Nota redacţiei. Începînd cu această apariţie, Criticatac (www.criticatac.ro) va prelua şi va traduce în limba română comentariile bilunare ale lui Immanuel Wallerstein.
Revolta Arabă din 1916, pentru independenţa arabă de Imperiul Otoman, a fost condusă de Hussein bin Ali. Otomanii au fost izgoniţi. Marea revoltă a fost însă cooptată de britanici şi francezi. După 1945, diferitele state arabe au devenit treptat membre independente ale Naţiunilor Unite. În cele mai multe cazuri, independenţa lor a fost însă cooptată de Statele Unite, ca succesor al Marii Britanii în rolul de controlor din exterior, şi în al doilea rînd de Franţa, care a continuat să exercite influenţă în Magreb şi Liban.
A Doua Revoltă Arabă mocneşte de cîţiva ani. A fost revigorată substanţial de succesul rebeliunii tineretului tunisian, de luna trecută. Cînd tineri curajoşi îşi riscă vieţile pentru a se ridica împotriva unui regim autoritar super-corupt şi chiar reuşesc să destituie preşedintele, nu poţi decît să aplauzi. Orice s-ar întîmpla mai departe, a fost un moment bun pentru umanitate. Întrebarea rămîne însă aceeaşi: ce va fi mai departe?
De fapt, sînt două întrebări. De ce a reuşit această rebeliune, în timp ce multe alte încercări, din multe ţări diferite au eşuat? Apoi, cine va cîştiga şi cine va pierde în Tunisia, în alte părţi din lumea arabă, din întregul sistemului-lume?
Nu e simplu să te revolţi împotriva unui regim autoritar. Regimul dispune de arme şi bani, şi în mod normal poate reprima tentativele de sfidare din stradă. Acte simbolice, precum auto-incendierea lui Mohamed Bouazizi, un tînăr neguţător de stradă dintr-un oraş tunisian provincial, ca protest împotriva gesturilor arbitrare ale agenţilor regimului, pot stîrni protestul altora, aşa cum s-a întîmplat în Tunisia. Pentru ca aceasta să conducă la răsturnarea puterii, trebuie să existe însă fisuri în acel regim.
În cazul de faţă, fisurile au fost evidente. Nici armata, nici jandarmeria nu s-au arătat dispuse să tragă în protestatari, lăsînd această sarcină în responsabilitatea unică a gărzii prezidenţiale. Nu a fost suficient, iar Preşedintele Zine el-Abidine Ben Ali şi familia sa au fost nevoiţi să fugă, şi au găsit refugiu doar în Arabia Saudită. Faptul că existau fisuri în regim a fost evidenţiat şi de gestul figurilor de vîrf din partidul lui Ben Ali, care au dispus, în încercarea de a supravieţui furtunii şi a nu fi arestaţi ei înşişi, arestarea personajului cheie al aparatului de represiune al lui Ben Ali, Abdelwahab Abdallah. Să ne amintim cum, după moartea lui Stalin, succesorii săi au dispus imediat arestarea lui Beria, din aceleaşi motive.
Desigur, după fuga lui Ben Ali, întreaga lume a aplaudat, cu excepţiile solitare ale lui Gaddafi al Libiei şi Berlusconi al Italiei, care au continuat să apere virtuţile lui Ben Ali. Principalul susţinător exterior al lui Ben Ali, Franţa, a fost pusă într-o situaţie suficient de jenantă pentru a mărturisi “erori” de judecată. Statele Unite, care lăsaseră Tunisia pe mîinile Franţei, presupusă a fi de încredere, nu au simţit nevoia să adreseze scuze similare.
După cum a observat toată lumea, exemplul tunisian a încurajat strada arabă din alte părţi să o ia în aceeaşi direcţie – în mod remarcabil, deocamdată, în Egipt, Yemen şi Iordania. În momentul în care scriu, nu e sigur că Preşedintele Hosni Mubarak al Egiptului va supravieţui.
Acum, cine cîştigă şi cine pierde? Nu vom şti decît peste şase luni, poate şi mai mult, cine va veni la putere în Tunisia, Egipt şi, într-adevăr, în toată lumea arabă. Rebeliunile spontane au creat o situaţie asemănătoare celei din Rusia în 1917, cînd, în expresia celebră a lui Lenin, “puterea se afla în stradă” şi, ca urmare, o forţă organizată, hotărîtă, o putea captura – ceea ce bolşevicii au şi făcut.
Situaţia politică reală din fiecare stat arab e diferită. Astăzi nu există nici un stat arab care să dispună de un partid organizat, secular, radical, precum Bolşevicii, gata să încerce preluarea puterii. Există diferite mişcări burgheze liberale care ar dori să joace un rol central, însă puţine par să dispună de o bază populară semnificativă. Cele mai organizate mişcări sînt cele islamiste. Nici acestea nu sînt însă monocolore. Versiunile lor pentru un stat islamic diferă, de la mişcările islamiste relativ tolerante faţă de alte grupuri, precum cele din Turcia de azi, prin varietăţi precum Frăţia Musulmană din Egipt, şi pînă la versiuni aspre ale legii Şar’ia (precum cea impusă de Taliban în Afghanistan). În ceea ce priveşte regimurile interne, rezultatele revoltei sînt nesigure, şi continuă să evolueze. Ca urmare, e foarte problematic cine cîştigă pe plan intern.
Ce putem spune însă despre puterile exterioare, care se implică puternic, încercînd să controleze situaţia? Principalul actor extern sînt Statele Unite. Al doilea e Iranul. Toate celelalte – Turcia, Franţa, Marea Britanie, Rusia, China – sînt mai puţin importante, dar oricum relevante.
În mod clar, în urma celei de-a doua Revolte Arabe, cel mai mult au pierdut Statele Unite. Acest lucru se poate observa din ezitările incredibile, din prezent, ale guvernului SUA. Statele Unite (ca orice altă putere majoră a lumii) au un criteriu prioritar: regimuri prietene. Washington-ul vrea să fie de partea învingătorului, însă doar dacă acesta nu e ostil. Ce e de făcut însă într-o situaţie ca cea din Egipt, care în prezent e de fapt un stat-client al Statelor Unite? Statele Unite nu pot decît să facă apel în mod public la mai multă “democraţie”, la încetarea violenţelor şi negocieri. În culise, se pare că le-au transmis armatei egiptene să nu mai împuşte atîţia oameni, fiindcă pun Statele Unite într-o situaţie prea jenantă. Dar poate Mubarak să supravieţuiască fără să împuşte o grămadă de oameni?
A Doua Revoltă Arabă are loc în contextul unei situaţii globale haotice, cu trei caracteristici dominante: scăderea standardului de viaţă a cel puţin două treimi din populaţia lumii; creşteri scandaloase ale venitului curent al unui strat superior relativ mic; şi un declin serios al puterii efective a aşa-numiteri superputeri, Statele Unite. Indiferent de rezultate, A Doua Revoltă Arabă va continua să erodeze puterea SUA, mai ales în lumea arabă, tocmai fiindcă unica bază sigură de popularitate politică în aceste ţări e opoziţia faţă de intruziunea Statelor Unite în afacerile interne. Chiar şi celor care în mod normal îşi doresc şi depind de implicarea SUA, le va fi greu să continue în această direcţie.
Cel mai mare cîştigător exterior e Iranul. Fără îndoială, există suspiciuni considerabile faţă de regimul iranian, parţial fiindcă e non-arab şi parţial fiindcă e Şi’ia. Cu toate acestea, politica SUA a oferit Iranului cel mai mare cadou: eliminarea de la putere a lui Saddam Hussein. Saddam fusese cel mai violent şi eficient inamic al Iranului. Liderii iranieni îi mulţumesc probabil zilnic lui George W. Bush pentru acest cadou minunat. Au ştiut să profite de această şansă, elaborînd politici inteligente prin care s-au arătat gata să susţină mişcări non-şiite precum Hamas, însă doar dacă acestea se opun puternic intruziunilor Israelului şi SUA în regiune.
Un alt învingător, mai mic, e Turcia. Turcia a fost multă vreme o anatemă pentru forţele populare din lumea arabă, din dublul motiv că era urmaşul Imperiului Otoman şi un aliat apropiat al Statelor Unite. Regimul actual, ales în mod popular, o mişcare islamistă care nu încearcă să impună legea Şar’ia asupra întregii populaţii, pretinzînd doar drept de cetate pentru datinile islamice, a făcut gesturi de sprijinire a celei de-A Doua Revolte Arabe, chiar cu riscul de a-şi compromite relaţiile precedente bune cu Israelul şi Statele Unite.
Şi, desigur, cel mai mare învingător al celei de-A Doua Revolte Arabe vor fi, cu timpul, popoarele arabe.
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu
Commentariul Nr. 298, Feb. 1, 2011