Volumul inedit de articole jurnalistice publicate între anii 1937-1940 sub pseudonimul Petre Buga în Lumea Românească (din 12 iunie 1937 până la 30 octombrie 1938) şi apoi în cotidianul Azi (din 11 februarie 1939 până la 10 martie 1940) de către antropologul şi folcloristul Mihai Pop a apărut la editura Paideia în 2010 în antologia Vreau şi eu să fiu revizuit realizată de antropologul şi sociologul Zoltán Rostás. Prin această antologie Zoltán Rostás dovedeşte încă o dată spiritul său de cercetător. Aceasta pentru că, deşi realizase convorbiri înregistrate cu Mihai Pop în anii ʼ80, acesta nu pomenise nimic despre activitatea sa jurnalistică sub pseudonim la cele două ziare amintite. După cum mărturiseşte în prefaţa antologiei sociologul şi antropologul Zoltán Rostás, abia în anul 2009, prin consultarea dicţionarului de pseudonime (Mihail Streja, Dicţionar de pseudonime, ed. Minerva, Bucureşti 1973), cu scopul de a afla amănunte despre membrii Şcolii gustiene – una din preocupările sale centrale în activitatea de cercetare a istoriei sociale – a descoperit sub pseudonimul Petre Buga pe nimeni altul decât Mihai Pop. Student al lui Ovid Densuşianu, după terminarea studiilor universitare în 1928 Mihai Pop a participat în echipele gustiene de cercetări monografice rurale. În primăvara lui 1929 Mihai Pop a obţinut o bursă la Praga, petrecând câteva semestre şi la Universităţile din Cracovia, din Varşovia şi din Bonn. După revenirea în România a colaborat în continuare cu şcoala gustiană şi s-a implicat în construirea Muzeului Satului. Mihai Pop a fost cofondator şi ulterior conducător al Institutului de Etnografie şi Folclor şi profesor de etnologie la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti.
Volumul de publicistică din anii 1937-1940, în care sunt cuprinse 155 de articole, restituie publicului cititor de azi o voce publică printre cele mai lucide din România interbelică. În prefaţa antologiei, Zoltán Rostás subliniază structura articolelor în trei categorii de bază: cele referitoare la viaţa internaţională şi realităţile din diferite ţări străine, cele care au în vizor viaţa politică autohtonă, şi articole culturale în sens larg, „care analizează fenomene literare, editoriale, de învăţământ, sociologie, demografie, adică articole de opinie intelectuală”.
Din întregul volum reies în mod evident antifascismul, antiimperialismul şi vederile sale democratice. Dar Mihai Pop nu susţine o democraţie în sensul marilor puteri europene cu tradiţie parlamentară, de pildă Anglia sau Franţa, care la acea vreme puteau fi acuzate de imperialism (şi implict de fascism) după cum se observă în articolul „Problemele Asiei şi Europei” în care sunt prezentate ideile politice ale lui Iawaharlal Nehru, conducătorul mişcării naţionaliste indiene: „Suntem contra fascismului de orice fel. Singurul mod eficace de a lupta contra fascismului e să lupţi contra imperialismului. Imperialismul şi fascismul sunt doar acelaşi lucru” (p. 315). Pentru Mihai Pop modelul cu adevărat democratic este cel al Cehoslovaciei. De altfel, Mihai Pop cunoştea foarte bine realitatea cehoslovacă, poate la fel de bine ca şi pe cea românească.
Mihai Pop este un pacifist, şi totuşi nu cu orice preţ, în orice caz, nu cu preţul extinderii puterii fasciste pe plan politic şi economic în Europa răsăriteană. În acest sens, este de amintit regiunea sudetă locuită în mare proporţie de germani – teritoriu aparţinând la acea vreme Cehoslovaciei – care a realizat imediat după anexarea Austriei în 1938 celui de-al Treilea Reich cele mai mari probleme statului cehoslovac, conducând în cele din urmă la destrămarea sa teritorială. În cei mai bine de douzeci de ani de democraţie reală, Cehoslovacia realizase o politică dintre cele mai bune din Europa faţă de minorităţi, politică pe care o şi pusese în practică. Astfel, este de amintit regiunea Rusiei Subcarpatice, locuită în marea ei majoritate de către ruteni a căror înflorire economică era cu mult superioară situaţiei de sărăcie a acestora în timpul imperiului austro-ungar. Gemanii sudeţi erau organizaţi şi ei în partide cu orientare politică din cele mai variate cu drept de participare în parlament. Totuşi, pe fondul ideologiei şi propagandei naziste, în regiunea sudetă apare mişcarea iredentistă condusă de Henlein, care va face presiuni asupra guvernului, fiind susţinut de regimul hitlerist, pentru a obţine autonomie teritorială cu interesul vădit de a se alipi Germaniei naziste. Guvernul cehoslovac face în repetate rânduri concesiuni germanilor sudeţi, însă Henlein nu acceptă nici una din propuneri şi revendică realizarea unui plebiscit. Regiunea sudetă devine obiectul internaţional al păcii şi al războiului. Mihai Pop numeşte acţiunile lui Hitler de politică externă, bunăoară faţă de Franţa şi Anglia pe care le asigură ca nu va rezolva chestiunea sudetă pe calea armelor, drept „ofensiva păcii” şi demască la modul cel mai lucid planurile acestuia: „El [Hitler] urmăreşte, de fapt, spargerea solidarităţii care s-a creat în legătură cu problema sudetă în jurul Cehoslovaciei. Mai concret, el urmăreşte dezinteresarea Angliei de problema Europei Centrale şi, în cazul de faţă, de problema sudetă, despărţirea Franţei de Cehoslovacia şi neutralizarea Rusiei Sovietice”. Guvernul de la Praga refuză însă să cedeze teritorii, fortificaţii şi nici nu admite plebiscit; se pregăteşte militar pentru o eventuală invazie. Ministrul de externe al Uniunii Sovietice îndeamnă guvernul cehoslovac să reziste asigurând sprijin armat în cazul în care şi Franţa este hotărâtă la acelaşi lucru. Franţa şi Anglia însă dau un ultimatum prin care îşi declină orice răspundere în cazul în care forţele armate germane, ungare (cu pretenţii la Rusia Subcarpatică) şi polone masate la frontieră vor pătrunde în Cehoslovacia. Sub presiunile externe anglo-britanice guvernul ceh acceptă principial să-şi revizuie frontierele. Urmează manifestaţii în masă pe străzile din capitala Cehoslovaciei, populaţia cere arme să se apare, cere dictatură militară. Mihai Pop consemnează despre manifestaţia din Praga: „Au vorbit reprezentanţii tuturor partidelor din Cehoslovacia, de la fascişti până la comunişti şi de la cehi până la slovacii autonomişti şi rutenii din regiunea subcarpatică. Toţi au cerut populaţiei unire deplină şi disciplină desăvârşită pentru apărarea unităţii naţionale şi pentru autoritatea armatei.”(p. 340)
Am stăruit asupra acestui aspect de politică externă conţinut în articolele lui Mihai Pop din două motive. În primul rând, pentru că prin tragedia Cehoslovaciei Mihai Pop îşi vede propriul ideal de democraţie compromis. În plus, el vede în drama Cehoslovaciei puterea de nestăvilit a Drang nach- Osten-ului german. În al doilea rând, pentru că articolele lui Mihai Pop privind chestiunea sudetă sunt o dare de seamă în amănunt a unei realităţi istorice politice în care marile puteri, interesate cu orice preţ de pacea în Europa sacrifică pe altarul păcii fasciste şi imperialiste un ideal de democraţie şi principiul la autodeterminare a popoarelor.
Tot în această notă se înscrie, de alftel, o altă catastrofă a politicii externe, şi anume războiul civil din Spania (1936-1939). E drept că articolele despre acest eveniment nu stau în centrul atenţiei lui Mihai Pop, el fiind specializat pe problemele din Europa Centrală şi de Est. Totuşi, în câteva rânduri el consemnează despre războiul civil din Spania şi, mai ales, despre măcelul avioanelor hitleriste asupra populaţiei din Bilbao în articolul „”Leipzig” – Bilbao”: „Trebuia salvată pacea şi trebuia apărat principiul sfânt al intangibilităţii vaselor care controlează coasta spaniolă. Pacea a fost salvată, iar intangibilitatea apărată, după cuviinţă. În schimb, pare că neintervenţia s-a dus de râpă. Nimeni nu s-a întrebat cu ce preţ au fost salvate „sfintele principii”(…). Este cea mai mare crimă şi cea mai mare injurie care se aduce poporului spaniol, când este pus pe picior de egalitate cu bandiţii, cari, în numele naţionalismului şi al lui Christos, îi omoară copii şi îi distrug ţara al cărei stăpân numai el are dreptul să fie. Dar este poate o şi mai mare crimă, ca o lume întreagă – de dragul liniştii, a păcii, a progresului, de dragul cafelei cu lapte, a somnului de după masă şi a pălăriei „melon” – să tremure la auzul ştirii că Germania şi Italia pleacă de la Londra trântind uşile, dar să nu se sinchisească de faptul că de atâtea luni, în Spania, mor ucişi în chipul cel mai barbar, sute de mii de oameni, numai pentru că vor pîine, dreptate şi pace.” (p. 39).
Antifascismul lui Mihai Pop este unul angajat. El nu este un naiv care, citind Mein Kampf, să se lase sedus de isteria naţional-socialismului german. În două rânduri Mihai Pop citează din Mein Kampf pentru a sublinia alarmant tendinţele fasciste şi imperialiste ale Germaniei naziste: „Începem acolo – spune Adolf Hitler – unde am întrerupt înainte cu şase veacuri. Oprim drumul etern al expansiunii germane spre Sudul şi Vestul Europei şi ne îndreptăm privirea spre ţările Răsăritului. Încheiem definitiv cu politica colonială şi comercilaă dinainte de război şi ne orientăm spre politica cuceririi de pământ arabil, spre politica viitorului. Vorbind, însă astăzi, de pământ arabil în Europa, nu ne putem gândi decât la Rusia şi la statele ei vecine.” (p. 76). Un antifascist convins, un critic acerb al acţiunilor iredentiste ivite după încheierea primului război mondial, Mihai Pop a fost şi un susţinător al Micii Înţelegeri încheiate între Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, ca o solidaritate a celor trei ţări faţă de tendinţele revizioniste îndreptate contra Tratatului de la Trianon. În niciun articol Mihai Pop nu face referire la politica nazistă de exterminare a evreilor. O singură notă aminteşte indirect de aceast fapt, însă rămâne necomentată. Astfel, în articolul „Cum ar vrea d. Henlein să modifice constituţia Republicii Cehoslovace” Mihai Pop menţionează printre revendicările partidului henleinist crearea de lagăre de concentrare. (p. 310)
Cum se va constata şi în articolele referitoare la realităţile politice, economice şi culturale din România, Mihai Pop denunţă orice tip de manifestare naţionalistă înţeleasă de el ca duşmănoasă faţă de alte etnii. Mihai Pop vorbeşte adesea de interesele „naţiunii române”, respectiv de „interese naţionale”, dar sancţionează naţionalismul şi şovinismul. Vis-à-vis de propunerile de a invita regizori străini – evrei – la Teatrul Naţional din Bucureşti pentru a ridica nivelul de cultură al dramaturgiei româneşti, în articolul „Şovinismul nu are ce căuta în cultura românească” Mihai Pop scrie „Ele [propunerile] ne-au bucurat pe toţi, n-au bucurat însă pe cei care se declară apostoli ai naţionalismului şi, aşezaţi pe poziţia şovinismului extrem, atacă de acolo orice faptă şi orice îndrumare izvorâtă din omenie, din iubire de neam şi din înţelegerea superioară a realităţilor.” (p. 368). Mihai Pop are aici în vedere mai cu seamă cotidienele naţionaliste şi antisemite Porunca Vremii şi Neamul Românesc. Pentru Mihai Pop naţiunea se identifică cu toată populaţia statului român constituit la 1918, indiferent de etnie.
Statul democrat pe care îl apără Mihai Pop în activitatea sa publicistică se îndreaptă pe plan intern împotriva liberalilor şi în special împotriva lui Octavian Goga, Alexandru Vaida-Voevod, Ilie Rădulescu al căror antisemitism şi simpatie pentru Hittler erau cunoscute. Pilduitoare în acest sens este pentru Mihai Pop democraţia ardeleană: „Democraţia ardeleană s-a conturat şi s-a realizat politic şi naţional în luptă contra liberalismului maghiar. În noul ei rol de după unire, democraţia ardeleană a fost obligată să ducă lupta contra liberalismului din Vechiul Regat. Rezervele ei în această luptă, chiar faţă de democraţia liberală romantică, nu sunt rezerve tactice, ci izvorăsc din nepotriviri structurale.” (p.98). În viziunea lui Pop, politicianul român capabil de a guverna România anilor ʼ30 este naţional-ţărănistul Iuliu Maniu. În noiembrie 1937 după alegerile în urma cărora niciun partid nu a câştigat o majoritate de voturi pentru a ajunge la guvernare, Carol al II-lea îl desemna ca prim-ministru pe Octavian Goga cu scopul de a introduce dictatura personală. În perioada scurtei guvernări ce a urmat, Mihai Pop a publicat articolul – probabil unic în presa vremii – „Vreau şi eu să fiu revizuit”, în care denunţă caracterul antidemocratic şi anti-constituţional al decretului lege nr. 169/1938 de revizuire a cetăţenilor emis cu scopul anulării cetățeniei unui mare număr de evrei de pe teritoriul „României Mari”. Acest articol deosebit de toate celelalte printr-un stil combativ şi de solidarizare cu cei cărora urma să li se retragă cetăţenia evidenţiază incontestabil crezul politic democrat al lui Mihai Pop: „Voiam şi eu să fiu revizuit, găsit cu cetăţenia în neregulă şi trecut în rândul acelor paria care de acum înainte nu vor mai putea să ocupe nicio slujbă la stat, nu vor avea niciun drept politic, nu vor fi obligaţi să facă armată şi vor fi toleraţi în această ţară doar atât cât bunul plac al guvernanţilor le va permite. (…) Pentru un simplu paşaport cu scoarţe albastre sub firma căruia să poţi bate drumurile străinătăţii în calitate de cetăţean român sau pentru bucuria pe care o ai de-a face serviciu militar şi a plăti taxe, tremur de teama că voi fi revizuit. Din contră, atunci când aveam convingerea, că prin evoluţia lucrurilor, de fapt, cetăţenia, drepturile de cetăţean mi-au fost răpite de mult, aş fi simţit o deosebită bucurie să am o consfinţire legală directă şi personală a acestei ţări.” (p. 140).
Într-un alt articol deosebit de interesant din perspectiva naţionalismului antidemocratic din România anilor ʼ30 intitulat „Diversiunea intoleranţei” Mihai Pop constată că: „(…) abia după douăzeci de ani de la această înfăptuire [democratică] se întâmplă în formele politice ale statului, care a strâns laolaltă pe toţi românii, fapte care stârnesc îndoieli profunde asupra spiritului de toleranţă a neamului românesc şi care aruncă o lumină foarte puţin plăcută asupra caracterului democratic al formelor lui de organizare politică (….)” (p. 136).
Publicistica lui Mihai Pop nu este interesantă numai din perspectiva unei scriituri angajate pentru idealuri democratice şi spirit cetăţenesc, ci şi din perspectiva teoriei societăţii care transpare din articolele dedicate realităţii sociale româneşti. Astfel, din lectura atentă a articolelor privitoare la societatea românească, reiese viziunea lui Pop asupra societăţii ca un sistem dinamic, precum şi rolul pe care i-l atribuie statului în societate, şi anume acela de diriguitor, de îndrumător în realizarea echilibrului social. Dinamismul societăţii se manifestă vizibil în schimbările de structură a oraşelor şi satelor. Publicist cu un ochi sociologic şi antropologic antrenat, Mihai Pop reuşeşte foarte bine să distingă elementele romantice, conservatoare, respectiv inflexibile, care nu numai că ţin societatea în loc, ci chiar o întorc spre un drum înapoi, de acele elemente dinamice care trebuie sprijinite, dirijate. El priveşte procesul de dezagregare a vechilor structuri – îndeosebi ale satului – ca pe un proces firesc al unei societăţi dinamice în plină industrializare. Chestiunea satelor, a agriculturii şi a ţăranilor, precum şi a aşa-numiţilor ţărani-proletari, a proletariatului românesc în formare la oraşe: toate acestea ţin de structura dinamică a societăţii. Mihai Pop recunoaşte schimbări de structură în interiorul societăţii datorate formelor proprii unei etape capitaliste prin care trecea România la acea vreme. În acest sens, se referă la tineretul cu studii superioare care, căutând alte posibilităţi de existenţă decât cele oferite de stat, formau o nouă categorie de comercianţi în oraşe (p. 69). În articolul „Băile publice la sate”, Mihai Pop constată că satul Ieud de sub poalele Maramureşului e în pas cu noile realităţi: „El a înlocuit patriarhalitatea cu modernismul şi naţionalismul sentimental cu spiritul cetăţenesc” (p. 89), lăudând iniţiativa ţăranilor din satul maramureşan de a-şi fi construit o baie publică. Pornind de la acest exemplu, publicistul arată nevoia unor eforturi susţinute de a se schimba mentalitatea colonială cu spiritul cetăţenesc vorbind despre crearea satului standard: „Pe lângă clasicele instituţii culturale şi administrative, pe lângă şcoală, biserică şi primărie, în noua lui formă fiecare sat românesc va trebui să aibă o cooperativă de consum şi desfacere, un grajd comunal, o pepinieră, un dispensar, un cimitir pentru vite şi, natural, o baie comunală” (p. 90). Satul standard în viziunea lui Mihai Pop presupune integrarea ţărănimii în viaţa modernă a statului democratic iar din partea guvernanţilor: „plan şi raţionalizare în toate sectoarele vieţii de sat”. Pe de altă parte, este evidentă descentralizarea în organizarea societăţii în general (şi a învăţământului îndeosebi) pe care o propune Mihai Pop cu scopul păstrării specificităţii fiecărei regiuni. Un reprezentant vădit al concepţiei dinamice despre societate, Mihai Pop se opune concepţiei romantice pe care o numeşte „de suprafaţă”. Dezagregarea satelor româneşti are o explicaţie sociologică în viziunea lui Mihai Pop şi anume: adaptarea la noi forme de viaţă. De aceea, dezagregarea nu este privită ca un fenomen negativ, ci dimpotrivă ca unul natural şi social activ: „Specificul etnic al satelor e pe cale de dispariţie şi prin aceasta e pe cale de dispariţie şi ceea ce se cuprinde sub denumirea obişnuită de specific naţional. Satul şi regiunile se integrează noilor forme de viaţă ale ţării, devin elemente active ale noii structuri a statului.” (p. 221). Ceea ce se schimbă în structura socială a satelor şi regiunilor nu sunt condiţiile geografice şi biologice care, potrivit lui Pop, reprezintă cadrul permanent al vieţii sociale, ci funcţiile pe care aceste noi forme de viaţă (economică, socială şi politică) le impun condiţiilor geografice şi biologice. Pornind de la exemplul clar al costumului naţional, publicistul remarcă tendinţa de a se crea un costum naţional standard, care, de fapt, nici nu mai este naţional ci naţionalist: „Costumul naţional dispare. El dispare printr-un proces social normal şi această dispariţie nu poate fi oprită prin artificii. Costumul naţionalist, însă nu poate să împiedice dispariţia costumului naţional. El îl poate înlocui, vulgarizându-l”. (p. 271). În articolul „Satul românesc pune o mare problemă naţională” Mihai Pop se arată îngrijorat faţă de două tendinţe principale: tendinţa spre îmbucătăţirea proprietăţii ţărăneşti şi tendinţa spre refacerea marii proprietăţi rurale – o realitate comparabilă cu chestiunea agricolă în România anilor ʼ90 şi 2000. Forma de organizare economică pentru care pare să opteze Mihai Pop este cea a gospodăriilor colective, în detrimentul celor individuale care duc la pauperizare; proprietatea medie reprezintă pentru Pop temelia economică pe care trebuie să se bizuie statul.
Am încercat în această recenzie să reconstitui din publicistica lui Mihai Pop orientările sale politice şi sper că am reuşit să şi demonstrez că Mihai Pop a fost un social-democrat în cea mai pură, fină şi mai ales consecventă atitudine publică: un caz rarisim pentru România anilor ʼ30. Pentru Mihai Pop lupta care se dădea în Europa interbelică nu era între comunism şi fascism, ci între sistemele totalitare şi democraţie.
Mihai Pop: „Vreau si eu să fiu revizuit”. Publicistica din anii 1937-1940
Antologie de Zoltán Rostás,
Editura Paideia, Bucureşti 2010
416 p.