Am o teorie mai lungă despre cum orele de literatură română, chiar cele foarte bine făcute, din şcoala generală dar mai ales din liceu au avut o profundă influenţă nefastă asupra concepţiei despre lume şi viaţă pe care o adoptă mulţi români. Teoria e mai complicată şi se învârte în jurul celei mai nefericite dintre lecţii, faimoasa „Eminescu – poet naţional şi universal”. Dar nu voi dezvolta aici integral chestiunea, ci doar o mică părticică, cea privind trei personaje minore ale literaturii (şi filmografiei) româneşti – fraţii Paraschiv, Achim şi Nilă Moromete.
De ce ne batem capul cu ei? Numai cine n-a trecut printr-un liceu românesc în ultimii patruzeci de ani nu cunoaşte centralitatea romanelor lui Marin Preda pentru un anumit mod de a educa adolescentul român. Nu cred că este nevoie să argumentez în acest sens. Deşi probabil că „Cel mai iubit dintre pământeni” a devenit foarte important după 1989, analiza creaţiei sale în liceu se învârte încă în jurul primului volum al „Moromeţilor”, publicat în 1956. Interpretarea canonică, preluată şi în excelentul film al lui Stere Gulea din 1987 (fie şi numai pentru acest film şi Rebengiuc şi Mitică Popescu tot ar merita statui), este următoarea: „Moromeţii I” vizează începutul sfârşitului pentru „ţăranul român autentic”, mitologic, inefabil, hâtru, drept, bun, veteran de război, inteligent – reprezentat de Ilie Moromete. Presiunile politice şi economice ale lumii din anii premergători celui de-al doilea război mondial, tensiunile din familie şi propria sa inadecvare la ele duc la dispariţia acestei creaturi milenare. Venirea comunismului şi colectivizarea, descrise în al doilea volum, desăvârşesc acest proces. Lumea calmă, oarecum prosperă, idilică a interbelicului, în care timpul avea răbdare, se sfârşeşte datorită legionarilor, războiului şi apoi a comuniştilor – dar şi a sciziunilor din familie. În primul volum cei trei fii mai mari trădează tatăl şi satul, plecând cu oile şi caii la Bucureşti. În al doilea volum fiul cel mic, devenit activist comunist, îşi înfruntă tatăl în procesul de colectivizare a statului. Povestea e ştiută de toţi – iar cei mai mulţi au luat probabil de bună povestea spusă cu patos de profesorul de română despre Ilie Moromete – exponentul ţăranului român autentic (până şi cei mai deschişi profesori se fereau ca de foc să menţioneze că numele e furat după Ilya Muromets, personaj al folclorului slav).
O mică parte a interpretării canonice îi vizează pe Paraschiv, Achim şi Nilă, copiii din prima căsătorie a lui Ilie, de dinainte de primul război mondial. Personaje relativ minore, ei apar ceva mai des în „Moromeţii I” şi mult mai puţin în volumul al doilea, în „Delirul” sau în nuvelele despre universul Siliştei Gumeşti. Esenţialmente, ei sunt priviţi drept nerecunoscătorii supremi, esenţa fiului rătăcitor care nu se întoarce. Aparent nemulţumiţi de poziţia lor în familie după apariţia celor trei copii din a doua căsătorie a tatălui lor, aceştia reproşează permanent tatălui lor lipsa de talent pentru afaceri şi comerţ. În una din scenele majore ale cărţii şi filmului, tatăl le explică lui Achim şi Nilă, acompaniat de nişte lovituri de bâtă, că eforturile sale vizează nu îmbogăţirea, ci păstrarea suprafeţei de pământ deţinută. Instigaţi de mătuşa lor şi amăgiţi de eterna promisiune a Bucureştiului, ei părăsesc satul, renunţând la partea lor de pământ dar luând câteva zeci de oi, perechea de cai şi mai multe haine din lada de zestre ca dreptul ce li se cuvine după zeci de ani de muncă în gospodărie. La Bucureşti le merge prost mulţi ani, iniţial cad în lumpen proletariat, ulterior unul urcă în muncitorimea calificată, altul se îmburghezeşte, altul devine paznic de bloc. Ilie Moromete încearcă în zadar, în urma unei scurte perioade în care se apucă susţinut de negoţ, să îi aducă înapoi în sat pe fii săi. Mirajul capitalei e prea mare, cu timpul soţiile mahalagioaice contribuind la depărtarea lor de sat. Nilă moare în Cotul Donului, ceilalţi înfruntă realităţile primelor decenii comuniste. Părăsit de fii săi, ulterior şi de soţie, Ilie Moromete moare singur, într-o scenă dată des drept subiect de comentariu la teze şi lucrări de control.
Mi se pare că acest gen de interpretare, deşi oarecum minoră, e totuşi foarte importantă pentru a descifra mesajul pe care structurile de propagandă din cultura românească l-au selectat pentru adolescentul român. Iar acest mesaj se ridică serios dincolo de statutul său de interpretare literară într-o întreagă viziune despre realităţile sociale ale României anilor 1930, pe care o socotesc profund eronată. De aceea merită să ne ocupăm puţin de Paraschiv, Achim şi Ilie Moromete nu ca de eroi literari, ci ca şi cum am vorbi de personaje reale. Dacă am fi să credem propaganda despre ei, i-am asimila legionarilor, comuniştilor şi celorlalţi responsabili de distrugerea lumii satului românesc tradiţional. Nişte încrezuţi, nişte nerecunoscători, nişte nesimţiţi. În esenţă, nimic mai mult decât nişte hoţi.
Şi totuşi, nimic mai fals. Deşi nici Marin Preda nu este tocmai un „fan” al lor, autorul lasă totuşi destule indicii pentru a interpreta întreaga chestiune într-o altă lumină. Romancierul n-a mascat, aşa cum o fac mulţi exegeţi ai săi, realităţile crunte ale vieţii în satul românesc interbelic. Suprapopulare, lipsă de perspective, impozite zdrobitoare; lipsă de inovaţie tehnică, taxe şcolare care fac imposibilă continuarea studiilor; familiile sărace fac foamea; bolnavii vând pământ pentru câteva luni de tratament la sanatoriu; abuzurile autorităţilor locale, ale deţinătorilor de mari proprietăţi; ingerinţele extremelor politice şi presiunile speculanţilor – toate sunt prezente în romanele prediste. 78% din populaţia României în anii 1930 a trăit în aceste condiţii, cu mici variaţiuni. De ce n-am aplica această grilă la analiza celor trei fraţi şi nu pe cea sentimental-păşunistă predată cel mai adesea la orele de literatură? Dacă am urma-o, Paraschiv, Achim şi Nilă Moromete devin cu totul altcineva. În esenţă, ei sunt nişte disperaţi. Uitându-se în jur, ei pricep că viitorul nu le rezervă altceva decât sărăcie şi privaţiuni. Cei trei fraţi, atunci când ar fi urmat să-şi întemeieze familiile lor (moment oricum întârziat mult), nu ar fi putut nici măcar să spere să reproducă standardul de viaţă al părintelui lor. Împroprietărit de război şi căsătorit cu o văduvă de război împroprietărită la rândul său, Ilie Moromete administra 18 pogoane de pământ. Fiecăruia din cei şase copii i-ar fi revenit aşadar cel mult trei pogoane la căsătorie, deci sărăcie lucie, în afara unui improbabil mariaj într-o familie precum cea a lui Bălosu, bogatul vecin al Moromeţilor. Pentru cei trei fraţi, rămânerea în sat era echivalentă cu adâncirea propriei sărăcii şi cu coborârea lor pe scara socială. Acest lucru, peste care s-a suprapus mirajul capitalei, îi explică deplin. Ei fug de sărăcie, fug de viitoarea foamete, fug de dispreţ social; recuză un tată inabil şi indiferent faţă de viitorul lor; Paraschiv, Achim şi Nilă speră în proletarizare şi poate în îmburghezire. Sunt singurele metode de a evita traiul la limita subzistenţei, de a evita viaţa aşa cum era ea nu în interbelic, ci înainte de reforma agrară de după primul război mondial.
Să îi lăsăm pe profesorii de română cu amăgirile lor. Toţi Moromeţii, părinţi şi copii, sunt doar nişte ţărani români încercând să supravieţuiască în marasmul interbelicului, războiului şi al deceniilor colectivizării.