– anti-modernism local tradițional, rezonanțe alt-right transatlantice și nevoia imperativă de a sprijini public comunitatea LGBTQ+ –
România n-are probleme de woke, are probleme de legionarism. Nici vorbă de cina cea de taină re-imaginată queer de la olimpiada din Paris 2024. Aici cina cea de taină e Cina cea de Taină și dacă te atingi de ea te ia dracu’!
Și asta dintotdeauna.
Acest text e început prin ianuarie, dar succesiunea rapidă a șocurilor m-a demoralizat, m-a încetinit. Parcă de la zi la zi trebuie să actualizezi conținutul, în plus se scrie enorm, cel mai adesea sub presiunea evenimentelor politice cotidiene. Dar se scrie și bine, în profunzime, analize cu care rezonez și de la care înțeleg, care-mi clarifică, o să menționez câteva dar recunosc că nu țin pasul. Astfel, multe din observațiile mele sunt poate deja parcurse cu mai multă precizie de alți autori. În fapt, reiau aici multe puncte elaborate anterior și mai adaug și eu câteva. Încerc pe fugă un desfășurător al regresiei actuale.
Dezlegarea la reacționarism și urgența de a sprijini public comunitatea LGBTQ+
Din păcate, nici nu mai contează că a fost eliminat CG, pare că a fost doar un vehicul, el s-a distribuit în ceilalți.
Prin urmare, noua realitate politică amenință direct prietenii și comunitatea la care țin, și din care, în modul meu marginal, simt că fac parte. Astfel, scriu subiectiv, din perspectiva unui hetero care a învățat și încă învață din contactul cu lumea, petrecerile, filozofiile și culturile queer, o lume unde mă simt acasă. LGBTQ+ e parte din corpul meu abstract, și această implicare afectivă a fost unul din generatoarele gândirii si acțiunilor mele din ultimii aproape 20 de ani (entitatea performativă Canditatura la Președinție pe care am co-inițiat-o, a fost cea care a organizat primul Queer Night în 2010, demarând astfel o serie de petreceri care, spre bucuria mea, a devenit în timp o platformă și un safe-space pentru expresie LGBTQ+ în București).
Ce am observat cu toții imediat în ultimele luni, e cum toți candidații au început să se transforme în Georgescu, nu numai că nu s-au delimitat ideologic ci au înțeles momentul ca pe o dezlegare la un național-creștinism până acum ținut în frâu (relativ) la presiunea Uniunii Europene. Parcă s-au eliberat, Lasconi imediat, la prima conferință de presă după primul tur a venit îmbrăcată în ie, Ciolacu a devenit influencer naționalist-sămănătorist pe Tik-Tok și denunță cu orice ocazie „agresivitatea progresistă”, Crin Antonescu își începe discursul reintrării în politică prin a declara comunitatea LGBTQ+ ca fiind principalul motiv al degringoladei politice actuale, fostul prim-ministru Viorel Ponta se auto-descrie ca fiind primul om politic anti-sistem, pre-CG, persecutat și el, își face clipuri de campanie în care vorbește cu șapca „MAGA”, „oare putem și noi în România?” se întreabă fostul prim-ministru, și candidează sub sloganul: Romania First.
Parcă tot politicul românesc încearcă sa-l emuleze pe CG, chiar să-l depășească în retorică reacționară, ca și cum CG le-a arătat că nu mai există centru ideologic, că nu mai trebuie să se deghizeze în moderni. Naționalismul și refuzul progresului sunt, în sfârșit, mainstream.
Event-ul CG a descătușat o regresie într-un precritic dur pe care zici că-l așteptau toți politicienii locali. Un semn, înțeles ca permisiune de a arunca masca asta de modernitate, impusă nu foarte ferm de EU. „Descătușată”, clasa politică autohtonă dar nu numai, refuză public esența modernă a proiectului european. Cum se confesa H.R. Patapievici într-un interviu de prin 2004, că a fost șocat si profund dezamăgit când din noua Constituție a Uniunii Europene a fost scos creștinismul ca principiu fondator, mai precis că a fost retrogradat, inclus la diversitate spirituală. Atunci, pare-se, proiectul european i-a devenit indiferent.
Observ cu stupoare cum argumentul de „prea mult progresism”, sau „prea mult cancel” este împins acum nu numai de politicieni, ci și de influenceri, vedete mondene (socialites)și artiști RO. Tropii extremei drepte contemporane sunt preluați și legitimizați prin aproape toate spațiile publice, iar market-ul se adaptează instant. Chiar și ultimul album al Ericăi (cea care introdus salutar conștientizare feministă în pop-ul local, fiind o pionieră prin versurile și clipurile ei), se numește „Cancel Culture”, și îl anunță pe TKTK ca un manifest împotriva abuzurilor culturii „cancel”.
Dar în RO argumentul este aproape ridicol. Lăsând deoparte bulele urbane, artistice, la nivel național, câte persoane publice mainstream au fost cancelled pentru derapaje sexiste, misogine, rasiste, legionare? Ce-i drept nici nu indexez, îmi aduc aminte doar de George Buhnici, și poate mai sunt câțiva, dar la ce relaxată e media locală în ce privește corectitudinea politică, mă îndoiesc. Ținând cont că la emisiuni cu mare audiență ca „Te cunosc de undeva!”, concurenții interpretează Kool and the Gang sau Sister Sledge si se machiază blackface fără jenă, și nimeni, nici producătorii, nici moderatorul, nici juriul și nici audiența nu ridică o sprânceană.
Așa cum ziceam, apariția CG nu ar trebui sa ne surprindă, mai degrabă trebuie privită ca inevitabilă.
De unde să începem?
Interbelic? Cântarea României a anilor ’80? Sau oriunde după 1990. Golaniada mistic-ortodoxă? – unde Bogdan Ghiu îmi povestea că în fiecare seară se spunea tatăl nostru la microfon și dacă nu te așezai în genunchi venea cineva și te apostrofa agresiv.
Dar hai să începem cu ceva ultra-recent.
Revelioanele 2025 la TV păreau curatate de Georgescu. Toate televiziunile mari și mici marșând din greu pe România, români, românism. Era o atmosfera cvasi-legionară sau nationalist-ceaușistă de anii ’80.
În ansamblul lor, revelioanele de pe canale tv principale (ProTV, Antena, TVR) erau mai degrabă Legionariade tabloidale decât manifeste ale diversității (Woke-iade). Fuegovelion (pe TVR2) era singurul care avea ceva camp deși, și acolo, peste 70% din „momente” erau îmbibate cu tricolor, folclor etno-centrat si credință. Dimensiunea camp era pentru cunoscători, un fel de balkan camp, progresism disimulat; repere pop din anii 90, Dana Bartzer, ASIA, boys bands uitați și bineînțeles, superbul Fuego.
Oricum, în grila tuturor companiilor de cablu tv sunt peste 10 canale dedicate strict spiritualității (propagandei) creștine și istoriei „românilor”: Trinitas, Angelus, Speranța, Alpha Omega, Credo, unde la miezul zilei sau al nopții, preoți, călugări și duhovnici-moderatori, cu un altar încropit ca background, oferă telespectatorilor sfaturi anti-moderne. La fel găsim si pe rețelele online, doar că acolo înmulțim cu o mie.
Alte vreo 10 canale sunt dedicate folclorului: Etno TV, TVR Folclor, Tradițional, Rapsodia, Favorit, Inedit) – un „folclor” purificat stilistic și etnic, venit pe filiera sintezei naționaliste a anilor ’80, gen Tezaur Folcloric). Alte vreo 5-6 canale care, deși găzduiesc teme mai variate, gravitează în jurul „dacosferei” și narativelor naționaliste alt-right teleportate din US, cu emisiuni în care se dezbat teorii omni-explicative, documentare protocroniste și alte scurtături prin realitate: Sens, Appolonia (care are ca miră harta româniei „mari”), Autentic, Columna, Aleph (unde se vorbeste de „Securistan”). Sunt posturi-platfome unde sunt vehiculate scenarii vechi si noi despre state paralele, laterale, sau upside-down care conțin și grăunțe de adevăr dar care sunt instrumentalizate pentru a susține meta-narațiuni alt-right și etno-extremisme de ultimă generație.
Canale TV low-budget spre no-budget, considerate obscure până deunăzi, dar care de ani de zile întrețin bulele în care circulă CG. Oreste, Tucă invită adepți/voci, profeți din constelația AUR/CG/MAGA.ro care au fermentat local această noua academie a dreptei. La un moment dat, am prins pe bizarul, semi-A.I. produs, Canal 33, în emisiunea lui Tucă (acum mutată pe Gândul), un invitat care analiza pe stop-cadru fizionomia Elenei Lasconi, „ochii care ascund abisul necredinței”. Tucă nu punea neapărat botul dar îl lăsa să se desfășoare. Acum, Canal 33 este gazda inegalabilului Dan Diaconescu, avangarda populismului spectacular, „nopțile albe au revenit”.
Ca și în nenumăratele podcast-uri, vloguri și conținuturi (content) TKTK, împrumuturile din cultura MAGA sunt câteodată fără perdea (shameless). Chiar și decăzutul Nașul TV, e de ani de zile e un fel canal de import al extremismelor de dreapta din diaspora românească american-canadiană care s-a radicalizat sub radar; un post care difuzează cel mai adesea cultură TV creștină evanghelică pe formatul celei din SUA. Iar Nașul însuși, acum vreo 6 ani, declara live din sufrageria lui din Ontario, entuziasmat ca după o epifanie, că el este Quanon! Și că abia acolo, în Canada, a înțeles ce versiune de naționalism religios trebuie românii s-o implementeze „acasă”, noua cale a dreptei pe care trebuie s-o canalizăm (channel). Vezi și documentarul The Familly (2019) și propagarea creștinismului evanghelic american în toată lumea; răspândirea globală a unui tutorial de organizare și de propagandă, o narativă și un template de organizare care în RO a dus la șocul din 2016, cele 3 milioane de semnături strânse de Coaliția pentru Familie.
Înapoi în decembrie 2024.
Iluzia centrismului și legitima frustrare a precariatului
Deși aveam un impuls feminist aspirațional, mi-era mâna grea să votez Lasconi la primele alegeri… parcă ea și politicile pe care le susține USR au contribuit semnificativ la apariția opțiunii extremiste 3.0, acest alt-right care a învățat cum să coopteze și câteva teme ale stângii tradiționale (interesele clasei muncitoare, libertatea de exprimare, anti-război). Simțeam la Lasconi o rezonanță cu Hillary Clinton (care în 2016 încerca să mimeze progresismul), cultural fiind mai aproape de coaliția pentru familie, adică de Georgescu, dpdv economic fiind ferm ancorată în neoliberalism. O ideologie care s-a auto-erijat în „centru” și care practic propune o antreprenocrație, visând, mai mult sau mai puțin ascuns, la anemizarea statului până la simbolic (deși nu e clar unde s-ar opri – scos absolut toate taxele, scos reglementări, de-finanțarea sistemului de sănătate și orientarea definitivă a educației spre privat?). Eficientizarea instituțiilor statului a devenit azi un eufemism pentru dezmembrarea lui (vezi DOGE în SUA). În acest punct chiar și AUR se aliniază, la recenta conferința de presă maraton de la Palatul Parlamentului, George Simion declara că va desființa toate „instituțiile inutile ale statului” (se referea mai mult la cele legate de justiție și de noua versiune a libertății de exprimare, dar odată ajuns la putere nu e exclus să-i alunece piciorul dogmatic în neoliberalism).
Suntem prinși în menghina asta a status quo-ului care a ignorat clasele non-antreprenoriale, tolerând și deseori utilizând psihopatologia creștin-ortodoxă. Într-un „centru.ro” politic care nu a luat vreodată vreo poziție critică față de BOR, ce să mai vorbim de ceva ateism sau fluiditate sexuală.
Intelectualii publici, academia română și alte instituții ale statului RO nu și-au asumat decât parțial modernitatea, orice aspirație progresistă fiind abia șoptită local și de fațadă internațional, exprimată standard doar în delegații prin țările europene. La caterincă, pentru EU, „în afară”, pozăm pentru „Bruxelles”, dar „înăuntru”, politic, folosim același monoteism local nereformat ca dat (given) al realității romanești. O românie considerată „tradițional” fixă, amovibilă cultural.
Marile partide RO n-au adresat niciodată pre-criticul, au înțeles să fie moderni doar prin neo-liberalism și prin tehnologie (digitalizarea birocrației). În schimb, au luat permanent poziții anti-moderne, s-au exprimat public reacționar, câteodată radical, invitând orice regresie culturală extremă. Împreună cu Johannis, au făcut echilibristică pe centrul ăsta și s-au ars. Iar acum recuperează non-democratic. Statul s-a comportat totalitar ca să salveze „centrul”.
Așa cum s-au speriat Pleșu si Liiceanu când au văzut că protejații lor de odinioară, Neamțu si Lavric, anunțați si promovați ca cei mai promițători intelectuali made in (post-comunist) RO – pe modelul de intelectual hiper-performant à la Noica – au devenit extremă dreaptă radicală (AUR). De altfel s-au speriat si de ce a devenit îndrăgitul partidul republican american MAGA-izat (vezi un articol recent lui Pleșu din Dilema în care, uitându-se la adolescentul golan Trump, îl regretă pe Reagan). Partidul Republican reaganist fiind pentru ei, și mulți alții, „centrul”.
Căsătoria PSD-PNL a devenit reprezentarea cea mai exactă a acestui centru imaginar, care pe grafice n-a funcționat decât pentru 25-30 % din populație(estimez vag), majoritatea cetățenilor intrând treptat într-un precariat de diferite intensități; precariatul, această vagă și încăpătoare clasă socială economică, care înglobează varii segmente ale societăților neo-liberale post-2008, subiecți aflați în postura economică pe care Marx o numea „veșnica nesiguranță”.
Lupta de clasă a fost pierdută, și „moderații” de stânga și „moderații” de dreapta au crezut că pot juca la nesfârșit această pantomimă ideologică în jurul unui centru politic gol, crezut safe (neoliberal – economic, creștin ortodox – cultural). Realitatea mega-disparităților fiind băgată sub preș de acest centru operațional în timp ce promisiunea neoliberală „trickle-down” se stingea istoric, ajungând azi aproape a o farsă.
Corupția atât de des, aproape mecanic, invocată, se manifestă mai întâi la nivel de stat-corporații-politic, așa cum ne readuce aminte Costi Rogozanu de atâția ani; când vezi cum sunt favorizate multinaționalele și cum pot șantaja statul (job kreators), când legal pot influența politici locale prin lobby (iar asta a înțeles toată lumea, și România profundă și cea de suprafață); când fondurile EU n-ajung decât parțial la populație, fiind sifonate de „securistan”, atunci ca cetățean te simți absolvit de vină. Dacă macro-corupția nu e netaxată în niciun fel iar orice mărire a salariului minim, a pensiei sau a ajutorului social este stigmatizată ca „populism”, încerci să te descurci la nivelul terenului prin orice mijloace.
Într-un fel, „Securistanul” este capitalism în stare pură.
Rezonanțe ideologice translantatice
Dreapta alt-right (de fabricație Steve Bannon) și-a permis mobilizarea asta împotriva stângii culturale și pentru că stânga, peste tot prin vest, a renunțat la lupta de emancipare economică (Clinton-Blair), mizând după anii ’90 pe un centru-stânga care pe termen lung n-a livrat bunăstarea promisă ci doar progres cultural (care a culminat cu alegerea lui Obama). Astfel, a devenit o țintă facilă pentru conservatorii din SUA și ulterior de peste tot. Alt-dreapta a legat globalismul corporatist, externalizarea neo-liberală și elitele Ivy League de acest centru-stânga (narat ca extremism), în timp ce libertarienii au decuplat anarhismul de socialism și istoria sindicală, și l-au introdus în cripto.
Această nouă dreaptă (vezi Tea Party), a început să eclozeze deja în perioada mandatului Obama (2008-2016), o mișcare reacționară care testa asamblaje ideologice, conspirații și sisteme de traducere a realității care să atragă și clasele muncitoare aflate sub asediu de decenii. Alt-right a reușit să creeze o ceață ideologică care să înghită tot, ca în filmul lui Carpenter (1980). Pentru a spori confuzia au apărut comuniști MAGA, tinere e-hegeliene, hibrizi și troli de tot felul care derutat complet „centrul”.
Să nu uităm ca CG menționase naționalizarea unor companii și resurse naționale. Pachetul avea și un throw-back, gen Make Romania Ceaușescu Again.
CG e un pachet, snop (sheaf), construit perfect spectacular pentru o nouă realitate politică, produs parcă rezultat în urma a sute de simulări, teste de modelare a percepției; un hibrid 3.0 asamblat din fragmente de ideologie și afecte, ajustat la nevoia de click-uri a platformelor sociale. O entitate construită din module pentru o maximă eficiență virală în sfera virtuală RO. Focusat pe afectul colectiv, testat de harnici A.I. în laboratoarele marketing. Un compus care să bifeze toate punctele esențiale ale frustrării, pace, anti-corporație, macro-corupție, resuscitând „veșnicia s-a născut la sat” ca instrument politic prin care „poporul” să preia puterea din mâinile clasei politice care l-a trădat.
Dar CG are și ceva de sleeper agent, lăsat inactiv de F.S.B. (sau C.I.A.) acum vreo 20-25 de ani.
Entitatea CG a destabilizat (demascat) „centrul” și mai multe convenții ale sistemului democratic, modul prin care a ocolit toate instituțiile democrației, sondaje, mainstream media și radarul consensului burghez, a fost aproape experimental, de unde și șocul. Ca și cum, brusc, am văzut breșele perimetrului de sens, cum forțele anti-moderne și anti-democratice folosesc instrumentele modernității și reușesc să forțeze statul democratic să se comporte ne-democratic, dar nici nu asta ne e neapărat nou, cum scria Florin Poenaru în recenzia expoziției „Țara de Foc”, colonialismul a folosit permanent științele modernității pentru a legitima imperialismul genocidal.
Alt-dreapta, ca și în 2016 (vezi Cambridge Analytica), a fost din nou cutting edge pe tehnologiile rețelelor sociale (s-au concentrat pe staruri de pe Twitch, forumuri de gaming, influencers și boți TKTK), în timp ce stânga și promotorii centrului illuzoriu par permanent datați, nesincronizați pe niciun nivel (campanie old-school, mers fizic din ușă-n ușă knocking on doors). S-au clătinat astfel câțiva piloni ai lumii actuale, și mai ales ai acest „centru”. Sunt de acord și cu ce scrie Ovidiu Țichindeleanu despre fascizarea centrului, și în fapt tocmai pentru că centrul s-a mutat de mult spre dreapta, înseamnă că e gol, iar politicienii care-l apără întrețin artificial o fantomă a unei realități care a apus de mult.
Deși Donald T. și proiectul 2025 nu fac nimic pentru precariat, le promit izolaționismul ca scut în fața globalismul prădător. De parcă mai e posibil, după 50 de ani de externalizare (outsourcing) și deregularizare, inițiate de republicanii din perioada Reagan, care au lăsat libere companiile de a decide dacă vor să plătească salarii mai mari concetățenilor sau să-și mute producția în alte țări unde să practice lefuri de cvasi-sclavie. Neoliberalism extrem pe care democrații l-au perpetuat în anii ’90 ca singura formulă a viitorului. În fapt, atât pentru paleo-coni cât și pentru neo-coni, America First a însemnat dintotdeauna Corporation First (poate asta e o altă variantă a „sfârșitului istoriei”).
În SUA, partidul democrat a fost orbit de aceeași iluzie, în 2016 și apoi din nou în 2020, că există un centru. Kamala Harris era însoțită la evenimentele de campanie de Liz Cheney dar nu de Bernie Sanders. Deci viza un centru care nu mai era acolo de ani de zile, se asocia cu fiica celui mai mare instigator de război paleo-con crezând că există vreun „moderat” republican sau independent care să fie atras de această alianță. De altfel, punctul de cotitură în această proiecție, a fost eliminarea lui Bernie Sanders din cursă în 2016, când aparatul partidului Democrat s-a încordat autoritarist ca să-l evacueze din „primare” (primaries), în ciuda popularității și a impactului mesajului lui „pe teren”. Bernie Sanders, o voce integră care a unit generații vechi si noi, un independent pe care „pierzătorii” l-au simțit că e for real, singurul consecvent în afara „centrului”, care de zeci de ani spune aceleași lucruri mereu relevante.
Oligarhii vechi au vrut să perpetueze acest centru cu orice preț, în timp ce oligarhii văii de siliciu s-au repezit să-l dezmembreze, întrezărind potențialul acceleraționismului Dark Enlightment (Curtis Yarvin, Nick Land) de a împlini visul unei tehno-monarhii pentru o mie de ani.
În ultimele decenii acest centru a fost întreținut și promovat ca singur garant al stabilității. Dar azi, 60-70 % din populație vede chiar acest centru-spectru ca pe o amenințare, prin urmare cetățenii nu mai sunt speriați de extreme. Doar fosta burghezie se mai agăță de acest centru și reminiscențele lui, căci noua clasă globală de antreprenori pledează public de mult pentru o ideologie economică extremă de dreapta, un stat infinitezimal, fără nicio concesie social-democrației.
Hiper-salturi între legionarisme
În spatele lui CG vedem mercenari români sub mentoratul unui comandant militar crescut de Legiunea străină (implicați și în nesfârșitul război neo-colonial congolez) – hipersalt la Comandorul Hoisan, cu albumul „onoare, suflet si credință” care merge beatmatch cu volumul lui Țuțea „Între D-zeu și neamul meu”, încă citat de generații post-revoluționare. Alt hiper-salt – clipuri pe YT cu Djuvara în care vorbește mai mult despre carisma, hipnotismul lui Zelea Codreanu, decât despre efectele politice ale ideologiei lui, „efecte” gen Holocaust care în interbelic fan-zone sunt considerate doar nefericite exagerări, ca și cum etno-naționalismul falic a fost intensificat un pic prea tare, în sine „valorile” „căpitanului” fiind irefutabile.
Progres cultural în lipsa unui cadru ideologic pentru progres economic.
Pe pierzătorului global luptele de emancipare culturală neînsoțite de emancipare economică, îl lasă rece. E o realitate pe care trebuie să o includem în orice analiză.
De-a lungul brutalei și nesfârșite tranziții RO, segmente sociale au fost retrogradate în categorii care au devenit Piñata tuturor partidelor și antreprenorilor-influenceri: bugetari (leneșii care stau pe banii celor care muncesc) și „căpșuniști” (pierzătorii tranziției, între timp mulți emigrați, stabilizați în alte țări și care întrețin financiar familii trans-frontaliere). Iar PSD, oricât plusa pe BOR și creștinism, a fost demonizat tocmai pentru că nu i-a ignorat. Orice fel de re-distribuție sau empatie fiind denunțată ca populism. Mai bine austeritate! De-a lungul anilor, am auzit și întâlnit mai multe generații de tineri urbani, care erau poate și mai înverșunați împotriva „prostimii” decât vechile elite anti-comuniste. Acum vreo 9-10 ani cam prin toate bulele „creative” ale Bucureștiului era de la sine înțeles, votezi PSD = ești prost. Îmi amintesc de o formație disco-pop care de pe scena Clubului Control striga în cor cu publicul: „Muie PSD”!
Ce să mai vorbim de imensa popularitate a formației Sub-Carpați (dub-folk patriotic) în rândul clasei de mijloc, sau de convertire la ortodoxism a lui Dragonu’. Parcă „întoarcerea” la o fundație anti-modern e întotdeauna o opțiune în RO, acolo la îndemână; monolitul precritic nedeconstruit în spațiul autohton așteaptă oricând să preia puterea.
Democrație fără instrumente
Guvernele și administrațiile care s-au succedat în ultimii 30 de ani n-au adresat în niciun fel neo-legionarismele si mișcările creștine extremiste care ne-au însoțit de-a lungul tranziției. Mi-am adus aminte cum, în 2000, G. M. Tamás îi trezea pe intelectualii locali, nedumeriți în fața situației de a alege între Vadim și Iliescu, sau cum același autor analiza manifestările „post-fasciste” în fostul est și chiar anticipa regruparea ideologică în jurul noului inamic, emigrantul. Dar, foarte recent Mihai Lukacs surprinde bine complexitatea acestei tranziții fără gândire critică.
O tranziție în care aprobarea tacită a pulsațiilor extreme de dreapta post-90, cuplată cu ignorarea post-2008 a pierzătorilor tranziției și a efectelor măsurilor de austeritate Băsescu-Boc, au creat și perpetuat o dispoziție afectivă care a făcut ca subiectul local să fie (rămână?) deschis la narative experimentale, revanșarde. În același timp, s-a amplificat confuzia ideologică post ’89 (vezi documentarul „După Revoluție” de Laurențiu Calciu, ca mărturie a incipienței acestei confuzii locale). Ce e comunismul, ce e capitalismul, ce a fost socialismul în Europa de est, ce înseamnă modernitate? Un popor (subiecții unui perimetru de sens) fără instrumente analitice, unde gândirea critică e doar de dreapta, vezi conferințele din 2024 lui H.R. Patapievici focusate strict pe „problema multiculturalismului”.
Refuzul sistematic al tuturor partidelor și candidaților locali după 90′, și mai ales după dezbaterea prezidențială din 1996 („Domnule Iliescu, credeți in d-zeu?”), de a-și însuși public, articulat, poziții progresiste. Cum ziceam, orice umbră de ateism, de modernitate multi-spirituală fiind bâjbâită sau inexistentă, și chiar după aderarea RO la UE, orice proiect de lege menit să asigure că în societatea românească nu există cetățeni de rangul doi a fost suprimat instant (vezi proiectul de lege pentru parteneriat civil din 2013, inițiat de Remus Cernea, respins de senat cu 105 împotriva și 2 pentru – cei doi fiind RC însuși și colegul de la partidul verde). Și cumva nu era o surpriză, era „normal”. Gândirea critică pe filieră marxistă și principiile moderne au fost dintotdeauna privite cu neîncredere, dar acum s-a agregat și o narativă cu care să le expediezi definitiv.
Societatea românească, cel mai adesea prin mecanisme ale Uniunii Europene și eforturi supra-umane ale comunității LGBTQ+, s-a mișcat totuși; pride-urile au crescut, la Asia/America Express în ultimii ani au fost concurenți cupluri gay, și pentru un scurt moment, bulele urbane au crezut că drumul spre un contract social în care toți cetățenii să fie protejați era ireversibil, sperând că, la un moment dat, legislația va prinde din urmă… Dar în 2025, în mod tulburător, așa cum scria Vlad Levente Viski pe FB (Scrisoarea unui român gay către Marcel Ciolacu și Crin Antonescu), comunitatea LGBTQ+ a ajuns să fie sacul de box al politicienilor locali și a tuturor candidaților la președinție.
Privind, chiar și așa, pe FFW, istoria recentă post-89, nu ar trebui să ne surprindă apariția unui leader religios-naționalist, un „profet” care poată să ralieze mare parte a populației în numele acelorași valori/ancore pre-critice familiare: „credință, steag, familie” (faith, flag, family), pe care Hardt-Negri le numeau „forme corupte ale bunului comun” (commons). Concepte pre-moderne care împreună cu națiunea (iraționalul modernității) nu numai că au fost lăsate neatinse critic de intelectualii publici și de politicienii tranziției locale dar au fost și instrumentalizate cu orice ocazie. Astfel ecologia gândirii locale a produs cel mai fertil teren pentru apariția unui nou „Țepeș” (domnitorul nostru psihopat) care azi să pretindă că salvează clasele sociale lăsate de izbeliște de neoliberalismul viguros românesc. RO pare că nu poate să conceapă decât un salvator de dreapta, cvasi-modern.
Consensul local a înclinat parcă „natural” spre dreapta, iar discursul anti-comunist – neperturbat o lungă perioadă post-89 – a împiedicat auto-analiza. Lipsa acestor momente de luciditate în spațiul cultural mai larg și absența eforturilor de dislocare a fundației metafizice pre-moderne, au condus azi la o comunicare ineptă înăuntrul societății. La o democrație fără instrumente. „Popoarele nu dau faliment”, în ciuda a ceea ce susținea N. Iorga, popoarele dau faliment, chiar de mai multe ori in istoria lor (câteodată foarte scurtă). Iar falimentele trebuie tratate ca parte constitutivă a oricărei subiectivități colective, fie ea vehiculată sub forma caducului „popor”. Întrebarea ar trebui să fie cum germinăm alte structuri social-politice, alte naturi, după această minimă conștientizare a disparităților economice. Dar și cum să evităm falimentul comunicării cu teritoriile pre-critice, să nu cădem în capcana unor poziții de superioritate față de realitățile locale care ne resping și totodată ne conțin.