În 1759, prezentându-și poziția filosofică în fața studenților, Kant a semnalat principala întrebare metafizică a timpului: cum este posibil ca lumea – în care există rău cu ghiotura, deci este departe de a fi perfectă – să fi fost creată de Dumnezeu, „cea mai bună dintre toate ființele”[1], în care „totul este realitate”[2]/este „cel mai mare grad de realitate”[3], perfecțiune maximă în sensul deplinătății, nu în cel al cantității sau al unor calități?
Dar nu este importantă aici schițarea răspunsului său[4] – Dumnezeu este realitatea infinită care a creat lumea ca realitate finită dar cea mai bună („cea mai perfectă”[5]) dintre lumile finite – care este optimist: a) (pentru că) poate fi gândită o lume „față de care nu este de gândit niciuna mai bună”[6], b) realitatea este perfectă, nu în sensul calităților concrete, ci în sensul absolut al indeterminării, c) lumea este reală, dar comparația între lumi posibile ca reale nu privește calitățile, ci numai faptul că una poate fi mai reală decât alta, adică una are determinația realității mai puternice față de alta care nu o are, d) ca urmare, există o lume care este cea mai perfectă dintre lumile posibile[7], e) această lume este „cel mai mare bine finit, singurul demn de a fi ales de ființa supremă”[8].
Nu este important aici nici faptul că filosoful se opune astfel „adversarilor optimismului”[9] care consideră că lumea cea mai perfectă e „un concept contradictoriu” asemenea celui de „numărul cel mai mare” la care poți mereu adăuga[10] și că lumea reală, având multe probleme, nu e cea mai bună ci, pur și simplu, aceea pe care a ales-o Dumnezeu după bunul său plac sau, spus prețios, libertatea sa[11]. Nici faptul că poziția lui Kant pare incredibil de dogmatică: în afara demonstrației de mai sus, „eu nu am de gând să continui disputa”[12], cea mai mare realitate a lumii (fiind a lumii prezente) este „recunoscută clar și corect drept cea mai bună”[13], este „sigur că ea este cea mai perfectă dintre toate celelalte posibile”[14], și – argumentul autorității – „pentru că niciodată judecata sa nu ar da greș”[15].
Așadar, nu este important aici că poziția lui Kant este una metafizică: din punctul de vedere al structurii de conținut dominante – credință absolută în existența lui Dumnezeu ca ființă, în imortalitatea sufletului și în coexistența celor două tipuri de determinism (natural și teist) cu libertatea –; și din punct de vedere metodologic. Inițial, metafizica a fost o căutare a unor principii fundamentale de explicare a realității, deci de constituire a unui corpus coerent de concepte explicative; metafizica medievală și modernă a deviat inerent acest sens, devenind o deducere a lumii din aceste principii și neacceptând parcurgerea inversă, a drumului de la realitate la principii (a nu accepta corelațiile de feedback). Prin tabloul descris în Încercare, Kant a ilustrat ceea ce noi acum, în urma întregii istorii a filosofiei moderne, persiflăm ca „metafizică” între ghilimele, idei abstracte, rupte de realitate: „cea mai perfectă lume este posibilă, întrucât este reală, și ea este reală, întrucât a luat naștere prin cea mai înțeleaptă și mai bună decizie”[16].
Dar Kant a acceptat corelațiile de feedback în perioada sa critică, marcată de prima ediție a Criticii rațiunii pure (1781): principiile care guvernează constituirea ideilor/a cunoașterii sunt rezultatul împletirii datelor experienței, adică a ce se află în experiență din punct de vedere cognitiv, cu mecanismul mental și datele acestuia, și se intercondiționează. Și desigur, le-a acceptat și le-a pus în lucru până la sfârșitul cercetărilor sale: fiind convins că metafizica este posibilă, și în orice caz necesară, dar numai dacă ea revine la sensul ei inițial, și încă într-un mod riguros demonstrat.
*
Ceea ce este important și sugerează direcția în care Kant își va depăși poziția, este sfârșitul Încercării. Ce poate face omul în fața lumii? Și, din moment ce există (e reală), cu această lume trebuie omul să supraviețuiască: și încă într-un mod exemplar, cel al specificului unic dat de rațiunea sa, deci cel demn de acest specific. „Eu le strig tuturor creaturilor care, să spunem așa, nu se arată nedemne: Să ne salvăm, noi existăm!”[17] Cum? Prin exercițiul rațiunii: „voi privi atât de departe cât voi putea și voi învăța tot mai mult să înțeleg”. Ce anume? „că întregul este cel mai bun, iar totul este bun datorită întregului”[18].
*
Ceea ce a subliniat Kant mai sus este, lăsând la o parte conotația metafizică, obiectivul cunoașterii temeinice, obiectivul filosofiei: înțelegerea lucrurilor dincolo de aparențele dovedite în experiențele care sunt, inerent, fragmentate. Formularea, subliniată de el, este ușor sibilinică, prin conotație: tradusă și în afara acesteia, înseamnă că nu trebuie să considerăm doar fragmente de lume – care ne-ar duce la caracterizări parțiale: lumea este bună, lumea este rea – ci lumea ca întreg; iar întregul este bun tocmai prin totalitatea care dă mult mai mult decât porțiuni din ea. Iar cunoașterea lumii este, astfel, cunoașterea ei ca totalitate: realizată temeinic, riguros (adică așa cum o face știința), cu ajutorul conceptelor care acoperă universalul din lucruri.
Kant a demonstrat din 1781 începând că nu e vorba de o relație directă între lume și noi, ci de una mediată prin ideile noastre despre lume, deci când vorbim despre lume trebuie să știm că vorbim despre ideile noastre despre ea: care trebuie să corespundă realității deoarece tocmai această corespondență este rostul lor, dar care nu sunt niște cópii ale lumii, ci niște aproximări, procesate de rațiune atât din noțiuni empirice care dau obiecte ale experienței cât și din concepte. Toate conceptele sunt aproximări. Ele dau idei „clare și distincte”, ca să folosim formularea celebră a lui Descartes, dar aceste idei sunt doar aspecte ale lumii, doar modele: care sunt, din nou inerent, simplificări, fragmentări, surprinderi ale unor fragmente de esențe. Ca urmare, trebuie să conștientizăm nu doar constituirea, prin structurile și relațiile cognitive, a acestor idei, ci și funcția lor de redare pentru noi a lumii concrete. Mai clar, trebuie să analizăm, deci să criticăm realitatea[19], iar asta înseamnă să analizăm, deci să criticăm ideile despre ea. După cum, atunci când vorbim despre lume, trebuie să știm că ea nu este o sumă de înfățișări/calități empirice, ci și o caracterizare prin concepte ce sintetizează universalul din noțiuni și concepte.
Transpunând ideea de mai sus a lui Kant, Hegel a punctat „adevărul este întregul”. Acest adevăr se vede în și prin conceptul acelui obiect al cunoașterii: prin trecerea de la conceptul simplu inițial la bogăția conceptualizată în și și în urma procesului de cunoaștere. „Întregul este numai esența care se împlinește prin dezvoltarea sa”[20].
*
Titlul articolului de față este un citat celebru din Critica rațiunii practice[21], a doua din cele trei și locul de intersecție între Critica rațiunii pure și Întemeierea metafizicii moravurilor. Kant a insistat: formularea nu este metaforică, de parcă termenii ar fi învăluiți „în obscuritate / sau în transcendent, dincolo de orizontul meu”[22].
Ce este „cerul înstelat”? Este lumea, infinită ca Dumnezeu, dar nu nedeterminată ca el, ci, dimpotrivă, „sensibilă”: deci provocând la descoperirea determinațiilor simțite și generând determinații universale realizate prin cunoașterea conceptuală. Aceste determinații universale sunt aici infinitatea și nemărginirea: „imensitatea de lumi peste lumi și de sisteme de sisteme, și pe deasupra în timpul nelimitat al mișcărilor lui periodice, a începutului și duratei lor”[23]. Poate că tocmai aceste concepte ce transcend empiricul sugerează unora caracterul metaforic al cunoașterii; și, desigur, metafora este un vector esențial al cunoașterii, dar cunoașterea nu este numai metaforică, aproximările sunt descifrate științific.
„Legea morală” este, cum a demonstrat Kant, revoluționând modul de înțelegere a moralei, imperativul categoric, pe care îl înțelegem astfel:
- rațiunea poruncește reprezentarea în minte a principiului obiectiv care este obligație pentru voință (iar porunca se numește imperativ)[24];
- cel categoric este „independent de raportul cu vreo intenție, adică de asemenea independent de vreun alt scop”[25]) (și nu este același lucru cu imperativul ipotetic – care spune numai „că acțiunea este bună în vederea unei intenții oarecare posibile sau reale”[26])
- și se formulează: „acționează numai conform acelei maxime, prin care să poți voi totodată, ca ea să devină o lege universală”[27] sau, mai clar pentru a înțelege ce înseamnă acest universal legic, „acționează astfel, ca și când maxima acțiunii tale ar trebui să devină prin voința ta lege universală a naturii”[28];
- dar ideea de lege universală se referă la forma poruncii; conținutul, adică, așa cum spune Kant, aspectul „practic”, este următorul: „acționează astfel, încât să folosești umanitatea, atât în persona ta cât și în persoana oricui altuia, întotdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”[29].
*
Kant a contrapus „cerul înstelat” și „legea morală”: pe de o parte, mulțimile nenumărate de lumi „îmi distruge oarecum importanța mea, de creatură animală, care trebuie să restituie planetei (doar un punct din univers) materia, din care a devenit, după ce a fost, pentru puțin timp (nu se știe cum) înzestrată cu forță vitală”[30]. Pe de altă parte, legea morală din „sinele meu invizibil, personalitatea mea” „înalță infinit[31] valoarea mea, ca a unei inteligențe, prin personalitatea mea, în care legea morală îmi revelează o viață independentă de animalitate și chiar de întreaga lume sensibilă”[32], deoarece și tocmai pentru că rațiunea implică și (cumva, mai ales) inferențele construite din concepte[33].
Omul este și animal și zeu, s-a spus demult deja. Tradiția filosofilor pornind din antichitatea greacă a numit rațiunea drept semnul zeității, al diferenței specifice a omului față de ființele vii. Dar Kant a demonstrat – deoarece, încă o dată, mai ales de la el încoace filosofia, inclusiv metafizica, trebuie să fie științifică, adică trebuie să adopte o metodologie științifică[34] – că „sarea” care îi conferă omului specificul nu este simpla rațiune[35], ci manifestarea morală a acesteia. Morala este „sarea” rațiunii și, astfel, a omului.
*
Toți oamenii au în ei discernământ moral. Ei au conștiință, asta se spune și în limbajul comun. Conștiința morală este aceea a discernământului moral. Oamenii nu confundă simpla rațiune / inteligență cu conștiința. „X este inteligent, dar nu are conștiință”.
De fapt, discernământul moral – capacitatea de a distinge binele de rău, de a măsura din punct de vedere moral discursurile și faptele, și de a alege binele – a fost socotit demult drept elementul distinctiv al omului. Platon a personificat discernământul moral ca un daimon care se află în mintea omului. „Există un glas care, ori de câte ori se face auzit, mă opreşte să fac ceea ce aveam în gând, dar niciodată nu mă îndeamnă să fac ceva”[36]. Omul alege și este responsabil: pentru alegere, pentru vorbele și faptele sale. Conștiința morală doar îl atenționează, îl frânează.
Criteriul/jalonul discernământului moral este, într-adevăr, legea morală a lui Kant. Avem n situații (ipotetice, adică legate de intenții și scopuri concrete), dar toate, indiferent cât de diferite ni s-ar părea, pot fi rezumate sau au drept ax imperativul categoric: tratează oamenii, și pe tine și pe toți ceilalți, totdeauna și ca scopuri și embleme ale umanității, și nu doar ca mijloace pentru intențiile și scopurile tale sau ale unora
*
În toate situațiile: private și publice. Aceste două tipuri de situații sunt legate, desigur, și anume prin manifestarea dreptății/nedreptății[37]. Căci „nu este treaba omului drept să vateme nici pe prieten, nici pe oricine altcineva, ci e treaba contrariului său – a omului nedrept”[38] (deoarece „odată ce sunt vătămaţi, (oamenii) devin mai răi sub raportul virtuţilor omeneşti”[39]). Și atunci, o dată mai mult vedem cum imperativul categoric neagă tocmai întrebarea „metafizică” – și, desigur, și răspunsul „metafizic” dat de filosofia medievală și modernă, inclusiv de Kant în Încercare: dacă am ajuns la înțelegerea faptului că nu putem avea alt criteriu moral decât cel universalizabil – și, concret, cel care, oprind tratarea oamenilor numai ca mijloace, îi socotește pe toți, deci pe fiecare în parte, drept reprezentanți ai umanității – atunci nu putem să considerăm că această lume este „cea mai bună”.
Din punctul de vedere al rigorii analitice, nu avem voie să amestecăm criteriile sau, mai clar, atunci când facem o analiză ontologică (aici, a trăsăturilor lumii), nu putem folosi un criteriu etic (bun/cel mai bun). Iar imperativul universalizabil al lui Kant contrazice chiar întrebarea, adică prezumția ei că lumea aceasta este „cea mai bună dintre lumile posibile”: deoarece, fiind evident că în această lume tratarea oamenilor ca scop și nu doar ca mijloc este mai degrabă excepția decât regula – sau în orice caz, regula în situațiile publice, și nu în familie și prietenie – întrebarea este ridicolă, iar strict științific, este inconsistentă. Dacă totuși se pune, obiecția ne vine imediat: pentru cine este cea mai bună? Cine declară că este mai bună?
Imperativul categoric nu este defel o construcție abstractă, cum a fost catalogată de toți filosofii care au fost, conștient sau nu, deranjați de întinderea, de fapt de sfera de acțiune a criteriului kantian. Deoarece, deși desigur legea morală este formală ca toate legile, ea are și dă conținutul, deci criteriul moral nu este abstract, ci foarte concret: a trata oamenii totdeauna și ca scop, și nu doar ca mijloace pentru scopul altora.
Și, desigur, imperativul categoric nu este nefezabil, cum din nou l-au criticat filosofii. Dar el cere, într-adevăr, niște condiții societale care nu se regăsesc în capitalism: condiția ca oamenii să nu fie determinați, adică siliți, să îi trateze pe ceilalți – și, astfel, să se trateze și pe ei – doar ca mijloc. Iar această condiție este îndeplinită numai atunci când toți oamenii – și nu un grup – controlează mijloacele de existență principale (mijloacele de producție, resursele și alocarea lor).
Imperativul categoric ca universalizabilitate a criteriului moral a fundamentat întreaga preocupare a filosofiei pentru social, dezvoltarea așa-numitei sociologii. Dar mai mult, această dezvoltare a avut loc, în fond, în funcție de criteriul kantian: sau, altfel spus, poziția gânditorilor opuși acestui criteriu a fost poziția ideologică de susținere, într-un fel sau altul, a tiparului de dominație-supunere specific sistemului capitalist. Iar poziția de contestare a acestui tipar – inerent radicală – a fost și este consonantă cu criteriul kantian. În acest sens, Marx a fost continuatorul adevărat al lui Kant: deoarece a dat, mai departe, conținutul criteriului, sau metoda prin care criteriul se poate înfăptui. Desființarea proprietății private este tocmai condiția cerută de morala în care oamenii se tratează întotdeauna și ca scop, și nu doar ca mijloc.
Prin imperativul categoric, etica lui Kant este maximalistă: ștacheta pusă de imperativul categoric este la singura înălțime la care oamenii se pot manifesta ca oameni, și nu ca simple viețuitoare ce vor să supraviețuiască oricum: ci ca persoane, raționale și capabile de responsabilitate, ce urmăresc numai supraviețuirea în mod uman.
Și etica lui Kant este maximalistă și pentru că împinge la gândirea mai departe, asupra condițiilor societale concrete pentru înfăptuirea imperativului categoric. Ideea comunistă – care are ca miez etica imperativului categoric kantian – este maximalistă: cum altfel ar putea fi înfăptuită o societate în care să nu mai fie grupuri exceptate de la regula imperativului categoric?
Schopenhauer a crezut sincer că mila, și nu imperativul categoric, ar fi principiul central al moralei. Dar mila nu schimbă relațiile interumane în mod radical, doar le cârpește pe cele în care oamenii sunt, în esență, mijloace pentru alții. Schopenhauer a fost un minimalist, chiar dacă el a conceput mila ca principiu preventiv: prin milă, caritate, „să desființăm suferința cea mai rea”. Este punctul de vedere vechi al filantropiei și, în fapt, singurul posibil în capitalism: dar care nu rezolvă problema morală și nici problema suferinței celei mai rele din cauze sociale.
*
Criteriul moral universalizabil corespunde întregului pe care, în Încercare, Kant a dorit să-l cunoască: întregul naturii și al societății. Iar întregul „cel mai bun”, deși atunci a fost pentru el ființa extramundană, mai târziu a devenit umanitatea capabilă să ajungă la imperativul categoric și să-l aplice: și umanitatea din fiecare om.
Dar putem noi oare să fim orbi și surzi la dorința fiecărui om de a contempla cu bucurie cerul înstelat, pentru că ei au legea morală în ei? Putem noi fi orbi și surzi în fața tristeții și suferinței, a sentimentului de înfrângere iremediabilă pe care le trăiesc nenumărați oameni „mai puțin norocoși”? Dar cei care sunt obligați de relațiile foarte precise de dominație-supunere să devină prostituați, mame surogat, mercenari nu sunt oare categoriile și exemplele extreme ale raporturilor capitaliste în care, pentru într-adevăr cei 99%, a te vinde a devenit ceva firesc, pentru că altfel nu ai mijloace de trai? Și nu a dus oare capitalismul cinismul până la paroxism, considerând prostituția drept simplă muncă în industria sexului (prostituații fiind sex workers)? Și nu a dus oare capitalismul cinismul până la paroxism, glorificând industria militară a crimei în masă și mercenarii? Și nu a dus oare capitalismul cinismul până la paroxism, glorificând halul de alienare a mamelor surogat care n-au nicio problemă ci se simt simple bănci ce primesc înapoi cu dobândă împrumutul de utere și saci amniotici dat, și reglementând legea ce susține nașterea prin mame surogat pentru a face acest proces „mai atrăgător” față de concurența altor state unde situația este de asemenea legală[40]?
De ce este „conservatoare” poziția în care folosirea mamelor surogat este socotită crimă universală[41]? Nu cumva această poziție este conformă cu imperativul categoric, dar, deoarece coexistă cu acceptarea entuziastă a mercenarilor și prostituaților, nu este suficientă, fiind mai degrabă o caricatură de kantianism? Și pot fi desființate aceste exemple extreme fără a disloca relațiile care le fac, în fond, obișnuite într-o societate „democratică și liberală”?
Capitalismul – în a cărui criză trăim – educă oamenii în așa fel încât să se obișnuiască și să li se pară normal ceea ce nu poate fi justificat moral. Deci să nu tresară în fața a ceea ce nu poate fi justificat moral. Marx înseamnă nu doar neacceptarea a ceea ce nu poate fi justificat moral, ci și calea de a nu mai accepta: nici „excesele” extreme, nici alienarea care nu mai e simțită.
De aceea, cei care se declară apărători ai celor mulți nu pot să închidă ochii nici în fața tuturor tipurilor de „excese” și nici în fața cauzelor structurale ale situației extreme a oamenilor din capitalism: situația de a nu putea să dea curs legii morale. Dacă totuși ei se comportă după tiparul politic dominant – fiind o simplă opoziție parteneră de dialog și de eventuală cârpire pentru un timp –, ei sunt complici și chiar factor agravant al prelungirii suferințelor, distrugerii și irosirii umanității din viața oamenilor. Deoarece fiecare zi de întârziere, de continuare a unei false situări de partea dreptății, amplifică suferințele, distrugerile și irosirile. Deoarece capitalismul este, prin propriile obiective și legi, nu doar un sistem care nu poate susține existența durabilă a societății[42], care a pervertit procesul de susținere a integrității fizice a oamenilor[43], ci și un sistem care destramă specificul uman: acela de a nu mai avea legea morală. Capitalismul destramă contraponderea umană la cerul înstelat.
*
Trăim într-un moment istoric în care nehotărârea și amânarea manifestării marxiste consecvente de către stânga este, ca și în 1914, o trădare, acum mult mai catastrofală, a majorității lumii pe care, în principiu, o reprezintă. Războiul din Ucraina – provocat de politica de îndiguire imperialistă a Rusiei (prin cooptarea în NATO, din 1999 începând, a statelor din estul Europei, deci prin implementarea de baze militare și armament suplimentar; ca și prin transformarea Ucrainei cel puțin din 2014 într-un adversar strategic al Rusiei) – a intrat într-o fază decisivă. Susținerea masivă cu armament și financiară a Ucrainei de către toți aliații europeni ai imperialismului, și mercenarii din aceste state aliate care nu erau, formal, în război, s-au dovedit factori insuficienți ai imperialismului: care și-a asumat acum deschis interesul de purta război împotriva Rusiei. De fapt, nu doar de acum[44]: dar acum, în mod formal/oficial, a autorizat armele cu rază lungă de acțiune distructivă în teritoriul Rusiei.
Ca urmare, Rusia a arătat că poate să contracareze, cu arme mult mai perfecționate, inclusiv cele nucleare, războiul imperialist. Punctul de vedere imperialist[45] european, oficial, este acela de a se înarma mai mult și a susține mai mult „Ucraina”: concret, a aloca mai mult războiului și, inerent, mult mai puțin decât necesar cetățenilor statelor europene, reducând și mai mult fondurile pentru sănătate, învățământ, cultură și „investind” în industria asasină, de armament.
Toate vocile din spațiul public s-au aliniat acestui punct de vedere: ori „intrăm la dietă” pentru a salva imperialismul (inclusiv printr-o prezumptivă victorie care ne-ar permite să confiscăm și resursele Rusiei și să ne mărim „spațiul vital”), deci trebuie să ne înarmăm mai mult, ori „pierdem”.
Cei care se află de partea celor mulți sunt cei care dau a treia cale: oprirea războiului prin transformare socialistă reală a Europei, a țărilor europene. O bună parte a restului lumii este convergentă.
Se va întâmpla ca în 1914, când „stânga” a susținut războiul, autorizând hecatomba ce a urmat? Ce „valori” ale jafului și ierarhiei impuse de elitele dominației-supunerii și violentă prin esența sa merită distrugerea iremediabilă, suferința și moartea ființelor unice și irepetabile ce au în ele legea morală?
[1] Immanuel Kant, „Încercare asupra unor considerații privind optimismul” (1759), în Immanuel Kant, Spre pacea eternă: un proiect filosofic, Înștiințare asupra încheierii apropiate a unui tratat în vederea păcii eterne în filosofie, Încercare asupra unor considerații privind optimismul, Traducere, Studiu introductiv, Studiu asupra traducerii, Note, Bibliografie selectivă, Index de concepte, de Rodica Croitoru, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, All, 2008, p. 153 (AA II:34).
[2] Ibidem, p. 152 (AA II:34).
[3] Ibidem, p. 150 (AA II:32).
[4] Nu putem să aplicăm la lucrarea din 1759 tiparul gândirii kantiene de după 1781, în care atribuirea calităților date de concepte este explicit un plan/nivel special al gândirii (cel transcendental, dar acest cuvânt poate fi ușor ignorat aici, deoarece nici nu vreau să multiplic fără rost noțiunile, deci să îngreunez înțelegerea, și nici nu este necesar aici). Dar putem să observăm că răspunsul lui Kant (Dumnezeu ca realitate, și cea mai perfectă) este consonant cu punctul de vedere dominant, teologic, în care Dumnezeu este o entitate abstractă și desigur că nu percepția calităților acestei entități este desfășurată, ci atribuirea lor abstractă. Ca urmare, nici acest punct de vedere și nici Kant în răspunsul său nu se simt stânjeniți de realitatea empirică și de discordanța lor față de ea. Maniera speculativă teologică constă tocmai în cantonarea raționamentelor într-un nivel abstract rupt de experiență.
Mai târziu, Kant a depășit această manieră, tocmai prin explicarea cunoașterii ca interdependență a datelor experienței cu procesarea conceptuală.
[5] Immanuel Kant, „Încercare asupra unor considerații privind optimismul”, p. 149 (AA II:32).
[6] Ibidem, p. 147 (AA II:30).
[7] Ibidem, p. 149 (AA II:32).
[8] Ibidem, p. 151 (AA II:33).
[9] Ibidem, p. 149 (AA II:32).
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, p. 146 (AA II:30). Și p. 152 (AA II:34): modalitate a libertății pe care au imaginat-o unii.
[12] Ibidem, p. 151 (AA II:33).
[13] Ibidem, p. 153 (AA II:34).
[14] Ibidem, p. 152 (AA II:34).
[15] Ibidem.
[16] Ibidem, p. 151 (AA II:33).
[17] Ibidem, p. 153 (AA II:35).
[18] Ibidem, p. 154 (AA II:35).
[19] Critica rațiunii pure (1781, 1787)Traducere, Studiu introductiv, Studiu asupra traducerii, Note, Bibliografie selectivă, Index de concepte german-român, Index de concepte român-german de Rodica Croitoru, București, Editura Paideia, 2019, p. 109, A XII, subsol: „Secolul nostru este secolul propriu-zis al criticii, căreia totul trebuie să i se supună”.
[20] G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului (1807). Traducere de Virgil Bogdan. București: Editura Academiei RPR, 1965, p. 18.
[21] Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, p. 224 (AA V: 161).
[22] Ibidem, (AA V: 162).
[23] Ibidem.
[24] Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor (1785), în Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica rațiunii practice, Traducere, prefață, studiu introductiv, studiu asupra traducerii, note, bibliografie selectivă, index de concepte german-român, Index de concepte român-german, de Rodica Croitoru, București, Antet, 2013, p. 66 (AA IV: 413).
[25] Ibidem, p. 67 (AA IV: 414).
[27] Ibidem, p. 71 (AA IV: 420).
[28] Ibidem. Deci ca și când ceea ce faci tu ar putea face orice alt om, sau ca și când ai legisla pentru întreaga omenire.
[29] Ibidem, p. 77 ((AA IV: 429).
[30] Ibidem.
[31] Să ne amintim de Marin Sorescu, Ocolul infinitului mic pornind de la nimic (1973): infinitul este tocmai imaginația, puterea rațiunii copiilor, capabili să descopere lumea care este infinită, dar firește, mică, deoarece este lumea pe care o descoperă ei.
[32] Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, pp. 224-225 ((AA V: 162).
[33] Nu vreau să multiplic conceptele, deci să îngreunez textul: dar judecățile direct din concepte – deci fără referire la empirie, care totuși se află la începutul drumului gândirii – se cheamă transcendentale, adică formează un nivel, superior, al gândirii.
[34] Cel puțin Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, p. 225 ((AA V: 162), sfârșitul cărții. Dar relația dintre filosofie și știință este fundamentată în Critica rațiunii pure: și chiar mai înainte.
[35] Și animalele au ceea ce se cheamă în psihologie, conștiința de acces.
[36] Platon, „Apărarea lui Socrate” (Traducere de Francisca Băltăceanu), în Platon, Opere, I, Ediţie îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, 31d, p. 32.
[37] Mai rea, spunea Platon, este „viaţa care duce sufletul la mai multă nedreptate, iar « mai bună » cea care îl conduce spre mai multă dreptate”, Platon, „Republica”, (Traducere de Andrei Cornea), în Platon, Opere, V, Ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, 618e, p. 441.
[38] Ibidem, 335d, p. 93.
[40] Kirsty Horsey et al., “UK surrogates’ characteristics, experiences, and views on surrogacy law reform”, International Journal of Law, Policy and The Family, 2022, 00, 1–16.
[41] La maternità surogata diventa reato universale, 17 ottobre 2024, https://lespresso.it/c/-/2024/10/17/la-maternita-surrogata-diventa-reato-universale/52140.
[42] Fikret Başkaya, “Bu yanlış üretim, saçma tüketim, anlamsız yaşam tarzı sürdürülebilir değil…” in Uygarlık krizi derinleşiyor, 21 Kasım 2024, https://yeniyasamgazetesi6.com/uygarlik-krizi-derinlesiyor/ [Această producție greșită, consumul absurd, stilul de viață fără sens nuse pot susține…” în Criza civilizației se adâncește]. Și toate lucrările sale de „eco-socialism”.
[43] Editorial, “Metrics for the people and by the people”, The Lancet: Global Health, Vol 12 December 2024 e1910.
[44] Deputy Pentagon Press Secretary Sabrina Singh Holds a Press Conference, Aug. 8, 2024, https://www.defense.gov/News/Transcripts/Transcript/Article/3867296/deputy-pentagon-press-secretary-sabrina-singh-holds-a-press-conference/: “Ukraine’s incursion into Kursk” “is consistent with our policy” “a region that are within the US policy of where they can operate, you know, our weapons, our systems, our capabilities”.
[45] În SUA există și opinia că Ucraina ar trebui să folosească armele nucleare (pe care le avea atunci când era parte a URSS, dar care i-au fost luate de SUA după 1991), Helene Cooper, Andrew E. Kramer, Eric Schmitt, and Julian E. Barnes, “Trump’s Vow to End the War Could Leave Ukraine With Few Options”, The New York Times, Nov. 21, 2024, https://archive.is/4G56L#selection-4567.0-4571.136: „Mai mulți oficiali chiar au sugerat că domnul Biden ar putea returna Ucrainei armele nucleare care i-au fost luate după căderea Uniunii Sovietice”.
[i] Immanuel Kant, Critica rațiunii practice (1788) în Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica rațiunii practice, Traducere, prefață, studiu introductiv, studiu asupra traducerii, note, bibliografie selectivă, index de concepte german-român, Index de concepte român-german, de Rodica Croitoru, București, Antet, 2013, p. 224 (AA V: 161).