Naționalismul ca stil de viață

Invitat special: Ivailo Ditchev este profesor de antropologie culturală la Universitatea din Sofia. A publicat numeroase eseuri şi cărţi pe teme legate de cetăţenie, migraţie, studii urbane, Balcani şi antropologia spaţiului, fiind totodată un apreciat prozator. Ditchev este editor al platformei SeminarBG, un jurnal on-line dedicat criticii culturale şi ideologice (http://www.seminar-bg.com/). Înainte de 1989, Ditchev, împreună cu alţi colegi şi prieteni, a făcut parte din grupul informal Synthesis, axat pe o critică a regimului prin supra-identificare ideologică. Dacă uneltele criticii lor au fost extrase preponderent din arsenalul post-modernismului, criticii culturale, psihanalizei, teoriei literare şi estetice, aplicate câmpului de producţie culturală a socialismului bulgăresc din anii 1980 acestea au produs efecte de critică socio-politică, reliefând inconsistenţa aparatelor ideologice ale regimului. Acest mod de critică a fost continuat şi după 1989, dar aplicat unor alte realităţi ideologice de tipul Uniunii Europene, „Balcanilor”, internetului şi, precum în textul pe care îl traducem aici, noului naţionalism.

Naționalismul secolului 21 este legat de aparențe și embleme; nu etică, ci estetică, susține antropologul bulgar Ivaylo Ditchev.

De câțiva ani, în Bulgaria a devenit din ce în ce mai de bonton să te declari „naționalist”. Intelectualii recunosc, la intervale regulate de timp, că au fost dintotdeauna naționaliști. Simbolistica de partid la mitinguri a fost înlocuită de embleme naționale, iar politicienii se deosebesc doar prin „temperatura” metaforelor patriotice pe care le folosesc. Succesul abrupt al partidului neofascist Attaka, al cărui lider a ajuns în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2006, a fost, desigur, complet neașteptat. Însă și învingătorul – președintele socialist en titre Georgi Pârvanov – a avut un ambalaj patriotic dezvoltat începând de la funcția sa în fosta securitate a statului, aceea de expert în problema macedoneană[1].

Există un naționalism de dreapta, îndreptat împotriva Rusiei, o Rusie încă vazută ca o țară comunistă, și un naționalism de stânga îndreptat împotriva Americii. Varianta xenofobă se alimentează cu sentimente anti-rromi, pe când cea culturală povestește cu patos despre gloria înțelepților traci și a hanilor proto-bulgari. Stânga și dreapta s-au contopit recent, când un grup format din poeți și artiști „de curte” ai fostei nomenclaturi socialiste au cerut public introducerea religiei în școli, credința „noastră” ortodoxă fiind cea mai bună apărare împotriva degradării morale din prezent.

În mod curios, sentimentul patriotic nu este foarte adânc. Spre exemplu, doar unul din cinci bulgari s-au simțit obligați să raspundă cu „da” când au fost întrebați dacă s-ar sacrifica pentru „patria-mamă”, în timp ce 44% au răspuns cu un destul de nepatriotic „nu”. Prin comparație, 96% spun ca s-ar sacrifica pentru copii lor, cu mai puțin de 1% spunând răspicat „nu”. Știu că este vorba doar de un ritual al limbajului, dar comparația ramâne, totuși, interesantă.

Naționalismul secolului 21 este diferit de întrupările sale anterioare: nu are legătură cu solidaritatea sau apartenența, ci cu emblemele și aparențele; nu etică, ci estetică. Nu îl trăiești, ci îl ai, dupa cum spunea Erich Fromm. Popularitatea sa nu are legătură cu comemorările care induc un sentiment apăsător de vină – încă prezente la televiziunea publică – ci cu o infiltrare a naționalului în cultura consumistă globală. Să scrii email-uri cu caractere chirilice, sa mănânci castraveți murați „Țarul” (Czar în original) sau să asculți muzică folk-pop ține de stilul de viață al fiecăruia. În plus, pe măsură ce globalizarea amestecă populațiile se creează o nevoie crescândă de a te diferenția de restul printr-o emblemă simplă și fără echivoc.

Sistemul de franciză a contribuit, de asemenea, la reinventarea naționalului. Spre exemplu, McDonalds va scoate pe piață hamburgerul „Haiduk” pentru a micșora distanța dintre global și local, iar versiunea pentru televiziune a reality-show-ului „Survivor” îi împarte pe participanți în două triburi proto-bulgare, anunțând că vor educa publicul spectator în spiritul celei mai pregnante trăsături naționale (care a fost dintotdeauna supraviețuirea, după cum știm cu toții). Și gândiți-vă numai la ONG-ul transnațional american ”Volunteers for Economic Growth Alliance” (Alianța Voluntarilor pentru Creștere Economică) care proiectează brand-ul Authentic Bulgaria („Bulgaria autentică”) cu care urmează să fie cadorisite atracțiile turistice locale…

Pe de altă parte, există un resentiment local față de „epoca întunecată” a ceea ce numim „tranziție”. Desigur, și nostalgia retro după comunism joacă un rol în asta, însă nu e ca și cum vreo ramură a ideologiei marxist-leniniste ar urma să revină în prim-plan. Nostalgia după socialism este un mod de a opune rezistență dictatului cultural străin care aproape a șters țara de pe hartă în ultimii 17 ani. Socialismul a fost ultima perioadă în care producătorilor li se părea – sau erau forțați să li se pară – o idee bună să dea nume bulgărești produselor lor înainte ca totul să devină Milka sau Coca. Consumând unul din aceste produse retro care au început să apară din nou pe piață, îți satisfaci și foamea de identitate, dacă treci peste calitatea „retro-socialistă” slabă a produsului.

Urmează apoi micii operatori de cablu care asociază critica socială și politică cu mândria națională. Neputând recomercializa produse globale din lipsă de bani, aceștia oferă un amestec de folk „autentic”, prezicători, memento-uri de date istorice și desigur telefoane în direct cu telespectatori care intră în dialog cu câte un scriitor încruntat. Sute de astfel de posturi TV au apărut ca ciupercile după ploaie datorită unor chichițe legale și a costului relativ scăzut al abonamentelor, numărul lor făcând ca fenomenul să fie unul însemnat. Este de ajuns să precizez că mai-sus-menționatul partid de extremă dreapta a „debutat” pe unul din aceste posturi, iar comentatorul Volen Siderov (anticomunist și antisemit în anii 90) a devenit liderul său ultra-naționalist. Emisiunea sa începea cu „Valkyriile” lui Wagner și cu instantanee din Primul Război Balcanic.

Un alt vector al noii fantasme naționaliste este internetul. Dacă aveți impresia că acest instrument extraordinar va lumina mințile oamenilor, vă înșelați. El de fapt cauzează fragmentarea spațiului public și împărțirea sa în săli virtuale semi-private, semi-publice, în care zvonurile circulă cu viteza luminii iar poveștile aiuritoare concurează neîngrădit cu secole de tradiție științifică. Unul din subiectele preferate – pe lângă vânătoarea de software gratuit – este naționalismul, iar aici nu există cenzură căci nimeni nu folosește un limbaj vulgar și nimeni nu fură proprietate intelectuală. Astfel înfloresc în aceste spații tot felul de teorii nebunești bazate pe jumătăți de adevăr luate din manualele școlare, metafore îndrăznețe, stereotipizarea agresivă a celorlalți și premisa paranoică conform căreia politicienii corupți ascund totul la presiunea Occidentului.

Însă chiar și în ciudatele sale haine noi, naționalismul este un simptom al unei boli acute. În loc să fie percepută ca o stavilă în fața valului globalizării, Uniunea Europeană a devenit, în mintea oamenilor, echivalentul său; cu cât se apropie mai mult, cu atât sporește neliniștea. De chinul „tranziției” – creșterea șomajului, prăbușirea standardelor sociale, nesiguranța – sunt responsabili „ei”, occidentalii care ne-au obligat să ne distrugem țara „noastră” minunată. Cea mai radicală viziune reprezintă Uniunea ca pe o forță de ocupație post-Războiul Rece.

În anii 90, est-europenii vedeau în Uniunea Europeană un aliat împotriva elitelor locale corupte pe care trebuia să le disciplineze și să le pedepsească. Acum lucrurile s-au schimbat, iar UE arată mult mai mult ca un aliat al acelorași elite, pe care le ajută să-și consolideze dominația ilegitimă și să-și pună ordine în furtișagurile din timpul tranziției. Există un strigăt disperat după dreptate pe care nimeni de la Bruxelles nu îl aude, aceștia mizând în continuare pe Realpolitik și permisivitate liberală. În consecință, căutarea de noi standarde morale publice și respingerea politicienilor corupți au căpătat o puternică tentă anti-europeană: catolică în Polonia, anticomunistă în Ungaria și naționalistă în Bulgaria. Acest tip de moralitate patriotică pare să fi prins la tineri și mă întreb dacă nu cumva a devenit în mare măsură cool să fii anti-european în Europa, la fel cum era cool să fii de stânga în anii 70.

Ce trist ar fi să am dreptate!

Principala problemă cu care se confruntă Europa este disocierea celor doi piloni de bază ai sistemului politic modern: supremația legii și democrația. La începutul anilor 90 am fost suficient de naivi încât să credem că se leagă una de cealaltă, însă ele par să funcționeze în direcții diferite. Astfel, legea este transferată treptat la nivelul Uniunii Europene, pe când democrația rămâne la nivel național. Peste 80% din legislație este impusă statelor membre de către instituții obscure ale Uniunii, iar țări precum cele două nou-venite din sud-est nu pot nici măcar să traducă „acquis-ul comunitar” la viteza cu care acesta este produs. Pe cale de consecință, democrația ia o turnură din ce în ce mai naționalistă, amestecând respingerea corectitudinii politice fără conținut cu anti-europenismul și dorința de renaștere morală cu xenofobia. Rezultatul este lipsa unei democrații la nivelul UE și din ce în ce mai puțină legitimitate a legii la nivelul națiunilor de sine stătătoare. Amintiți-vă lecția oferită de dezmembrarea Cehoslovaciei, a Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei: practicarea democrației la nivel de republică mai degrabă decât la nivel de federație a creat un imbold care în cele din urmă a dizolvat întregul. Odată ce se creează ruptura între „ei”, cei care impun legile și „noi”, cei care decidem ce facem cu viețile noastre, este extrem de dificil să revii. Stilul de viață se va dovedi atunci a fi fost doar începutul.

Traducere realizată de Marius Bogdan Tudor