în fața posibilității de a intra în șomaj. În același timp, în mod colectiv erau puși în situația de a face față unor noi forțe abstracte: planul nu mai era, dar nici piața nu exista, și majoritatea fabricilor erau în pragul colapsului. Totuși, distribuția și oferta, și prin urmare regimul de muncă, era în continuare unul discontinuu de tipul oprire-pornire, cu același utilaje vechi, făcând necesar lucrul în aceleași colectivități. Dar contextul dezinvestirii era evident pentru toată lumea. Efectul era unul de insecuritate fundamentală, de adâncire a nemulțumirii, și o legitimitate foarte problematică pentru noul regim. Gheorghe, chiar și acuma își aduce aminte cu nervozitate de deposedarea populară din anii 90: „Aici nu a fost efortul lui Ceausescu, aici a fost efortul poporului român, pe care il batjocorim și îl călcăm în picioare. Ceaușescu, pe lângă nebuniile pe care le-a avut, a fost un patriot. Ăștia, care sunt astăzi, sunt niște patrihoți! Calcă în picioare demnitatea poporului român. Pentru ei nu mai contează nimic decât lupta de cl[asă]… lupta partidelor. Lupta pentru avuție și îmbogatire. În rest, ducă-se pe pustiu întreaga țară!”
El susține că noul regim și noua clasă de manageri, care nu pot fi trași la răspundere, sunt cei responsabili pentru pierderea de productivitate și în cazul piețelor. În timp ce fabricile, construite cu mare greutate în timpul decadelor socialiste, au fost pas cu pas distruse, noua clasă conducătoare liberală, managerii săi de vârf și câțiva angajați de vârf, au prosperat. Fabricile nu au fost construite de Ceaușescu, ci de poporul român. Carnajul industrial este echivalat cu un asalt la demnitatea națiunii. „Am ajuns pe ultimul loc in Europa, slugile Europei”, zice Gheorghe cu rușine. Noul stat liberal s-a retras ca manager și regulator din economia locală și a jucat doar rolul de a subvenționa temporar, pentru a menține fabricile în viață o vreme, chiar dacă astfel a acumulat o mare datorie națională. Sindicatele, în loc să apere muncitorii și fabricile, au jucat rolul dubios de a gestiona forța de muncă într-o logică similară cu cea socialistă – a colectivităților autonome de muncitori care se auto-gestionează, dar într-un context economic profund schimbat. De data aceasta, colectivitățile nu au mai avut nimic emancipator, nu au mai fost colectivitățile împuternicite care puteau negocia cu managementul planul socialist, ci colectivități îndreptate împotriva muncitorului, creând ierarhii în care unii puteau decide destinul colegilor lor.
Muncitorul singur, mândru, care nu are nevoie de sindicat: a doua decadă post-socialistă
A doua decadă postocialistă a transformat fundamental mediul orașului Cluj și a locuitorilor acestuia. În primul rând, a adus un puls din partea UE și a capitalelor europene de a integra Europa de Sud și Est în rețelele sale, puls care venea din frica de o catastrofă în regiune. Acest lucru a condus la macro stabilizarea instituțiilor economice și politice românești, deschizând drumul spre creștere economică după o decadă de criză și colaps. Clujul a devenit repede un centru regional pentru economia românească în curs de transnaționalizare și, în termeni relativi, un punct de polarizare chiar mai important decât alte orașe similare din Europa de Sud Est. Aceste investiții au însemnat un nou val de industrializare high-tech prin Simens, Nokia, Emerson, etc. Clujul a devenit, de asemenea, un centru financiar, Banca Transilvania transformându-se într-un pol de creștere regional și național.
Noua industrializare tehnologică a condus la procese de producție care cer coordonarea tehnologică complexă a unui personal educat, foarte diferit de coordonarea socialistă între echipe autonome de muncitori. Timpul de muncă a fost individualizat și cuantificat precis. Orele de lucru au devenit mult mai dense. Modul de supraveghere a glisat către auto-controlul individual prin motivare profesională și auto-interes. Contractele individuale au fost în tot mai mică măsură controlate de către sindicate, iar bonusurile financiare erau astfel calibrate încât să creeze angajați motivați individuali, dezasamblând colectivitățile.
Individualizarea și noile oportunități economice au apărut și din alte surse. Un manager s-a plâns într-un interviu că, în ciuda faptului că el oferă o foarte bună motivație financiară pentru munca peste program sau cea de sâmbătă, totuși muncitorii nu doresc să rămână peste program. Timpul în afara fabricii a devenit foarte valoros. Transnaționalizarea sistemului financiar în România după 2002 a făcut să avem o masă fără precedent de credite disponibile către firme și consumatori la dobânzi accesibile. Ca o consecință, privatizarea pieței imobiliare s-a accelerat profund, iar în Cluj mai mult ca în alte părți. După aproape două decade de stagnare completă, sectorul imobiliar s-a relansat. După ore, mulți muncitori erau implicați în munca informală din construcții. Muncitorii calificați, precum și cei necalificați, au devenit foarte atractivi pentru angajatori. Dintr-o dată, managerii au intrat în mod genuin în competiție pentru muncitori – șomajul fiind chiar înainte de criza din 2008 sub 1% în oraș.
Singurele firme private care au peste 500 de angajați sunt firmele de producție multinaționale, precum Nokia (4000 de angajați, cea mai mare multinațională cu muncitori plătiți cu salariul minim pe economie) sau Emerson (1000 de angajați). Firma tipică clujeană din sectorul industrial are în medie 15 angajați și folosește eventual doar o secție sau un etaj din ceea ce erau înainte marile fabrici socialiste sau pur si simplu s-au relocat în facilități mici suburbane greenfield. Cu toate acestea, firmele industriale dețin 30% activele capitalizate ale firmelor din Cluj și reprezintă 10% din totalul firmelor în 2007 (conform datelor Camera de Comerț Cluj, 2007).
Avem sindicate relativ mai închegate doar în firmele cu un personal angaja numeros, cele mai multe multinaționale, în care producția este de masă, în timp ce cele mai multe firme industriale private mici nu au astfel de forme de solidaritate între angajați. Și chiar și așa nici măcar în firmele de producție de masă sindicatele nu sunt un actor cu o voce credibilă. La Nokia sindicatul mai mic ca număr de angajați afiliați acuză sindicatul mai mare că ar fi doar un sindicat „galben” care are sprijinul angajatorului spre a dezamorsa posibilele conflicte de muncă. Oricum, aceasta pare doar o temă secundară. Statutul muncitorului s-a schimbat rapid. Dintr-o clasă devalorizată și un cost social, muncitorii au devenit unul dintre cele mai importante resurse ale pieței locale în curs de internaționalizare. Mândria și speranța au început să nu mai fie legate de politica locală, ci de spectrele Europei și fluxurile de capital global. Însă, mândria și speranța par a fi o ofertă care motivează indivizii și nu clasa muncitoare ca atare. Mai mult, legăturile de solidaritate sunt periculoase politic pentru un oraș care caută investițiile străine directe în sectoarele productive.
Sindicatele nu au fost importante
Nu argumentez că sindicatele nu au fost actori politici importanți când a fost vorba de negocierea contractelor colective de muncă sau în diferite contexte ale arenei politice. Argumentez că începând cu anii 70 neostaliniști, formele de solidaritate colectivă au funcționat înafara sindicatelor și probabil chiar și înainte anilor 70 putem întâlni procese similare. Speranță de mobilizare locală și rezistență în fața pretențiilor capitalului ar trebui probabil să ia în calcul faptul că solidaritatea, chiar dacă este puternic legată de formele de organizare a producției, nu s-a canalizat în confruntări colective directe angajat/angajator decât rareori și rareori în termeni de politizare a locului de muncă. În socialism, colectivitățile autonome de muncitori au fost forme neașteptate de subvertire a disciplinării socialiste; în prima decadă postsocialistă, formele de solidaritate au fost transformate în opusul acestora de modul în care au fost reinventate sindicatele într-un context de dezasamblare a sectorului industrial; iar în a doua decadă forța de muncă individualizată este o resursă mult mai valoroasă pentru orașele tocmai pentru că e mai ușor de disciplinat, sindicatele devenind un alt joc al capitalului în a preveni eventualele conflicte reale. Mișcarea sindicală din România este pusă în situația mai degrabă de a se inventa decât de a se reinventa. Solidaritatea colectivă în procesele de politizare a relațiilor din interiorul firmelor capitaliste și transformarea lor în probleme de clasă și justiție socială are nevoie de resurse noi în care emoționalitatea angajaților să poate fi investită într-o manieră creativă și nouă. Însă până în acest moment aceste investiții emoționale au fost mai degrabă parohiale, indigeniste sau pur și simplu au lipsit, logica productivă fragmentând și individualizând.
Note
1 Pentru argumente similare pentru Europa de Est și Centrală vezi: Burawoy, M and Krotov, P (1992) The Soviet Transition from Socialism to Capitalism: Worker Control and Economic Bargaining in the Wood Industry. American Sociological Review 57: 16-38; Kornai, J (1992) The Socialist System: The Political Economy of Communism Princeton: Princeton University Press; Pittaway, M (1999) The Social Limits of State Control: Time, the Industrial Wage Relation, and Social Identity in Stalinist Hungary, 1948–19531. Journal of Historical Sociology 12: 271-301; Pittaway, M (2002) The Reproduction of Hierarchy: Skill, Working-Class Culture, and the State in Early Socialist Hungary. The Journal of Modern History 74: 737–769.
2 Kideckel, D (2006) Colectivism și singurătate în satele românești. Țara Oltului în perioada comunistă și în primii ani. Iași: Polirom.
3 Barbu, D (2004) Politica pentru barbari. Bucureşti: Nemira.
4 Verdery, K (1994) Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu. București: Humanitas.
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
