Vineri, 10 ianuarie 2025, Nicolas Maduro a beneficiat de o ceremonie de învestire într-un cadru intens militarizat în capitala Caracas. Ceremonia reprezintă un eveniment controversat, având în vedere acuzațiile de fraudă electorală și reprimare a opoziției care i se aduc așa-zisului câștigător al alegerilor—un lider politic tot mai izolat pe plan internațional, care mai mobilizează doar susținerea regimurilor tradițional ostile actualei configurații globale (precum regimul lui Putin sau fostul regim Assad). Interesantă este, însă, susținerea pe care o parte din extrema dreaptă o oferă acestor forțe ca parte din strategia sa internațională.
Nici în cazul lui Maduro, această susținere n-a întârziat să apară. Diana Șoșoacă a stârnit reacții în presa românească după ce a apărut într-un live de la ceremonia de învestire a președintelui Maduro. Asta în timp ce, conform Partidului Socialism și Libertate din Venezuela, forțele militar-polițienești ale regimului au desfășurat un nou crackdown în perioada ceremoniei, în urma căruia 49 de persoane au fost arestate. Maniera în care diferite personaje politice de pe scena internațională (în rândul cărora Șoșoacă a reprezentat cu mândrie România) se afișează la astfel de evenimente beneficiind de pază și protecție din partea autorităților, în timp ce forțele de opoziție (unele dintre ele, socialiste și comuniste) au motive să se teamă pentru propria viață din cauza acelorași autorități, nu poate fi catalogată decât ca o sfidare și o obscenitate.
Această dezvoltare ar trebui să pună semne de întrebare serioase mai multor forțe de stânga de pe plan internațional, care au oferit sau oferă susținere total necritică regimului Maduro, dar și unei părțidin firava stângă românească omniprezentă la evenimentele ambasadei venezuelene, care de altfel pretind a face din antifascism una din cauzele lor principale, dar care se regăsesc astfel în aceeași tabără cu cei mai obsceni politicieni de extremă dreaptă din România. Merită examinată critic, în acest context, în special tactica “frontului popular” (cu forțe burgheze presupus anti-imperialiste) pe care aripa de dreapta a comuniștilor o propune în diverse conjuncturi. Vom vedea cum o susținere pentru regimul putred al lui Maduro pe astfel de baze impune, în virtutea coerenței de poziții, un front comun cu Diana Șoșoacă în România. Frontul popular o va include, astfel, pe lidera SOS—sau nu va fi un front popular.
Ce s-a întâmplat în Venezuela? Frauda și represiunea
Pe 28 iulie 2024, au au avut loc alegeri prezidențiale în Venezuela. Principalii candidați au fost Nicolas Maduro, candidatul regimului, susținut de PSUV, și Edmundo Gonzales, candidatul Platformei Unitare Democratice (PUD), fondată de Juan Guaido și condusă de María Corina Machado.
Maduro și-a afirmat victoria în urma unui proces considerat de mai multe forțe interne și electorale drept fraudulent. Mai mulți candidați ai opoziției, fie de dreapta, fie dinspre opoziția de stânga/comunistă, au fost împiedicați a apărea pe buletinul de vot. Notabilă este blocarea candidaturii lui Manuel Isidro Molina, susținut de Partidul Comunist din Venezuela (PCV), care l-a susținut pe Maduro până acum câțiva ani, când regimul a început să se miște împotriva libertăților democratice. A existat o represiune activă a poliției împotriva campaniei opoziției, inclusiv arestarea unor indivizi care au vândut mâncare și camere de hotel către campania lui Gonzalo. Siglele electorale ale mai multor partide (printre care PCV) au fost confiscate de guvern, iar voturile pentru ele au fost însușite de Maduro.
Mai multe partide ale opoziției de stânga, printre care PSL (din tradiția troțkistă) și PCV (din tradiția stalinistă) au respins rezultatele oficiale ale alegerilor, acuzând regimul de fraudă și încurajând masele să ia parte la mobilizarea populară pentru apărarea voinței poporului și a drepturilor democratice. Accesați aici comunicatele traduse. PPT, partid care l-a susținut pe Chávez în timpul celor aproape 14 ani de conducere, a denunțat frauda și a convocat o discuție privind apelul la grevă națională.
Mai multe proteste au explodat în urma alegerilor în Caracas și în alte orașe mari, masele mobilizându-se împotriva fraudei. PCV și PSL au făcut apel la mobilizare populară la rândul lor. Similar cu 2017, faptul că o masă critică de oameni se mobilizează la protest denotă în primul rând nemulțumirile de ordin material, dar și față de știrbirea libertăților democratice, pe care oamenii din Venezuela le inculpă regimului.
Distribuția forțelor politice în Venezuela. Caracterul regimului Maduro
Regimul lui Maduro în forma sa actuală poate fi considerat în acest moment un regim burghezo-militaro-polițienesc. El nu se sprijină pe proletariatul venezuelan, ci pe segmente din burghezia națională și în special pe forțele armate și poliție, așa cum o demonstrează și afirmația lui Maduro (puternic criticată de Lula da Silva) în privința pretențiilor teritoriale asupra a două treimi din Guyana: “We are a military power, we are a police power, and the civilian-military-police unity, I say so as a leader”.
Cea mai mare parte a industriei și economiei din Venezuela este privată, iar sub Maduro a avut loc un nou val de privatizări. Salariul minim în Venezuela era, în 2024, de 3,5 dolari. Lideri de sindicat sunt arestați. Avortul este total ilegal în Venezuela și au existat mai multe atacuri politice asupra femeilor. Distrugeri ecologice semnificative se întâmplă sub forma mineritului ilegal. Brutalitatea poliției este o altă problemă recurentă, mai mulți tineri fiind uciși; există și grupări paramilitare înarmate care acționează în interesul guvernului. Inclusiv o parte din baza politică a lui Chávez s-a întors împotriva lui Maduro din aceste motive. Sancțiunile criminale impuse Venezuelei de SUA, Canada, UE, Mexic și Elveția au exacerbat inflația astronomică și au dus la lipsuri de mâncare, medicamente și combustibili, cauzând una dintre cele mai grave crize umanitare din America de Sud.
Opoziția reprezentată de PUD și Machado este categoric, așa cum subliniază PCV și PSL, o “opoziție patronală” care opune chavismului democrația burgheză. Gonzales este un candidat care beneficiază de sprijinul imperialismului american, în schimbul promisiunii de a implementa o serie de măsuri neoliberale. Polul din jurul PUD cere de asemenea sancțiuni internaționale împotriva țării și blamează “socialismul” pentru eșecul regimului. Votul semnificativ în favoarea PUD nu reflectă că ei ar reprezenta interesele maselor, ci este pur și simplu un vot antiregim. Dacă organizații ale opoziției de stânga au denunțat frauda și au cerut respectarea reală a votului popular, ele au făcut-o principial, nu pentru că și-ar pune iluziile în acesta.
Stânga din Venezuela nu a avut o abordare de front unit în fața alegerilor, deși a fost incapacitată din a prezenta un candidat și un program. Partidul Comunist din Venezuela (PCV) a chemat la un vot pentru Enrique Marquez și și-a pus speranțele în acest al treilea candidat, precum aceea că el ar putea forma un al treilea pol politic muncitoresc, opus chavismului și PUD, care ar putea prelua guvernarea. PCV s-a topit practic în campania lui Marquez, care nu era dominată de comuniști; aceștia erau mai degrabă o forță marginală. Alte zone ale stângii au propus soluții asemănătoare cu cele aplicate în teritoriile zapatiste (despre adaptarea lor la nevoile unei societăți industriale complexe, sensibil diferite de cele ale populației rurale din America Centrală, am auzit mai puține).
Troțkiștii (în principal PSL, MS, LTS) au încurajat la anularea votului sub sloganul “Clasa muncitoare nu are candidat”, propunând în paralel câteva revendicări programatice precum creșterea salariului minim. Asemenea abordări într-un context în care regimul lui Maduro taie din drepturile democratice eșuează să ralieze masele în spatele forțelor politice care vin cu ele, și le împing în schimb înspre a deveni baza politică a opoziției de dreapta (PUD). În absența unei aplicări adecvate a strategiei frontului unit, defetismul a fost singura alternativă spre care forțele amintite mai puteau să graviteze.
Susținerea unei părți din stânga occidentală față de regim, printre care DSA care a trimis în iulie 2024 o delegație să se întâlnească cu Maduro, reflectă nu doar eșecul în a articula soluții revoluționare și internaționaliste, dar și deconectarea de realitate și incapacitatea de a vedea în mod obiectiv caracterul unui regim politic. Aceste abordări reușesc să alieneze o parte semnificativă din masele oprimate în astfel de state, dar și populația din diaspora, cu precădere în situații precum aceasta în care aplicanții pentru azil se află sub atacul extremei drepte. Dacă vrem să luptăm cu sistemul capitalist global, e vital să nu ignorăm experiențele directe de opresiune ale unor oameni și straturi doar pentru că autorii acestor acte de opresiune folosesc o retorică anti-imperialistă.
Improbabila aliniere a lui Maduro cu extrema dreaptă
În condiții de izolare internațională tot mai puternică, primind critici din partea unor state cu regimuri progresiste precum Chile și Brazilia, ne putem aștepta ca regimul Maduro să pivoteze și mai puternic înspre zone “suveraniste” frecventate de Trump și compania. Deja Procurorul General Tarek William Saab este cunoscut pentru propagarea unor teorii ale extremei drepte, susținând că oamenii LGBTQ+ și pandemia de COVID-19 sunt parte dintr-un “plan globalist”. Prezența Dianei Șoșoacă la inaugurarea acestuia este, deci, o mică parte dintr-o constelație complexă de fenomene globale.
Astfel, o parte dintre forțele globale de extremă dreapta intenționează în prezent să construiască propriile “fronturi comune” cu forțele ostile actualei ordini geopolitice (caracterizate de hegemonia în declin a SUA) și politic-sociale (caracterizate, în viziunea lor, de “liberalism”, care s-ar traduce prin economie globalizată și drepturi democratice ori pentru minorități), fie ele de dreapta sau de stânga. Unitatea de bază la care “suveraniștii” se raportează este națiunea, ei fiind exponenții politici ai burgheziilor naționale pe care capitalul transnațional le amenință cu exproprierea. Prin urmare, orice “patriot”, indiferent de care aripă a capitalului aparține, este în viziunea lor un posibil aliat.
Aceste teorii sunt dedublate de observațiile unor personaje precum Aleksandr Dughin, care în 2021 a lansat un manifest prin care face apel la un front comun împotriva noilor forme de liberalism, pe care le vede drept “totalitare” și “anti-umane”. Într-un astfel de front, adepții celei de-a patra teorii politice (un mix eclectic de realpolitică, geopolitică, organicism și ezoterism) s-ar regăsi deopotrivă alături de naționaliști și de “stânga antiglobalistă”. Alți teoreticieni ai dreptei, printre care Alain de Benoist, au găsit o nouă manieră de a încadra etno-naționalismul: o viziune în care toate culturile și civilizațiile ar fi “egale, dar diferite”, iar în virtutea conservării diferențelor, ele ar trebui să se dezvolte independent unele de altele, în cadrul geografic prestabilit.
Rămâne totuși întrebarea: în ce măsură stânga va pica în această capcană și va lua parte la astfel de “fronturi”, ori va merge umil în coada suveraniștilor burghezi? Conform analizelor unor grupuri și curente neo-staliniste, este nevoie de “fronturi populare” între comuniști și burgheziile naționale (și naționaliste) ale statelor din afara centrului sistemului capitalist global, pentru a lupta contra imperialismului și contra exploatării neo-coloniale. Alții, în linie maoistă, identifică o “contradicție principală” între imperialism și oricine altcineva, în timp ce contradicția de clasă ar ajunge o “contradicție secundară”. Concluzia logică a acestor analize, dacă nu facem o gimnastică mentală spectaculoasă, este că situația obiectivă din România ar trebui să împingă forțele cu pricina la un front popular cu Diana Șoșoacă și cu partidul SOS. Dacă bonapartismul lui Maduro, forțele național-burgheze din spatele său și represiunea pe care o întrețin nu sunt un motiv suficient de delimitare, atunci ne e greu să ne imaginăm, prin comparație, ce i-ar face pe doamna senator Șoșoacă sau pe spectralul Călin Georgescu mai nefrecventabili.
Dar asta nu se întâmplă încă din două motive. În primul rând, orice forțe neo-staliniste ar exista prin România, ele sunt izolate într-o zonă fringe a societății, iar forțele de care dispun reflectă asta. Ei nu sunt capabili, prin urmare, să aducă nimic în plus mișcărilor naționaliste deja existente. În al doilea rând, avem toate motivele să suspectăm că cei care propun astfel de teorii nu sunt pe deplin convinși de ele; cumva, intuiesc că delimitarea și nu unificarea cu astfel de forțe este alegerea corectă. Aceste dubii se reflectă în maniera în care ei operează pe plan intern, dar, pe de altă parte, poziționarea față de evenimente politice distante geografic și social (precum inaugurarea lui Maduro sau acțiunile insurgenților Houthi) nu cer o coerență în acțiune și, mai ales, nu cer asumarea responsabilității politice a celui care acționează. Iar pe teritoriul acțiunii, linia și convingerile sunt testate și puse în aplicare, respectiv abandonate.
Rămânem, deci, cu o concluzie: în măsura în care va exista un astfel de front popular în România, el va trebui în mod necesar s-o includă și pe doamna Șoșoacă pentru a rămâne un proiect coerent. În caz contrar, el nu va fi un front popular—ci un front unit al grupurilor care sunt capabil să privească lucid realitățile politice înconjurătoare și să-și derive o linie care să nu treacă contradicțiile de clasă pe plan secundar. Acest din urmă aspect va diferenția și va distinge orice construcție politică emancipatoare.