Omagiu prietenului meu Paul Lăzărescu
Ici colo în România, în presă, la televiziune, pe site-uri de internet ca Youtube şi unele bloguri de dezbateri, aud voci diverse care critică de o manieră mai mult sau mai puţin curtenitoare, mai mult sau mai puţin violentă, iar uneori (şi nu rar) mai mult sau mai puţin rasistă observatorii occidentali sau anumiţi intelectuali români, acuzându-i de „vânzarea ţării străinilor”, de trădarea ei, de întinarea culturii sale, „valorilor” ei istorice şi religioase sau de punerea în pericol a alianţelor ei strategice şi a valorilor sale culturale esenţial anticomuniste, etc…. Avem sentimentul că aceşti oameni, în general membri ai unor profesii mai mult sau mai puţin intelectuale, doresc ca ţara, precum spre sfârşitul comunismului ceauşist, să trăiască într-un vas închis şi ca, într-o largă unanimitate, orice cetăţean exprimându-şi nemulţumirea sau orice străin care vizitează locurile sau lucrează şi predă, ca mine, să înalţe laudele, odele, imnurile şi cânturile de slavă pe care a priori le merită o Românie deasupra oricărei îndoieli, fie ca aliat statornic al centralităţii SUA, fie, mai bine, o Românie percepută ea însăşi ca centru al lumii! De altfel, aceşti oameni păstrează o tăcere vinovată asupra gravelor disfuncţionalităţi ale statului şi ale instituţiilor sale (mai ales când acestea le varsă salarii grase) sau în faţa poziţiilor BOR, asupra felul Bisericii de a negustori divinul, de a impune tăcerea în legătură cu filmuleţele postate pe Youtube, înfăţişând călugăriţe ce închină cântece legionare unui foarte bătrân stareţ, în amintirea tinereţii sale fascistoide (şi se poate presupune că nu şi-a schimbat opiniile!). Aceştia se înţeleg şi să acuze fără ruşine poporul, în general muncitorii (sau ceea ce mai rămâne din ei) de „stupizenie”, pensionarii modeşti şi bătrânii de „prostie”. În schimb, aceia dintre intelectuali care se pretind occidentalizanţi, ca şi cei care se declară autohtonizanţi (români verzi) se unesc ca să denunţe, cei din urmă în termeni violenţi, uneori însoţiţi de ameninţări fizice abia ascunse (vezi pe Facebook schimbul epistolar al lui Michael Shafi cu domnul Ion Coja – este grăitor), cei dintâi în termeni mai dulcegi, orice idee aşa-zis de „stânga” şi nu doar de stânga, ci orice idee critică privitor la comportamentele anti-civice ale diverşilor cetăţeni, chiar şi orice idee însufleţită de o autentică grijă socială, ba chiar condusă de o caritate creştină autentică, cea adevărată, şi nu habotnicia de tarabă pe care o vedem înflorind peste tot din decembrie 1989.
În loc de a înjura, de a ameninţa sau de a face pe procurorii (ceea ce cu siguranţă nu este rolul intelectualilor – există funcţionari de justiţie pentru asta!), ceea ce ar trebui să alerteze pe fiecare cetăţean român de bună-credinţă sunt o serie de evenimente foarte grave care arată până unde statul român este scufundat într-o gravă descompunere, în ciuda recentelor gesticulaţii privitoare la două posturi de vamă, în care corupţia mergea de minune; caz în care se pune o singură întrebare: de ce doar două posturi de frontieră şi nu toate, dacă, după cum relatează presa, corupţia şi sexul sunt principalele activităţi ale vameşilor şi vameşelor în timpul serviciului? Cum spune liderul sindical Vasile Lincu, nu vom şti niciodată adevăraţii beneficiari şi organizatori ai acestui sistem de extorcare de bani („Adevărul”, 16 februarie 2011). Lincu înclină mai degrabă către partide, fără a spune însă care din ele…
Într-un articol al lui David Brastone (profesor la Universitatea din San Francisco), semnalat de CNN, pe 8 februarie 2011, intitulat „Romania a Global Center for Human Trafficking”, descoperim că ţara a devenit nu doar un centru de concentrare a tinerelor fete venite din Est şi revândute ca prostituate în Europa occidentală, în Orientul Mijlociu sau chiar în Extremul Orient până în Japonia, ci şi un centru important de trafic de organe… Vom adăuga deznădejdea, cel puţin atât putem spune, copilăriei, peste 100 000 de copii abandonaţi, 10 000 trăind pe străzi sau aproape şi ruina totală a învăţământului la sate şi în micile oraşe. Cu riscul de a nu fi pe plac, dar puţin îmi pasă, ţin să reamintesc că, după modelul foarte autoritar al iacobinismului francez şi cu toate cusururile lor pe care le cunoaştem, comuniştii cel puţin reuşiseră să şcolarizeze într-un mod destul de mulţumitor comunităţile rurale din România… Pe lângă aceasta traficul de ţigări la graniţe nu este decât un mic păcat venial care cuprinde aranjamente politico-financiare între politicieni şi sindicalişti (cf. revelaţiile cotidianului „Adevărul” din 14 februarie 2011). Dar există şi lucruri mai rele decât aceste mici jocuri politico-mafiote de-a v-aţi ascunselea, care ar putea fi rezolvate rapid dacă coaliţia la putere ar manifesta o reală voinţă politică… Dintre fenomenele care demonstrează această descompunere totală a statului, vom remarca despădurirea masivă a ţării pe care unii o constată parcurgând văile muntoase, din Apuseni până la Carpaţii Răsăriteni, din Maramureş în Bucovina, până la Carpaţii Meridionali, de la Sibiu la Braşov… O crimă ecologică are loc aici din 1989 şi sigur nu va fi recuperată deloc dacă statul nu va opri aceste tăieri sălbatice şi dacă nu pune în practică o riguroasă şi foarte severă politică de reîmpădurire şi de control…
Căci „românii buni”, cei duri sau mai puţin duri, preferă să se ocupe de ceea ce nu are nicio legătură nici cu corupţia generalizată a statului, nici cu subiectele privitoare la interesul colectivităţii în ansamblul ei… Aceşti oameni, foarte savanţi nu cunosc de altfel ABC-ul filosofiei politice idealiste, de la Sfântul Toma la Kant, la care se referă fără încetare fără să-i vadă implicaţiile minimale, anume că buna guvernare trebuie să lucreze pentru binele tuturor şi nu să păzească privilegiile unora, afară doar de cazurile care, atât la unul cât şi la celălalt, relevă „dreptul natural”… Astfel, într-un ziar (nu îndrăznesc nici măcar să-l numesc un ziar, de fapt este o fiţuică ordinară, „Gazeta de Cluj”, 5 februarie 2011), putem citi un articol scandalos, adică fals, mincinos, stupid şi last and not least, de un rasism insidios şi abject îndreptat împotriva profesorului Shafir (de la UBB) prezentat ca agent CIA („Shafir, diamant CIA”) – bineînţeles, fără ca nicio probă tangibilă să fie scoasă la lumină! În schimb, niciodată această foaie jalnică nu dă seama nici despre dezastrul ecologic al râurilor, lacurilor de reţinere aflate nu departe de Cluj, la poalele munţilor Apuseni, nici despre expulzarea amărâţilor de ţigani „relocaţi” pe urmă în preajma gropii de gunoi a oraşului (sic!). Nu vom citi, sub pana lor îngreunată de o prostie de slugoi, analize economice serioase despre exigenţele FMI. Singurul lucru pe care ştiu să-l facă în felul lor este să consimtă dulcegăroşi la cele dintâi, fără să scoată o vorbă, lăudând puterea care îi hrăneşte, şi să reducă analiza la câteva înjurături bădărăneşti contra FMI şi a Băncii Mondiale, ca şi când o limbă de mahala ar putea înlocui gândirea critică. Nicio vorbă în aceste „gazete” despre prăpădul arhitectural din oraşe (se pare că faraonismul ceauşist a intrat în gusturile antreprenorilor imobiliari atât laici cât şi clerici) şi niciun text care să denunţe distrugerea, poate chiar mai spectaculoasă, a arhitecturii rurale unde, în mai puţin de douăzeci de ani, ceea ce rămânea încă dintr-o splendidă tradiţie seculară de arhitectură rurală în lemn, chirpici sau piatră, în funcţie de regiuni, a fost măturat de arătănii din beton, cu balcoane de sticle şi ţevi de oţel inoxidabil, cu acoperişuri de ţiglă în toate culorile sau plăci de metal, strălucind la soare ca oglinzile bordelurilor de odinioară. Acest prost gust îl împart cu toţii, pe scale diverse, vise fantasmate nu demult, în ceauşism, când, în fiecare sâmbătă seara, aproape întreaga ţară avea ochii aţintiţi la televizor pentru a privi una din cele mai mari stupidităţi televizuale, serialul „Dallas”. Şi am exclus din această listă palatele ţigăneşti care, într-o derivă fără margini ducând la Disneyland-ul generalizat, trebuie lăudate deoarece prezintă versiunea cea mai împlinită, cea mai delirantă, cea mai suprarealistă şi aşadar cea mai inventivă estetic. Între prostul gust al noilor îmbogăţiţi din Băneasa sau din cartierul Mureşanu de la Cluj, de pildă, şi palatele ţigăneşti, ultimele reprezintă fără îndoială realizarea arhitecturală (cuprinzând şi decoraţiunile interioare) cea mai originală din întreaga Europă ex-comunistă… şi cred că în curând vor deveni un veritabil patrimoniu arhitectural naţional, precum arta socialismului din ex-URSS, devenită unul din punctele de trecere obligatorii ale circuitelor turistice şi o valoare importantă de speculă pe piaţa artei.
Pentru aceste două tipuri de intelectuali, duşmanul este mereu celălalt… fie că acest celălalt e de „stânga” – pentru occidentalizanţii leşinaţi, fie că aparţine unei minorităţi naţionale sau pur şi simplu unei alte naţiuni – pentru autohtoniştii violenţi. Acest celălalt, orice spune sau scrie, se înşală mereu, pentru că celălalt este însufleţit de cele mai rele intenţii, celălalt este nebun, pentru unii, imoral, chiar pervers (fără a mai vorbi de stupiditatea lui congenitală); pe scurt, celălalt nu este niciodată nici intelectual, nici român aşa cum trebuie… De fapt, pentru occidentalizanţi celălalt cade mereu la momentul nepotrivit şi refuză să accepte lumea pe care stăpânii săi i-o indică drept cea mai bună dintre lumile posibile (Brave New World), în timp ce pentru autohtonişti celălalt este răul încarnat, ba chiar răul pur, deoarece prin naştere nu are nici caracterele înnăscute ale adevăratului român, nici „sânge” românesc, nici religie ortodoxă. Avem de a face în acest caz cu un adevărat rasism de filiaţie biologistă: astfel de calităţi nu se pot niciodată dobândi – ne naştem cu ele, aşa cum avem ochii albaştrii sau verzi (cu o excepţie: greco-catolicii, pe care i-am făcut să revină la „adevărata” religie a adevăraţilor români forţându-i să abjure sau să fie duşi la puşcărie şi aceasta mulţumită unei alianţe asupra căreia niciun „bun român” nu revine, anume alianţa dintre Partidul Comunist Român şi BOR în 1948… Dar, cum a proclamat odinioară Simon de Montfort într-un Béziers în flăcări, unde curgea în valuri sângele catarilor masacraţi împreuna cu catolici: „Dumnezeu îi va recunoaşte pe ai săi”… Se pare că Dumnezeu nu i-a recunoscut defel…)
În sfârşit, cele două tipuri de duşmani ai celuilalt, care se amestecă în toate, păstrează o tăcere, cu atât mai asurzitoare, cu cât este vorba de evenimente majore care determină mersul epocii noastre, ca şi cum transformarea Chinei în a doua putere mondială, ca şi cum sporirea puterii Indiei, nu cea a lui Mircea Eliade, ci cea a tehno-ştiinţei, cea a lui Mittal devenit proprietar a celor mai mari oţelării din ţară, la Galaţi, ca şi cum creşterea fulgerătoare a Brazilei nu ne-ar sili să regândim din nou şi pe noi baze mutaţia accelerată a modernităţii tardive…
Astfel concepută, dezbaterea aşa-zis democratică pare dificilă. Pe de-o parte unii resping gândirea critică venită din cea mai înaltă tradiţie filosofică1, o privesc ca fiind necuviincioasă, o dovadă de imbecilitate, nerespectuoasă faţă de ordinea stabilită, ceea ce pare ciudat la oamenii care, pretinzând a fi meditat asupra „Apologiei lui Socrate”, se supun cu entuziasm servituţii voluntare (servitute aurită, fireşte), în timp ce de cealaltă parte, tipi din specia diplodocus ne servesc rece zeama fascistoidă a anilor 30 ai secolului trecut (dreasă uneori cu un americanism de extremă dreaptă, pentru a nu părea cu totul demodată), ca şi când lumea nu ar fi fost întoarsă cu susu-n jos de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace şi chiar mai mult de la implozia regimurilor comuniste europene… Înălţarea de laude celor puternici sau măgulirea oarbă a maselor, habotnicia, resentimentul, ignoranţa asigură cu certitudine succese imediate (succese mediatice şi financiare). Sunt pe deplin conştient de asta, dar, după o lungă carieră universitară, când vine vorba de gândire, prefer gustul aristocratic de a nu fi pe plac în locul celui mai comercial de a plăcea.
Bucureşti, februarie 2011
Traducere de Claudiu Gaiu
1 S-ar putea cita aici o listă de nume care, de la Socrate la Montaigne, de la Etienne de la Boétie la Marsilio de Padova, de la Wyclif la Jan Hus şi la primul Luther, de la Kant („Conflictul facultăţiilor”) la Nietzsche („Zur Genealogie der Moral”), de la Marx la Adorno, Benjamin, Wittgenstein şi Heidegger, ne oferă exemplele cele mai prestigioase ale nesupunerii gândirii faţă de doxa momentului. Hegel spunea că vocaţia filosofului este de a gândi timpul său, aş completa afirmând că vocaţia gândirii este, pentru a-şi înţelege timpul, de a gândi împotriva timpului său, adică împotriva a ceea ce este dat a priori ca evidenţa, normalul, valorile, „naturalul”…
ford stock price today
google apps for education
nordstrom coupon code
cumberland county college
college of southern nevada