Agentul Smith care se crede Neo. Incursiune în matrixul lui Călin Georgescu

În 2020 după neașteptata străpungere a pragului electoral de către AUR, s-a ajuns la trei grile principale de a înțelege proiectul politic al partidului — fac aici abstracție de atitudinea, de altfel cea mai răspîndită, a ignorării pur și simplu a formațiunii ca pe o banală diversiune de la lupta împotriva PSD-ului. Cea dintîi grilă, preferată de stînga independentă, a fost tratarea AUR doar ca pe un USR al ruralului și al micului urban. Această interpretare ignora tocmai măsurile protecționiste și atitudinea rezervată față de instituțiile UE care formau cheia de boltă a înțelegerii AUR ca pe un partid ceaușist, înțelegere preferată de societatea civilă mereu în căutare de potcoave. În final, o a treia grilă de interpretare vedea partidul ca pe unul neo-legionar. Vehicularea lui Călin Georgescu ca prim-ministru era unul dintre cele mai puternice argumente pentru această interpretare din cauza simpatiilor sale antonesciene.

În această a treia tabără mă regăseam, însă astfel de argumente mai degrabă morale pot fi doar puncte de plecare. Asta dintr-o sumă de motive, însă cel mai important fiind că argumentele presupun o societate care vrea și poate să excludă indivizii cu simpatii reacționare. Ori, acești indivizi devin cu adevărat periculoși atunci cînd societatea începe să nu mai anatemizeze astfel de poziții sau nu mai dispune de pârghiile necesare pentru a lupta împotriva celor ce le îmbrățișează. Atunci am găsit proiectul de țară, „Apă, hrană, energie”, pe care l-am considerat o dovadă a fascismului subcutanat din ideologia partidului proaspăt ajuns în parlament.

În programul respectiv Georgescu face un diagnostic nu mult diferit de cel al policrizei, legând exploatarea hidrocarburilor de traiul din ce în ce mai greu, sănătatea din ce în ce mai precară, inegalitatea economică acutizată și situația geopolitică înfierbîntată. Pentru a întrema națiunea Română, actualul candidat îi propune adoptarea unei economii distributiste, unde nu bogăția va fi distribuită, ci mijloacele de producție, mai ales pămîntul. Distributismul, cel puțin această versiune, caută o a treia cale între modelul agricol american și cel sovietic, ambele preferînd tractoarele energofage. Așadar, proiectul de țară presupune o descentralizare a statului, pasînd cele mai multe dintre responsabilitățile actuale asupra unor federații de cooperative agricole, care au la bază mica și autonoma fermă de familie.

La momentul respectiv am încercat să demonstrez că programul lui Georgescu, susținut atunci de AUR, nu este doar o adunătură de propuneri bune și propuneri proaste din care le putem păstra pe cele bune, că doar de la stînga le-a luat, ci că ceea ce înțelege prin cooperative, prin dezvoltare sustenabilă și durabilă sau prin democratizarea economiei este complet diferit de ceea ce înțelegem noi. În spatele acestor coliziuni terminologice, intenționate sau întîmplătoare, se află ceva mult mai apropiat de organizarea socială a fascismului. La un anumit nivel analiza încă este corectă, dar în cele din urmă nesatisfăcătoare. Intenția mea a fost de a demonstra că logica internă a viziunii programatice îmbrățișată de suveraniștii români este una eminamente distructivă social, însă ceea ce am reușit să produc a fost în cele din urmă tot un argument genetic sprijinit pe o bază morală. Această contradicție m-a împins pe parcursul ultimilor ani să mă răfuiesc cu propria-mi conștiință politică, lucru de care am devenit deplin conștient de abia cînd am citit la începutul anului Marea Renaștere: adevăr, libertate, suveranitate: Ieșirea din Matrix.

Camera oglinzilor

Prima reacție în urma lecturii a fost de însingurare profundă. Autorul Georgescu, chiar dacă nu mereu persoana Georgescu, mi-a luat cuvintele din gură pentru a le pune în slujba unor poziții pe care le găsesc măcar aberante, dacă nu abominabile. Spre deosebire de proiectul de țară, aici nu este vorba doar de anumite strategii industriale și politici sociale, ci de o critică amplă a capitalismului folosind limbajul teoriei critice. Volumul se deschide cu o critică a alienării dată de diviziunea muncii[1]. și se încheie cu una a fenomenelor deturnării și recuperării apărute în societatea spectacolului produsă de post-modernitatea care după ce a transformat imaginea în marfă a aplicat același tratament și revoltei sociale[2].  Între aceste două momente Cornelius Castoriadis, Guy Debord și Yanis Varoufakis sînt referințe explicite, folosite fără vreun fel de problematizare sau reflex defensiv alături de Aleksandr Soljenițîn, Petre Țuțea, Mihai Eminescu, Thomas Jefferson și Ted Kaczynski. Ștefan Baghiu mai identifică în discursul lui Georgescu influența unor curente critice, să zicem heterodoxe, cum ar fi futurologia românească a anilor 1960 și 1970 sau a primelor generații de teoreticieni ai descreșterii, iar Florin Flueraș sugerează că infama dihotomie dintre apă și H₂O propusă de candidat își are originea în eseul H₂O and the Waters of Forgetfulness al lui Ivan Illich. 

În cartea sa, Doppelganger, Naomi Klein vorbește despre aceste simetrii pe diagonală în spațiul politic, lucru ironic ținînd cont că schema sa voluntaristă a procesului globalizării neoliberale este esențială pentru intelectualii suveranismului românesc[3]. Însă această ironie nu este simplă întîmplare. Klein ne invită să ne uităm la figuri ca Georgescu ca și cum ne-am uita la reflexia lumii privită printr-o oglindă distorsionată. Altfel, preocuparea celor care recunosc izomorfismele dintre teoriile contestatare de stînga și de dreapta devine de a le izola pe cele dintîi, de a salva teoriile critice bune de contaminarea cu versiunile lor mutilate. Dar the proof is in the pudding, iar ceea ce atrage sprijin popular, ceea ce a adus două mandate lui Donald Trump și a cîștigat votul a peste două milioane de români a fost tocmai teoria critică din țara oglinzilor. Privind chiar și un pasaj mai puțin ezoteric ca:

„Principalul este ca, la peste treizeci de ani de la căderea comunismului, fiecărei familii de români din România şi din afara ei să i se ofere o reală perspectivă de viitor. În faţa tăvălugului globalizării neoliberale, românii şi-au pierdut atât autonomia culturală, cât şi pe cea economică. Constat cu mare tristeţe că, în mare parte, compatrioţii noştri sunt sclavi manipulaţi şi lipsiţi de surse independente de supravieţuire. Scopul unei ţări nu este să genereze PIB, ci standard de viaţă! Or, singurul criteriu acceptat în societate în ultimii treizeci de ani a fost profitul imediat. S-au anulat binele comun şi conştiinţa colectivă, iar în paralel s-a anulat memoria, istoria fabuloasă a ţării, a statului naţional unitar, creat de înaintaşii noştri. De la Ştefan cel Mare, Brâncoveanu, Mihai Viteazu, Eminescu, Ţuţea, Brătianu, care se constituie, toţi, în repere morale ferme pentru ţară, noi nu am dus mai departe linia neamului, ci am trădat. Prin asta ne-am pierdut rădăcinile şi am intrat în anarhie. Drept consecinţă, statul e vraişte, populaţia trăieşte în sărăcie şi într-o confuzie totală a valorilor. De treizeci de ani asistăm neputincioși la o devalorizare programatică a marilor concepte, în special al celui de stat (p. 163).”

Putem constata că singurele diferențe dintre discursul lui Georgescu și a proiectelor politice propuse de stînga independentă sînt accentele rudimentar paranoice („sclavi manipulați”) și invocarea figurilor istorice în spirit naționalist, cu Țuțea parașutat printre ele pentru a întări o anumită înțelegere a istoriei României. Altfel, miezul retoricii, ba chiar limbajul prin care se înfierează neoliberalismul ce evaluează întreaga existență umană după efectul avut asupra PIB-ului este întru totul apanajul discursului stîngii independente, cel puțin de la Criza Financiară încoace. Distorsionarea reacționară poate fi înțeleasă ca o formă de marketing politic, dar astfel de înțelegere este cel puțin dubioasă, căci presupune un soi de subiect electoral etern care are de la natură simpatii pentru Țuțea. O asemenea viziune deopotrivă paternalistă și fatalistă nu poate fi acceptată coerent de cineva care se înhamă la o politică de stînga. Ipoteza nici nu explică de ce numeroase alte proiecte care au licitat pe un discurs naționalist n-au reușit să obțină succesul lui Georgescu.

Mai mult ca sigur există diferențe structurale enorme care favorizează un proiect reacționar în fața unuia progresist, însă cel din urmă ar trebui să aibă avantajul poziției de avangardă în critica capitalismului, o poziție de pe care nu poate fi detronat căci el este singurul care dezvoltă argumente coerente și valide, deci care poate răspunde evenimentelor în curs de desfășurare. Fără să-l transforme într-un proiect învingător, sau măcar într-un jucător semnificativ, critica, demonstrată deja ca percutantă, ar fi trebuit măcar să pună stînga pe tabla de joc.

Dar nu vorbim despre o singură stîngă, ci despre multiple grupuri și gînditori ale căror sisteme sînt incompatibile unele cu altele. Din sistemul ideologic al unei stîngi reformiste care vrea să întărească statul social nu poate izvorî propunerea reorganizării societății în jurul micilor comunități rurale care își redescoperă tradiția în timp ce se bazează pe economia darului și întrajutorare[4]. Stînga reformistă nu poate propune soluții pe măsura provocărilor ridicate de încălzirea globală și de aprinderea relațiilor internaționale pentru că nu este dispusă să confrunte cît de mult din activitatea productivită este fixată în industriile extractive și de armament, pierzîndu-se pe drum în agregate macroeconomice. Stînga decolonială scapă de astfel de probleme civilizaționale, numai pentru a se îngloda într-o constelație de greutăți, unele mai mici, altele mai mari, împreună suficient de grele încît să transforme proiectul doar într-o formă de rezistență sortită unui sfîrșit tragic, parcă așteptat cu romantism. Stînga reformistă nu poate promite transformarea profundă a societății, mai ales în ceea ce privește experiența muncii, în timp ce stînga decolonială nu poate promite în continuare apartenența subiectului la un mare corp social cu potențial istoric transcedental. Se înțelege, desigur, că nici măcar nu e vorba de două stîngi coerente, care pot fi identificate prin organizații sau membri, ci despre două tendințe care se manifestă mai mult capricios decît programatic.

Ceea ce stînga vede ca adevărata lume, este doar ce poate surprinde în cioburile prin care privește fiecare tendință în parte, găsind o priveliște pe atît de mărginită pe cît este și potențialul său politic. Iraționalismul ortodox și naționalist al lui Georgescu nu este un defect, ci este chiar liantul cu care lipește teorii concepute doar pentru înțelegerea elegant științifică sau filosofică a unor fenomene izolate abuziv atît unele de altele, cît și de istorie. Cu alte cuvinte, faptul că este contradictoriu e a feature, not a bug. Dar doar fiindcă oferă o înțelegere aparentă a totalității sociale, asta nu înseamnă că e o înțelegere corectă sau că poate să o și schimbe.

Distributism

Georgescu primește în ultimele zile acuzații că ar cere revenirea la feudalism — făcînd abstracție aici de aberația că ar cere întoarcerea la comunism — dar societatea distributistă este prin excelență o societate a tranziției sociale. Ignorînd lacuna morală a pozițiilor sale, care dacă ar fi de la sine înțelese n-am vorbi despre personaj, critica programului distributist trebuie căutată nu în vreo regresie istorică, ci în caracterul tranzitoriu al lumii pe care ne-o propune.

Conservatorii, ca Theodor Paleologu sau Adrian Papahagi, apreciază explicit societatea feudală matură pentru stabilitatea socială adusă de o robustă stratificare socială menținută prin tradiție și o biserică puternică. Georgescu, în schimb, preia modelul din antichitatea tîrzie și dizolvarea Imperiului Roman de Răsărit[5]. Adepții distributismului nu sînt deranjați de faptul că departe de a salva societatea complexă a Bizanțului, descentralizarea și ruralizarea a dus la societatea feudală ținută în picioare tocmai prin încălcarea principiilor suveranității atît personale, cît și teritoriale. Nu trebuie insistat prea mult pe această contradicție căci, după cum și Georgescu recunoaște asemănările dintre exemplul istoric și sistemul propus sînt mai mult formale. Exemplul Imperiului Bizantin este doar un predecesor istoric al unei orînduiri sociale așa cum  democrația ateniană sau republica romană funcționauca precedente invocate de republicanii iluminiști.

Ca o teorie economică netestată în vest, însă afirmată drept parte din natura firească a românului[6], distributismul este ușor de susținut în cadrul unui proiect suveranist. Avem, însă, un experiment natural care ne arată soarta unui distributism modern, anume formarea statului Israel. Singurul exemplu concret de cooperativă agricolă pe care Georgescu îl oferă, sau mai degrabă îl scapă, este moșavul (p. 78). La fel ca mai faimosul kibuț, moșavul este o comunitate rurală comunitariană. Diferă de kibuț prin organizarea în jurul familiei și lipsa de ambiții socialiste. Deși sînt mai puțin cunoscute, numărul moșavurilor este aproape dublu de cel al kibuțurilor, proporțional cu populația din fiecare așezare. Deși kibuțurile amintesc de nenumărate așezări utopice sortite eșecului, iar moșavurile de satul tradițional, comunitățile au înflorit, cel puțin pentru o perioadă, prin utilizarea mijloacelor agricole moderne. Faptul că au putut dispune de tehnica și resursele necesare nu e doar o consecință a înființării lor în secolul XX, după cum pot atesta multe persoane care au fost prea optimiste în privința mutatului la țară, cît mai ales a adoptării unor structuri federative prin care mai multe comunități dispun în comun de utilaje grele sau își transferă forța de muncă și produsele în exces, în funcție de nevoi. Astfel de comunități ar fi fost imposibil de ridicat și menținut dacă membrii lor nu ar fi fost animați de misiunea istorică a înființării statului național Israel. De aceea au și fost esențiale pentru absorbția imigranților evrei din întreaga lume.

Totuși, în ultimele decenii ale secolului trecut moșavurile și kibuțurile au început să joace un rol din ce în ce mai firav în viața Israelului, primele mai ales transformîndu-se în orașe sau în suburbii, iar cele din urmă trecînd printr-o adevărată criză în raport cu statul centralizat, urbanizat și industrializat. Departe de a fi rețeta unei societăți stabile, durabile, sustenabile, distributismul pune schelele pe care se construiește un stat modern. Ce fel de stat și pentru cine, reiese din cei care participă în construcția sa.

Într-un interviu (minutul 56:57), care a strîns peste 900.000 de vizualizări, cu Gojira la HappyFishTV, Călin Georgescu vrea să dea „românilor de pretutindeni” un țel călăuzitor. În raport cu această populație, pentru el pînă și termenul de diasporă este nepotrivit, căci tocmai acei români, mai ales cei care au refuzat sau cărora li s-a refuzat asimilarea în societățile metropolitane unde au emigrat, reprezintă cultura românească autentică. Față de diasporeni, cei rămași în țară produc doar o pseudo-cultura, probabil fiindcă pînă și modestul proces de secularizare și mufare la hegemonia culturală occidentală reprezintă un pas prea departe. Cei din afară sînt considerați „baza și fundamentul [lui Georgescu] pentru renașterea și refacerea țării”. Astfel, reiese clar că promisiunea suveranistă de a muta tinerii la țară în case ieftine nu are doar caracter economic, nu e o simplă promisiune populistă. Candidatul consideră mica proprietate agricolă esențială nu numai pentru reproducerea vieții nude, ci și pentru reproducerea unei anumite vieți sociale.

Discuția nu ar avea sens dacă peste 43% din românii din străinătate nu ar fi votat cu Georgescu, iar încă 12% cu Simion. De-a lungul ultimului deceniu votanții din străinătate au fost încărcați cu valențe uneori chiar mesianice, caracterizare care se poate să fi fost fost corectă, doar că pe dos față de cum se spera.

Tehnoglobalism și tehnoiobăgie

Deoarece nu numai că știe ce e un moșav, dar îl și identifică ca ceea ce înțelege printr-o cooperativă agricolă, îmi vine greu să cred că Georgescu nu vede paralelele dintre distributismul său și evoluția Israelului între anii 1920-1970. Asta nu înseamnă că i-a servit drept sursă de inspirație. Cazul prototipic, clasic, al acestei organizări social-economice este republicanismul jeffersonian. Georgescu nu invocă termenul, însă aduce următorul citat din Thomas Jefferson, prin care practic definește distributismul: „O comunitate de mici fermieri proprietari de pământ va fi singura noastră asigurare că libertatea pe care o oferă republica noastră va fi garantată fiecărui cetăţean:’” (p. 55). Suprapunerea ar putea fi întîmplătoare, iar citatul furnizat doar pentru întărire, însă la HappyFishTV (minutul 1:43:15) candidatul îl descriere pe Jefferson drept „fondatorul de facto al poporului american”, insistînd că a învățat foarte mult studiindu-l.

Este de la sine înțeles că republicanismul jeffersonian este prototipic nu doar ca formulă de organizare a economiei cît și în ceea ce privește destinul unei societăți care îl adoptă: urbanizare, industrializare, centralizare. Pentru distributiștii suveraniști acest deznodămînt nu rezultă din logica inerentă a acumulării de capital, ci din înfrîngerea capitalismului autentic de către forțele oligarhice ale societății industriale masificate. Însă, cel puțin din 2014 pînă la momentul scrierii cărții Marea Renaștere, publicată în 2022, Georgescu nu a dispus de limbajul necesar pentru a articula această diferență. Lipsa acestui limbaj îl împiedica să-și împace valorile spirituale cu înțelegerea relativ convențională a economiei și a administrației publice. Pentru el, din punct de vedere moral, nici resursele naturale, nici omul nu sînt mărfuri, nu pot fi vîndute, nu se poate face profit de pe urma lor. Și totuși defrișăm păduri, decimăm faună, exploatăm zăcăminte de hidrocarburi, ne vindem cîte 8 ore din zi ca forță de muncă. Cum se împacă principiile suveraniste cu astfel de realități ale capitalismului?

Dacă îl înțelegem doar ca libertatea personală apărată de posibilitatea de a dispune de proprietate privată productivă și de a vinde pe o piață liberă produsele rezultate din munca proprie, capitalismul nu a fost încercat decît în America, de-a lungul celor cîteva decenii dintre Războiul de Independență al SUA și transformarea statelor din sud în economii sclavagiste — iar pentru a ajunge pînă și la această concluzie trebuie să închidem ochii în fața anumitor fapte spinoase, cum ar fi că oricît de sceptic față de instituția sclaviei ar fi fost Jefferson, ai săi fermieri liberi depindeau de munca sclavilor sau că puterea politică a femeilor era nulă în democrația sa, deci halal suveranism și libertate. Ceea ce ar fi înfrînt acest capitalism autentic, după cum afirmă unii libertarieni care nu au nicio problemă cu transformarea a orice și oricui în marfă, este federalismul lui Alexander Hamilton: Prin politicile pentru care a militat și instituțiile pe care le-a fondat, acest părinte al SUA a deschis procesul subordonării statelor americane sub guvernul federal și a pus bazele producției industriale alimentată nu din propriul profit, ci de băncile care percep dobîndă[7].

Spre deosebire de Ilie Bădescu pentru care nu există istorie, ci doar eterna și păcătoasa cedare în fața impulsului luciferic de a cunoaște și schimba lumea materială, Georgescu nu are o astfel de metafizică ortodoxă și nici nu este animat de o escatologie creștină. Pentru el funcția principală a religiei e de a produce o comunitate imaginată și de a umple din cînd în cînd un gol logic din argumentare, nu e un sistem ontologic. De aceea își permite să fie foarte acid împotriva instituției Bisericii, iar practica sa spirituală face casă bună cu tot felul de motive New Age. Astfel, felul în care înțelege lumea este mult mai modern și ancorat într-un prezent ale cărui norme firești de abia au fost încălcate, norme înțelese prin limbajul științelor, oricît de vulgarizate și eronate ar fi concluziile. Pînă nu demult, momentul apocaliptic la care apela era publicarea raportului Limitele creșterii. Și dacă populația ar fi fost atît de îngrijorată de catastrofa climatică pe cît era Georgescu, economia distributistă este doar unul dintre multele modele de transformare a economiei care poate ar asigura durabilitatea societății în fața încălzirii globale. Ca să justifice faptul că este singurul model, Georgescu avea nevoie de o teorie care accepta premisele societății moderne, care cerea formarea unui subiect social colectiv și care desființa marxismul în timp ce susținea totuși că statele sînt capturate de capitalul extractiv și izolate de voința populară. În lipsa acestei teorii „expertul ONU” schimba explicații ca pe șosete, de la versiuni ale lui „noi sîntem cei 99%”, pînă la conspirații antisemite despre construirea unui guvern mondial. Lucrurile au luat o cu totul altă turnură cînd Yanis Varoufakis a reciclat istoria sa a apariției neoliberalismului spusă în Minotarul Global într-o istorie a înfrîngerii capitalismului și a transformării sale în tehnofeudalism.

Varoufakis împărtășește cu Georgescu aceleași confuzii asupra naturii capitalismului. Amîndoi cred că valoarea de întrebuințare este numai ceea ce satisface trebuințele venite din stomac, nu și din fantezie. Georgescu are o „scuză”, că poate numi nevoi spirituale nevoile moral-istorice, ca apoi să decidă arbitrar care trebuie satisfăcute și care-s plăsmuiri de ignorat. Amîndoi cred că marfă este un obiect ca și natural, care apare spontan în societate. De aceea profitul din vînzare și cumpărare e legitim într-un sens transistoric, pe cînd dobînda este o relație între oameni mult mai fetișizată, sub care se ascunde furt și dominare. Nici nu trebuie spus că asta e o formă de antisemitism structural, iar la Georgescu e antisemitism pur și simplu[8]. Amîndoi cred că a existat o perioadă a capitalismului în care munca a fost liberă altfel decît legal, iar că întreaga istorie industrială nu este decât un continuu proces de subordonare formală și tehnică sub capital a activității omenești. Pornind de la aceste confuzii, Varoufakis îi servește lui Georgescu fix momentul escatologic de care are nevoie, fix în perioada necesară pentru a promova distributismul. Înarmat cu această teorie, Georgescu poate să-și păstreze înțelegerea limitată și idealizată a capitalismului, doar mutînd în a doua jumătate a secolului XX momentul înfrîngerii democrației jeffersoniene de către federalismul hamiltonian, ceea ce permite capitalismului o istorie de-a lungul căreia produce lumea modernă mai mult sau mai puțin cum o știm, înainte de a deveni doar un tehnoglobalism oligarhic.

Pentru Varoufakis anii 1960-1970 nu mai sînt doar anii apariției neoliberalismului prin folosirea ingineriilor monetare și fiscale pentru a decupla creșterea economică de producția industrială, presupusă ca adevărata economie, căci această decuplare este înțeleasă drept o lovitură mortală aplicată însuși capitalismului. Modul de producție devenind tehnofeudalism se transformă într-un proiect de control social prin mijloace tehno-culturale, prin manipularea dorințelor și nevoilor populației compusă acum din tehnoiobagi care doar își închiriază de la adevărații proprietari ai lumii mijloacele de producție din ce în ce mai atomizate. În mîinile autorului grec explicația e anemică, licitînd mult prea mult pe efectul persuasiv al algoritmilor de recomandare care după ce ai cumpărat o mașină de spălat te informează că alți clienți asemeni ție au cumpărat și ei mașini de spălat. Pe de altă parte, aterizînd pe un sol unde granița dintre știință și spiritualitate e permeabilă, unde credința față de controlul totalizator al serviciilor secrete e la cote înalte, unde scepticismul față de vaccinuri, cipuri și carduri drăcești e cultivat bisericește, prinde rădăcini strașnice ideea că elitele tech dispun de un aparat ocult prin care controlează guverne și manipulează opinia publică. Deși ridicole, teoriile conspirației vehiculate de candidat, nu sînt simple devieri care demonstrează gîndirea sa strîmbă și nepotrivită pentru funcția la care speră, ci au rolul de a exemplifica istoria trecerii de la capitalism la tehnoglobalism[9]. Dacă în trecut Georgescu era contrariat de transformarea în mărfuri a unor obiecte prea vaste pentru a fi deținute sau chiar a unor subiecți teoretic suverani, ipoteza noului mod de producție rezolvă această contradicție fiindcă problema cu globalismul oligarhic nu mai e că sub imperativul profitului transformă totul în marfă împroprietărind ilicit false elite, ci tocmai eradicarea conceptului de proprietate[10]. Această schemă a înțelegerii societății îi permite lui Georgescu să-și armonizeze principiile spirituale cu înțelegerea vulgar materialistă a lumii. Nu trebuie să confrunte faptul că marfa este ea însăși o formă de fetișism din care rezultă și fetișimul capitalului care îi apare atît de aberant.

Pentru Georgescu tehnofeudalismul ce devine tehnoglobalism odată trecut printr-un conspiraționism deșănțat este o teorie deosebit de productivă, fiindcă din ea decurge logic o soluție, nu doar un diagnostic. Candidatul reproșează filmului surorilor Wachowski că oferă adevărul, fără a da și „soluții concrete” în lipsa cărora „filmul nu rezolvă chestiuni motivaționale” (p.226-267), reproș care ar putea la fel de bine fi adresat și lui Varoufakis, chiar dacă ipoteza sa n-ar fi falsă. În schimb, precum economia micii proprietăți agricole era necesară lui Jefferson pentru apărarea unei anumite forme de democrație și libertate, distributismul devine pentru Georgescu nu numai modul prin care ne salvăm de apocalipsa climatică, ci e și mijlocul eliberării din iobăgia impusă de Davos și Silicon Valley. Doar în mica proprietatea productivă relațiile dintre oameni par să nu mai fie intermediate prin mărfuri, ci direct prin democrație participativă la nivel local, iar la nivel național prin apartenența la o comunitate etnică și religioasă.

De aceea în Marea Renaștere discursul ecologist, fără a dispărea, este mai degrabă acoperit de negarea epidemiei de COVID-19 și de critica alienării muncii. Cînd își descrie ținta electorală ca fiind „micii producători, sclavul salariat cocoşat de credite şi de facturile la utilităţi, tinerii „albinuţe” ce deservesc firme de curierat, vânzătorul de la hipermarketul străin, ţăranul care primeşte 90 de bani pe litrul de lapte ori 30 de bani pe un ou” (p. 128) nu descrie doar traiul din ce în ce mai precar a din ce în ce mai multor oameni, ci enumeră practic tocmai acele categorii din populație a căror suferință a fost sporită parcă arbitrar de măsurile modeste, dar luate bramburea, împotriva răspîndirii virusului. Explicația corectă pentru chinul pandemic e lungă și plină de contingențe nefericite petrecute pe fondul unei subfinanțări cronice a sistemului de sănătate și a unei economii integrate pe o piață mondială aprovizionată prin lanțurile just-in-time eficiente, dar incredibil de fragile. Teza tehnofeudalistă îi permite lui Georgescu să transforme pandemia într-un mare experiment social, ceea ce nu doar că trece sub preș factorii structurali, dar și dizolvă multe dintre antagonismele agravate de-a lungul pandemiei — fără îndoială Varoufakis n-ar susține așa interpretare, dar odată ce a lansat porumbelul, nu-l mai controlează. Se țes niște relații între cetățeanul care ar vrea să cineze la restaurant, lucrătorul HoReCa care vrea să fie plătit pentru a-și achita facturile, patronul care se simte îndreptățit la profit, proprietarul care ar vrea ca tot profitul să devină chirie. În contextul pandemic statul a interzis și nu prea mîncatul, a ajutat și nu prea patronii, rupînd destul de repede tot lanțul. Cu explicația tehnoglobalistă a ingineriei sociale impuse de Bill Gates și Klaus Schwab, Georgescu transformă toți actorii din enumerare în victime ale elitelor mondiale, iar pe sine în salvatorul Neo din Matrix (p. 229-230).

Cărți și vizite

Ar fi totuși naiv din partea mea să afirm că succesul neașteptat al lui Călin Georgescu se trage strict din adoptarea unui discurs mai coerent intern și deci mai convingător. Factorii care au determinat acest scor electoral sînt mulți. Fără decizia CCR de a o elimina pe Diana Iovanovici-Șoșoacă din cursă se prea poate ca pronosticurile originale să se fi adeverit, cu un vot suveranist de 35% împărțit între ea, Simion, și doar cîteva procente scurse la Georgescu. Asta nu schimbă faptul că formațiunile suveraniste ar fi convins un asemenea procent din electorat. În plus, orice rezultat politic poate fi explicat prin contingențe, cum a fost și apariția AUR în 2020, constant minimizați pe parcursul ultimilor 4 ani, vestindu-si-le finalul în orice clipă, chiar în timp ce se tot săltau în sondaje, iar acum par a fi al doilea cel mai numeros partid din parlament. Așadar, că Georgescu a obținut în primul tur peste 20% din voturi, nu 6-7% cît avea chiar și în cele mai favorabile sondaje, poate fi un accident. Să fi obținut cele 6-7% procente, în schimb, e rezultatul unui proiect susținut de o construcție politică fără de care nici „accidentul” de pe 24 noiembrie n-ar fi fost posibil. Tocmai de aceea este interesantă cartea ca produs editorial.

Aș fi putut vorbi despre ideologia lui Călin Georgescu și fără să apelez la Marea renaștere. După cum remarcă Iulian Bocai cînd inventariază pentru Scena9 conspirațiile, gafele și ciudățeniile din Cumpăna României, respectiv Marea Renaștere, potențialul președinte este foarte repetitiv și auto-plagiator, furnizînd foarte puțină informație nouă indiferent de materialul consultat, fie că este interviu, prelegere, site al proiectului de țară sau carte — în alte cuvinte, are o deosebită disciplină a mesajului. Cartea, însă, nu e doar un suport pentru informație, este un produs colectiv.

La începutul recenziei am făcut distincția între Călin Georgescu persoana și Călin Georgescu autorul. Asta pentru că eseurile Un patriot pentru România și Hipercomplexitatea păguboasă, cam o cincime din carte, sînt semnate de Ovidiu Hurduzeu. Acest lucru nu e anunțat nici pe copertă, nici în cuprinsul cărții, nici sub titlul articolelor, nici în footer-ul paginii pe recto, unde tot numele lui Georgescu se repetă. Ar putea fi o hibă de tehnoredactare, repetată suspect atît în ediția din 2022, cît și în cea din 2023, dar acceptarea ei spune destule. Devine foarte clar că lucrurile spuse de Georgescu sînt preluate din discuții, dezbateri și întîlniri, mult mai mult decît din studiu individual. Dacă de-a lungul ultimului deceniu ar fi reprodus afirmațiile ultimului interlocutor cu care a stat de vorbă, i s-ar putea reproșa o anumită superficialitate și neseriozitate. În schimb, vocea sa este vocea unei mișcări cu a cărei conștiință se identifică, iar asta nu doar fiindcă are capacitatea sau disponibilitatea să se transforme pe sine într-un personaj de bîlci, ci și pentru că lucrează cu figuri care au disponibilitatea să-și topească vocea în a lui fără a căuta cultivarea cu orice preț a unor poziții originale de care să-și lege propriul nume.

Față de alte materiale, Marea Renaștere nu-l mai prezintă pe Georgescu tehnocratul, „expertul ONU”, doar preoponentul proiectului de țară, ci pe omul politic Georgescu, un salvator care oferă o alternativă legitimă falselor revolte controlate de sistem. Călin Georgescu, omul, este doar matrița în care e turnat Călin Georgescu autorul, candidatul, avatarul proiectului de țară „Apă, hrană, energie”. De aceea formatul cărții este polifonic, evocînd un eveniment public, chiar un miting politic, nu o colecție de eseuri. Hurduzeu vorbește în deschidere, îl introduce ca un hype man și trece erudit în revistă temele principale de campanie, Georgescu intră pe scenă, ține discurs, urmează o lungă confruntare cu presa, iar totul se încheie cu o baie de mulțime sub forma unei teleconferințe pe Zoom, transcrisă pe hîrtie. 

Este irelevant dacă interviul din carte chiar a avut loc sau dacă evenimentul online chiar s-a ținut, căci cartea doar simulează evenimente fizice și virtuale care într-adevăr s-au petrecut. La o simplă căutare pe YouTube apar zece ani de apariții TV și prelegeri publice ținute de Georgescu. Pe lîngă toate aceste intervenții care au lăsat urme ușor de văzut, mă îndoiesc că nu s-au numărat alte zeci de evenimente cel mult consemnate în presa locală sau pe paginile de Facebook a cîte unei biblioteci sau librării din provincie dornică să găzduiască lansarea cărții unui adevărat patriot și poate sute de întîlniri între soții Georgescu și elite locale, la vilele unora sau altora. Spre deosebire de Ciucă și de ce cine a gîndit campania în urmă căreia s-a împînzit țara cu reclame la Un ostaș în slujba țării, Georgescu a înțeles că potențialul de propagandă al unei cărți vine din discuțiile și întîlnirile pe care le facilitează, nu că îi pironește chipul pe orizont.

Dintre toate textele care au analizat în ultimele zile fenomenul Georgescu, numai trei se remarcă ca ieșind din tiparul previzibil fie al minimizării situației, fie al paternalismului care vede în votanții lui Georgescu doar niște oropsiți ai sorții cărora ar trebui să le vorbească stînga. Unul este cel al Adinei Marincea, care inventariază sistematicele derapaje neolegionare în care a fost implicat Georgescu, împreună cu figurile și instituțiile care le-au permis. Din păcate miza lui Marincea ține mai mult de-al prinde pe candidat cu extremismul în sac, ceea ce fără îndoială nu mai trebuie probat. Pentru a putea înțelege ascensiunea suveraniștilor trebuie urmărite cu mult mai multă suplețe relațiile dintre reacționari: cum evoluează în timp, pe ce subiecte sînt de acord, unde acceptă compromisuri și din cauza căror incompatibilități se cască falii. Mai mult, din moment ce mișcarea suveranistă ne ia de patru ani prin surprindere, trebuie să acceptăm că susținerea instituțională nu vine doar de la nivel înalt, de la membri ai Academiei sau de la actori veterani, ci și din partea unor instituții alternative: publicații religioase și duhovnici[11] conectați la comunitățile locale, personalități online poate marginale, dar care au cultivat totuși baze înfocate de susținători, organizatori de evenimente culturale, edituri care publică slop ușor vandabil pentru a finanța cîte o carte de propagandă. Aceste două modulări ale exercițiului de investigație conduc către o a treia: pentru că nu există un ethos neolegionar unitar, iar promovarea și construirea acestor mișcări cere resurse materiale, identificarea susținătorilor suveranismului trebuie racordată la interesele materiale ale acestora. Pentru a începe să răspundem la această din urmă întrebare poate fi de ajutor articolul semnat de Vladimir Borțun. Mai mult pe baza programului, a unor afirmații publice și a simetriilor cu situația internațională, Borțun îl poziționează pe Georgescu ca reprezentant al micii-burghezii. Problema e însă că absolut toată politica de după Criza Financiară, dacă nu a întregii perioade post-socialiste, este adresată electoratului mic-burghez, măcar în conștiință, dacă nu și în interes, deci trebuie să putem discretiza cumva categoriile sociale, lucru de care autorul este de altfel conștient. O parte din dificultatea avansării analizei vine și dintr-o precaritate a datelor empirice. Astfel, într-o oarecare măsura, teza lui Borțun ar putea fi completată cu ajutorul analizei făcută de Norbert Petrovici și Florin Poenaru asupra profilului localităților din România și suprapunerea acestora peste preferințele electorale care au dominat în turul 1. Totuși, chiar și în măsura în care acest profil al localităților este un proxy destul de bun pentru profilul votanților, interpretarea lui Borțun presupune că aceștia aleg mai degrabă spontan pe acei politicieni care le reproduc și îmbunătățesc actualele condiții de viață, fără a avea aspirația unei alte condiții sociale sau fără a prioritiza îndeplinirea unui scop care nu privește gospodăria lor imediată, asta fie și cu prețul unor daune materiale personale. Dacă așa ar fi arătat lucrurile, în topul promisiunilor programatice din partea candidaților suveraniști ar fi trebuit să fie vouchere pentru site-uri naturiste. În schimb, Călin Georgescu nu numai că promite să transforme salariații și micii antreprenori în țărani sau meșteri autonomi, dar cere de la ei jerftă în repetate rînduri[12]. Fermierul liber jeffersonian, chiar și asimilat țăranului mijlocaș, face parte din mica-burghezie doar îndesat în eșantioane sociologice care au sens atît timp cît societatea este hegemonic liberalizată, centralizată și industrializată. Ori tocmai pe fondul refuzului acestei hegemonii polul suveranist a obținut peste 50% din voturi pe 24 noiembrie și aproape 40% pe 1 decembrie.

Now what?

Nu pot scoate din pălărie interpretarea corectă a fenomenului suveranist. Ipoteza mea de lucru e că suveranismul este mișcarea unor aproape pierzători ai tranziției, elite provinciale marginalizate și expați neintegrați, care nu beneficiază, din circumstanță sau dorință, de facilitățile puse la dispoziție de organismele globale. Aceste figuri, deși pot fi modelate într-o anumită relație cu anumite capitaluri, refuză să-și subordoneze activitatea socială și culturală profitului, văzînd mobilul acestei subordonări în centralizarea puterii politice, întîi în aparatul statului național și apoi în instituțiile internaționale, în special în cele financiare. Munca care a rămas de făcut pentru a valida și dezvolta această schiță este enormă și nu poate fi realizată decît colectiv. Ca atare, probabil că mai mult decît munca de cercetare, ne vom chinui cu munca de convingere prin discuții și dezbateri pe care sper că le vom avea. Pot oferi în încheiere doar cîteva piste pentru completarea înțelegerii de pînă acum a fenomenului suveranist.

Pe la mijlocul cărții Georgescu face un shout-out către patru aliați, Robert Francis Kennedy Jr., Reiner Fuellmich, Paul Jorion, Ovidiu Hurduzeu și indică trei dușmani, Yuval Noah Harari, prezentat ca mintea din spatele lui Klaus Schwab, Ida Margrete Meier Auken, Ilan Shor. Chiar dacă Mouffe și Laclau au făcut cam mult caz din asta, orice mișcare politică își identifică prietenii și dușmanii. E destul de clar ce-i cu dușmanii. Prietenii sînt, asemeni lui Georgescu, elite culturale, intelectuale, instituționale, care s-au, chipurile, automarginalizat după ce au aflat adevărurile din spatele cortinei. Acești aliați nu-s doar enumerați. Prestige, aceeași editură care a publicat Marea Renaștere, a tradus și cartea lui RFK Jr., Adevăratul Doctor Faucy, cu un cuvînt înainte din partea lui Călin Georgescu, iar după rezultatul din turul 1 campania lui Georgescu s-a grăbit să anunțe vizita lui RFK Jr. în România — vizită infirmată de echipa lui Trump. Pe Hurduzeu îl mai găsim și în Neomarxismul: O ideologie corectă politic, alături de Dan Puric, Ioan-Aurel Pop, Claudiu Târziu, Ilie Bădescu, Sorin Lavric, Traian Ungureanu și Mihai Neamțu. Volumul este de fapt a treia ediție a unui proiect purtat încă din 2015 de la o editura la alta (Reîntregirea, Editura Rost, Ekion) sub diferite nume de Andrei Dîrlău și Irina Bazon. Pe lîngă Hurduzeu, care a fost mai mult revitalizat, și Bădescu, care orbitează în jurul mișcării, eminența cenușie a acestui miez suveranist este Bazon. Ea scrie de ani buni pentru Ziarul Lumina, ActiveNews, Familia Ortodoxă, și traduce cărți pentru Doxologia, operînd ca un canal comunicant între reacțiunea ortodoxă duhovnicească și suveranismul distributist. Prin această enumerare nu vreau o condamnare prin asociere a figurilor menționate, căci ar fi tot atît de îndreptățită pe cît de inutilă. Doresc, în schimb, să schițez o rețea suveranistă care a luat naștere și a căpătat îngrijorător de multă reprezentare în parlament, dacă nu și putere politică. E de ajuns să citiți Cruciada bunului simț a lui Neamțu pentru a constata o mutație decisiv suveranistă, cu accente distributiste, în discursul acestuia.

Medicina naturistă cam pare să fie the bread and butter a afacerilor editoriale care propagă această ideologie, în special pentru Librăria Sophia și Familia ortodoxă, dar nici editura Prestige nu ignoră domeniul. Pe lîngă o posibilă sursă de venit, acest gen de produse cer refuzarea autorității științifice oficiale, deschizînd cumpărătorii nu doar spre practici terapeutice alternative, ci și la practici politice alternative. Faptul că ceaiurile, cremele și suplimentele de tot felul se vînd la recomandarea unor anonimi influenceri online sau chiar din vorbă în vorbă s-ar putea să fie o formă ineficientă de promovare, dar este o formă bună de introducere subtilă într-o familie politică. Cred că ne aducem aminte de gig-ul lui Neamțu ca vînzător de Herbalife.

Este necesară o reconstrucție materialistă a istoriei suveranismului românesc și a altoirii acestuia cu naționalismul creștin. Nodul este fără îndoială formarea partidului AUR care a strîns naționalismul ortodox al lui Claudiu Târziu cu suveranismul economic adoptat de George Simion. Dar formarea mișcării trebuie urmărită cu mai mult de un deceniu în trecut, nu doar pentru a-i găsi geneza, ci și pentru a înțelege cât din succesul ei actual se datorează propunerilor, cât retoricii, cât maturității organizațiilor și cât este pur și simplu o nefastă sincronizare cu crizele produse de ciclurile capitalismului mondial. Conform lui Florin Poenaru în cartea sa Locuri Comune, tema suveranității naționale a fost reintrodusă în politica mare de către Traian Băsescu pe final de mandat. În mod cert legitimarea unirii României cu Republica Moldova îi aparține. Fără să folosească termenul de suveranism, Partidul România Unită a propus un protecționism etno-național care anticipează foarte mult din discursul AUR. Guvernările PSD dintre 2017-2019, reprezentate mai mult de Liviu Dragnea decît de vreunul dintre prim-miniștri, au introdus și ele numeroase motive ale politicii suveraniste, cele mai emblematice fiind defrișarea pădurilor de către Holzindustrie Schweighofer și obsesia pentru alimentele de proastă calitate, implicit nesănătoase, pe care sîntem forțați să le cumpărăm de către străini — și nu de către o forță străină nouă; deși i-a fost interzisă activitatea politică, Dragnea a înființat ulterior două partide noi: Mișcarea România Suverană, alături de Carmen Dan, și Alianța pentru Patrie. Destul de aproape de momentul înnodării a avut loc Referendumul CPF pentru redefinirea familiei în Constituție, fapt care mi se pare că a fost dat uitării cam repede. Toate aceste partide, aripi, tendințe și campanii au avut susținători, membri, cadre chiar, canale de comunicare și grupuri de organizare, poate sedii. De abia după ce putem spune de unde au venit toate acestea și ce s-a ales de ele la momentul prezent putem diagnostica și de ce stînga nu are succes, în schimb reacțiunea care-i „fură” ideile, da.

Dacă am putea dezvolta toate aceste fire am putea vedea unde lucrurile se leagă și unde-s clar separate. Am putea răspunde la ceea ce pentru mine e cea mai mare întrebare a acestui ciclu electoral, anume care a fost natura separării AUR de Georgescu și pe baza căror compromise s-ar putea împăca distributismul celui din urmă cu Planul Simion care cere reindustrializarea accelerată a țării prin intensificarea exploatării hidrocarburilor. Am putea vedea cît de unită și coerentă este mișcarea suveranistă în sine, respectiv care-s relațiile de putere dintre diferitele ei falange. Reprezintă actualul pol suveranist forțe sociale cu interese comune sau măcar armonioase ori este doar o mare bulă de furie populară care se va dispersa curînd? Propunerea unui guvern minoritar suveranist depinde de a doua ipoteză, caz în care asimilarea noilor parlamentari într-o politică oficială convențională este un pariu sigur. Nu-i un pariu pe care aș vrea să-l fac.

[1] „La birou, în faimosul „cubicle” al marii corporaţii, individul „se multiplică’ în zeci de operaţii concomitente; un „proiect” dă naştere altui proiect, un „obiectiv” alimentează alt ,,obiectiv”, într-o serie repetitivă care continuă la infinit. Nimic nu se termină, nu are cap şi coadă, totul se aglomerează, se „masificâ”, încetineşte, accelerează. O tautologie turbulentă. Nici un domeniu nu se sustrage creşterii rapide şi nelimitate. Viaţa privată însăşi se complică exponenţial sub semnul tehnicizării excesive. Acasă, „omul complicat” (Horia Bernea) îndosariază zeci de chitanţe, facturi, bonuri, acte de tot felul; legiferarea tuturor domeniilor existenţei este un hiperfluu juridic care te obligă să-ţi justifici scriptic spusele şi faptele, altminteri dai de bucluc. Instrumentele tehnice, de care nu te poţi lipsi în activităţile cotidiene, în loc să-ţi simplifice existenţa, devin deseori un calvar. Încrengături halucinante, telefon mobil – televizor – maşină de spălat – frigider – fax – imprimantă, mişcate prin cât mai îmbârligate combinaţii de coduri, parole şi algoritmi nu mai funcţionează după principiul „apeşi pe buton şi maşina porneşte”. Banalele „instrucţiuni” au devenit ditamai „manuale de operare”. Doar excesul (cât mai multe funcţii, butoane şi modele) aduce profit.”

(p. 15-16)

[2] „Mulţi oameni trăiesc deja în hiperrealitate, care nu mai este nici măcar o imitaţie sau o parodiere a realului. Vorbim de imagini fără conţinut, fără referent real. Matrixul este o temniţă a minţii. Cum să te mai desprinzi din aceste imagini când nu mai există un referent real? Unde să te duci? Matrixul trimite la alt matrix, iar acesta, la rândul lui, la alt matrix … Eşti prins în interiorul unei uriaşe păpuşi Matrioşka. . .

[…]

Dacă am scăpat din celulă, nu înseamnă că sunt liber. Trebuie să urc etaj cu etaj, să ajung la suprafaţă pentru a da de lumina cea adevărată. Mă furişez afară din celulă, urc în fugă scările, ajung la etajul superior, mai urc un etaj, şi încă unul, urc, urc mereu, când, deodată, mă orbeşte o lumină, zic „gata, sunt liber, uite soarele!”. ,,Hei, unde te grăbeşti? ” îmi pune cineva o lanternă în ochi. Recunosc vocea Agentului Smith …

[…]

În general, Agentul Smith are un dublu rol: oferă protecţie sistemului, dar şi feedback, ceea ce face Matrixul foarte adaptabil la noi provocări.

[…]

În România, întâlneşti agenţi Smith în justiţie, în economie, în mass-media, fac şi desfac partide, au infestat internetul. Controlează reţelele de falsificare a Adevărului, lansează pe piaţă pseudo-contestatari, incită la revolte controlate.”

(p. 223-225)

[3] Fără să fie citată explicit în Marea Renaștere, No Logo și Doctrina Șocului sînt cărți de referință în volumul colectiv Neomarxismul: O ideologie corectă politic, despre care a scris aici Grupul de Acțiune Socialistă.

[4] „Creaţi comunităţi mici, mâncaţi hrană sănătoasă şi beţi apă curată însufleţite de energia locului. Micii producători vor restaura economia locală şi capitalul local, dar şi larga răspândire a economiei libertăţii, demnităţii şi dăruirii.

[…]

Înţelegem că ţara suferă economic. O vom sprijini, din toate puterile noastre, prin dezvoltarea unei economii locale al cărei scop nu este profitul, ci binele comun. Înţelegem că nu sunt bani pentru economia locală. Vom veni noi cu puţinul de acasă pentru a repara sau construi împreună cu oamenii locului minimul necesar micului producător, vom dezvolta bresle şi meşteşuguri, vom repara şcoli, case de cultură, podeţe, vom ridica hambare, sere şi centre de colectare a produselor locale, vom ajuta mănăstirile şi gospodăriile nevoiaşe, pentru ca oamenii comunităţilor locale să poată genera bunăstare pentru ei şi pentru întreaga ţară.”

[5] „În jurul anului 659, [Imperiul Bizantin a] luat măsuri radicale care au micşorat costurile de întreţinere a imperiului şi au revigorat populaţia. Printre altele, au simplificat în mod sistematic guvernul şi armata, le-au dat pământ soldaţilor, transformându-i din consumatori în producători; oraşele, de dimensiuni mult mai reduse, s-au retras pe vârful dealurilor; ,,simplificată”, educaţia a fost redusă la noţiuni elementare de aritmetică şi povestiri hagiografice.”

[6] „Trebuie spus clar şi răspicat că modelul naţional-distributist nu este o „românizare” a unor practici economice străine. În perioada interbelică, modelul, numit „distributism” de către celebrul scriitor englez G.K. Chesterton, a rămas doar o teorie în Occident, dar şi-a găsit soluţii practice, neaoşe, în modelul cooperatist, un succes istoric la noi până în 1947.”

(p. 35)

Acum, nici nu mai trebuie spus că țărănismul interbelic și mișcarea cooperatistă din prima jumătate a secolului XX nu numai că diferă de fapt fundamental de modelul distributist propus de Georgescu, dar nici nu a înregistrat succesele pe care le clamează în care. A se vedea, de exemplu, Două Veacuri de populism românesc, de Robert Adam.

[7] Este fără îndoială potrivit că spectacolul musical Hamilton — jucat acum opt ani chiar la Casa Albă — este produsul cultural emblematic pentru apogeul hegemoniei neoliberale împotriva căreia constatăm aproape de un deceniu valuri mondiale de reacțiune.

[8] „Mayer A. Rotschild, fiul unui negustor de mărfuri şi valutist – ceea ce astăzi numim cămătar -, creatorul imperiului Rotschield în Frankfurt, declara: „Daţi-mi controlul asupra monedei naţionale şi nu

îmi mai pasă de nici o lege din lume!”

[…]

Dacă vrem să aflăm pentru fiecare ţară în parte cine au fost fondatorii băncilor centrale, vom ajunge la concluzia că sunt cam aceleaşi persoane, cu aceleaşi interese; cei care controlează de sute de ani băncile centrale sau de mii de ani tehnica circuitului banilor ne controlează de fapt destinele.”

(p. 64)

 „Sursa răului în lume este banul cămătăresc (debt-rnoney), proprietate exclusivă a sistemului bancar.” (p. 148)

[9] Trebuie menționat că liberalii care rîd superior în barbă atît de tehnofeudalismul lui Varoufakis, cît și de conspirațiile lui Georgescu, ar trebuie să aplice același tratament și ipotezelor alegerilor furate strict prin boți, rețele de socializare și marketing online cumpărat cu bani de biscuiți.

[10] „Controlul este realizat de cei care au acordat creditele şi care, pe banii noştri, au preluat puterea şi comanda. Acest lucru s-a întâmplat după 1971, când preşedintele american Richard Nixon a abolit conversia dolarului în aur, iar tiparniţa a început să se învârtească.[…] Ţinta atacurilor este proprietatea, şi cea privată, şi cea colectivă, aceasta este miza.” (p. 64-65).

 „În 2016 [Ida Auken] a scris pentru Forumul Economic Mondial de la Davos un scurt text, republicat de revista „Forbes”, în care îşi imagina cum vor fi vieţile noastre în anul 2030 dacă programul Naţiunilor Unite de dezvoltare durabilă ar fi realizat, iar tehnologia Personaje în alb şi negru ar evolua atât de mult încât ar pune instantaneu la dispoziţia oamenilor tot ceea ce îşi doresc, făcând inutilă posesia (proprietatea).”

(p. 83)

[11] Nu degeaba în cadrul zoom-ului din încheierea volumului unul dintre „participanți” anunță că, deși nu știe încă ce e distributismul, își va întreba duhovnicul care sigur îi va putea răspunde. (p. 232)

[12] „Avem convingerea că schimbarea radicală a calităţii vieţii în România poate avea loc rapid şi uşor.

Acest lucru presupune un guvern de patrioţi, incoruptibil, care să dea exemplu personal de fermitate în aplicarea direcţiilor de dezvoltare, de moralitate, de jertfa şi de patriotism. Ordine, disciplină, cuvinte puţine, dar transpuse în multe şi frumoase fapte – acesta trebuie să fie farul călăuzitor.”

(p. 106)

„O întreagă societate a fost învăţată să gândească şi să vorbească în limbajul „experţilor”

mincinoşi sau politic corecţi, în limbajul iluzioniştilor, clănţăilor şi clovnilor, uitând în acelaşi timp limbajul adevărului, al memoriei şi al jertfei.”

(p. 158)

 „Steagul a fost ridicat, grâul începe să se despartă de neghină, patrioţii se strâng în număr mare.

Şi mulţi, foarte mulţi se vor trezi. Când ai spiritul puternic, opoziţia este pe măsură. Lupta va fi grea şi jertfelnică. Noi mergem către eternitate. Vechiul Matrix se prăbuşeşte, cel nou nu a trecut încă testele. Acum este momentul nostru. Acum sau niciodată!”

(p. 239)