Dincolo de filosofia care cercetează ce anume permite ca oamenii să se înţeleagă asupra a ce vorbesc – deşi, desigur, ei vorbesc diferit despre aceleaşi lucruri –, oamenii sunt înmărmuriţi în faţa inadvertenţei dintre presupunerea lor că toţi ar gândi şi ar acţiona cu bună-credinţă respectând principiile raţionalităţii şi, pe de altă parte, dovezile de iraţionalitate, prostie, ticăloşie şi malversaţiune pe care le întâlnesc nu numai, sau nu atât, în lumea lor de zi cu zi, cât în clasa care îi conduce.
Concret aici, principiile raţionalităţii sunt: legarea discursului de subiectul declarat, legarea premiselor de universul de discurs la care se face referinţă şi care este comentat, deducerea consecinţelor din premise, tragerea concluziilor referitoare exclusiv la consistenţa şi acurateţea raţionamentelor din discurs. Iar aberaţia este Punctul de vedere al Comisiei juridice a Camerei deputaţilor despre compatibilitatea dintre funcţia de deputat şi aceea de rector (aici).
Să ne reamintim: conform Legii educaţiei, în vigoare, există incompatibilitate între orice funcţie publică – retribuită din bani publici şi generatoare de putere – şi funcţia de conducere din şcoli (director) şi universităţi (rector), remunerată aparte de salariul de profesor. Care a fost motivaţia acestei prevederi? Că, pe de o parte, prin suprapunerea funcţiei publice, inerent politice, şi a funcţiei de conducere, se politizează dirijarea treburilor din unitatea de învăţământ, adică se subordonează acea unitate partidului politic unde conducătorul se află în structurile de comandă şi de unde a obţinut şi funcţia publică. Şi că, pe de altă parte, puterea persoanei deţinătoare de duble (sau chiar triple) funcţii de conducere poate deveni de tip discreţionar, inclusiv în ceea ce priveşte alocarea resurselor şi categorizarea persoanelor.
Legea stipulează că, o dată cu punerea ei în aplicare, persoanele care se găsesc în situaţia de incompatibilitate de mai sus să aleagă funcţia pe care doresc să o păstreze. Legea nu este absurdă, nu se aplică retroactiv şi, desigur, subliniază că aceia care îndeplinesc funcţii publice sunt perfect compatibili cu funcţia de profesor universitar.
Ei bine, Comisia juridică a Camerei deputaţilor şi-a trimis – ! după ce Legea a intrat deja în vigoare – punctul de vedere că cele două tipuri de funcţii (de fapt, lupta cea mare nu priveşte preuniversitarul, ci universităţile: unde se învârt mult mai mulţi bani decât în şcoli şi unde prestigiul, el însuşi armă, este mai mare) ar fi compatibile. Care a fost argumentul principal? Că „la momentul în care au fost aleşi legislaţia nu interzicea cumulul de funcţii”. Nu vi se pare aiuritor? Care este competenţa unor jurişti care ar trebui să cunoască bine legea despre care îşi dau cu părerea? Şi oare nu reprezintă această falsă argumentaţie o tragere de timp şi o batere a apei în piuă care denotă multe, dar nu raţionalitate?
Doi „imparţiali” – din coaliţia de guvernământ – au vrut să împace şi capra şi varza: adică senatele universităţilor ar fi cele care ar trebui să protesteze împotriva incompatibilităţii. Halal! Unde vedeţi un senat – deja ales în vechiul sistem al clicilor în care complicitatea este regula de căpătâi – să se ridice împotriva rectorului sub care i-a fost atât de călduţ şi care are atâta putere? Dar oare pasarea responsabilităţii de a decide asupra problemei – după ce parlamentarii rectori s-au adresat Camerei şi nu senatelor – nu reprezintă oare tot o tergiversare ascunsă fariseic?
În urma hotărârii Camerei, persoanele împricinate din umbră cred că mai pot câştiga. Dar principiul justiţiei pierde. Căci justiţia presupune mereu criterii „clare şi distincte” care, indiferent de caracterul lor istoric, deci relativ, sunt absolut necesare într-un moment sau altul. Iar aceste criterii sunt, întâi, respectul faţă de sensul cuvintelor, al textelor, pe scurt, al discursurilor. Argumentul Comisiei juridice nu a ţinut deloc seama de faptul că Legea nu a învinovăţit pe nimeni pentru cumulul de funcţii de conducere ci, pur şi simplu, a stipulat necesitatea ca acum şi în urma alegerii libere de către persoanele în cauză acest cumul să înceteze. Actualii rectori îşi pot duce mandatul până la capăt, desigur, doar că Legea reduce de pe acum condiţiile de manifestare feudală a conducerilor din universitate.
Un alt criteriu este cel al argumentării şi contraargumentării la litera şi la spiritul textului/discursului anterior, şi nu la texte şi sensuri inexistente dar echivalate arbitrar cu textul/discursul incriminat. Nici măcar „interpretarea legii” – pe care se bazează întreaga cazuistică postdecembristă legată de profitorii puterii – nu ar trebui să se bazeze pe această echivalare a textului de lege cu un text inexistent, căci arabescurile inteligente ale „interpretării” presupun raţionalitate şi se dovedesc memorabile tocmai prin jocul în cadrul raţionalităţii. Altfel, sunt simple escrocherii.
Un alt criteriu, în sfârşit, este cel al validităţii finale a textului juridic în coerenţa şi finalitatea sa morală, „pentru oameni”.
Nici unul dintre aceste criterii nu a fost respectat de către aleşii noştri jurişti. Modelul pe care l-au oferit – nu este, desigur, prima dată, şi nu este numai la acest nivel – este relativismul ridicat la rang de primum movens în societate, neruşinata etalare a arbitrarului în judecăţi, nepăsarea celor puternici de imaginea pe care o au în ochii celor mulţi şi iraţionalitatea, îngrijorătoare pentru noi toţi care sperăm că mergem nu numai spre mai multă informaţie, ci şi spre mai multă minte.
Dar avem nevoie de respect al cuvintelor şi de criterii. Ceea ce vedem cu toţii este că încălcarea acestui respect şi a criteriilor merge mână în mână cu poziţii retro, conservatoare, antidemocratice şi opuse „bunului-simţ”. Aşa că merită să le semnalăm mereu.