Articolul de față propune o critică a discursului noului Război Rece purtat între SUA și China. Este o critică a utilizării acestui discurs, ce înseamnă el și care sunt implicațiile sale.
Ultimii ani au readus în discuție și au repus în contemporaneitate un concept ce părea a fi depășit, parte a unei lumi apuse — Războiul Rece. Îngropat în sfârșitul anilor ‘80, el a reapărut acum pentru a descrie conflictul dintre SUA și China alături de aliații lor. Ce este cel mai important aici este că, de data aceasta, URSS a fost înlocuită ca superputere de către China, iar alternativa la democrație nu mai este comunismul ci autoritarismul, astfel încât ce avem în prezent nu este descris ca același Război Rece postbelic ci drept o nouă fază în relațiile internaționale. Faptul că analiștii americani (republicani sau democrați) nu cad de acord asupra etichetei precise (Noul Război Rece[1], Noile Războaie Reci[2] sau Al Doilea Război Rece[3]) nu mai este relevant atâta timp cât se pare că trăim în noul vechi conflict al Războiului Rece (RR). La fel ca și în trecut, SUA își duce războaiele împotriva superputerii opozante prin intermediari, în Ucraina, în Taiwan, sau chiar în Israel.
Așadar, la o primă vedere, pare că aceasta este o analiză pertinentă și că, într-adevăr, SUA și China se află într-un Război Rece. Argumentul pe care îl realizez în acest eseu este acela că eticheta ascunde realitatea și ne împiedică să înțelegem în mod corect lucrurile. Orice război are nevoie din partea celora care îl poartă de o justificare ideologică, iar eticheta de RR servește către acest scop. În realitate, conflictul contemporan dintre SUA și China nu este altceva decât o nouă încercare de a contesta sau înlocui ordinea mondială hegemonică americană. Poate fi util ca punct de plecare să amintim cum privesc și descriu chinezii acest conflict, anume ca o încercare a lor de a contesta sau/și înlocui lumea unipolară americană. În paragrafele următoare vom analiza care este problema cu eticheta de RR pusă actualului conflict, și cum ea obstrucționează înțelegerea unor anumite lucruri. Este evident că nu putem scăpa analizei istorice a RR dintre SUA și URSS, ea fiind necesară nu doar înțelegerii actualului conflict dintre SUA și China dar și felului în care el este portretizat în analizele mainstream occidentale.
RR dintre SUA și URSS a fost un conflict între două așa-zise superputeri și aliații lor. Știm că discursul clasic asupra RR a vorbit întotdeauna despre monolitul statelor socialiste europene subordonate direcțiilor venite de la URSS. Lipsa pentru o mare parte a timpului a deciziei colegiale și cooperantă din blocul occidental nu este un fapt mai puțin important ca acela al lipsei unității monolitice din blocul sovietic. În multe monente, blocul sovietic nu a fost un monolit, ca dovadă țările socialiste europene sau non-europene urmau proiecte internaționale care nu erau privite favorabil de către URSS. În același timp, țările occidentale au urmat unele politici interne (scoaterea comuniștilor din guverne și instaurarea unor puteri creștin-democrate) sau internaționale trasate de SUA. Acesta este un punct relevant discuției noastre fiindcă discursul RR a vorbit întotdeauna despre două blocuri opuse, abstractizate și unitare ideologic, unul monolitic (cel sovietic) și unul democratic-colegial (cel occidental).
Discursul RR a luptei între două blocuri cu propriile lor ideologii, între două viziuni opozante de a vedea și organiza lumea, ascunde în realitate și adevăratul raport de forțe dintre SUA și URSS, dar și dintre aliații lor. SUA ieșise din război de departe ca fiind cea mai puternică națiune, iar în toate deceniile de până la prăbușirea sistemelor comuniste europene, RR nu a fost în niciun moment un conflict între două superputeri egale și cu atât mai puțin între două blocuri egale ca putere, ba chiar nici nici măcar apropiate. Al II-lea Război Mondial nu se purtase pe teritoriul SUA, iar distrugerile au fost mult mai mari în estul continentului european decât în vest. Organizațiile și acordurile internaționale ale lumii postbelice (ONU, FMI) erau o creație preponderent atlantică, dar mai ales americană, iar scopul acestora era de a supune societățile și economiile domniei abstracte a pieței libere și banului mondial care nu putea fi altul decât dolarul american. Cu puține excepții, SUA s-a aflat constant în fruntea dezvoltării tehnologice și nu este deloc fals argumentul că înapoierea tehnologică a îngenuncheat URSS în anii ‘80. Unitatea politică a blocului sovietic a fost de multe ori mai degrabă un mit. URSS a fost incapabilă de a struni Iugoslavia și RP Chineză în direcții dorite, iar planurile economice sovietice de organizare a blocului politic-economic socialist au fost boicotate de mai multe țări. În istoriografia românească este bine cunoscută chestiunea planului Valev. Mai mult, modelul socialismului de stat sovietic după primii ani de recuperare și dezvoltare postbelică își dovediseră treptat falimentul economic. Pentru țările decolonizate ale lumii a treia, socialismul de stat de inspirație sovietică era departe de a fi un model de urmat, acestea optând mai degrabă pentru modele de dezvoltare ce îmbinau elemente ale ambelor sisteme. În ciuda discursului RR care vorbea despre o luptă permanentă pentru supravețuire între cele două blocuri, anii dintre 1945 și până în 1989-1991 au găsit constant în poziție de putere dominantă pe SUA.
Cele două blocuri au fost în multe momente departe de lupta ideologică pe care o promova logica RR. O carte recentă ce urmărește evoluțiile din organizațiile internaționale ale RR ne arată că în comisiile Națiunilor Unite, funcționari și diplomați din ambele blocuri urmau proiecte comune în scopul unui internaționalism aservit reconstrucției postbelice pe principii antifasciste ale solidarității, umanității, reconstrucției echilibrate social-economic[4]. În primii ani postbelici, dacă Stalin a fost permanent suspicios față de orice formă de internaționalism ca parteneriat între Vest și Est, la fel se întâmplau lucrurile și în tabăra cealaltă unde SUA au respins constant un rol mai mare pentru diplomații comuniști și țările lor, chiar dacă era vorba spre exemplu despre Polonia, țără puternic afectată de distrugerea războiului și care necesita un real sprijin pentru reconstrucție. Încercări timpurii (1945-1955) de a integra țările estice în organizațiile internaționale și planuri de reconstrucție și dezvoltare dedicate lor au fost de multe ori blocate de teama americanilor de a crește puterea statelor comuniste, a diplomaților și funcționarilor săi. United Nations Relief and Rehabilitation Administration (UNRRA) concepută în 1943 încă din timpul războiului, și care avea la bază sistemul internațional dezvoltat la Geneva (Liga Națiunilor) care va deveni ulterior și fundament pentru ONU, avea drept scop reconstrucția țărilor distruse de război. Ea își va încheia existența rapid în 1948, când reconstrucția era departe de a fi terminată, de teama americanilor că organizația deveniseră un fond pentru ajutorarea comuniștilor. Încercări comune Vest-Est, internaționaliste și de solidaritate bazate pe relațiile diplomatice interbelice dezvoltate în perioada Ligii erau blocate în lumea postbelică de noua logică a RR a cărui ideologie trebuia să despartă țările celor două blocuri. Fără a fi două spații ideologice complet separate, cele două blocuri erau împinse în această direcție de ideologia Războiului Rece.
În SUA, în politica internă, ideologia aceasta ajuta elitelor politice și economice și la controlul clasei muncitoare. SUA avea propria sa mișcarea muncitorească care data anterior revoluției bolșevice și care fusese puternic atacată încă din perioada interbelică. RR oferea o nouă justificare legitimă pentru a lovi în clasa muncitoare, acolo unde posibile inițiative de solidaritate erau văzute acum drept inflitrări comuniste. Discursul RR și chestiunea supravețuirii democrației liberale și capitaliste în fața comunismului evita și posibilele întrebări care puteau fi puse despre starea democrației americane. Abuzuri polițienești și intervenții ale statului în sfera privată deveneau justificate la vremea aceea în scopul salvării democrației prin eliminarea așa-zișilor agenți comuniști.
Conflictul dintre SUA și URSS a fost așadar o luptă între o superputere hegemonică și una care încerca să conteste, fără însă a ajunge la același nivel al statutul dominant al primeia. Discursul RR întreținea starea conflictuală dar mai ales, portretizând conflictul ca o luptă ideologică abstractă, ascundea adevărata ierarhie mondială și contradicțiile democratice interne. În contextul conflictului dintre SUA și China, care este iarăși o luptă pentru contestarea hegemoniei americane, discursul reapare pentru a servi aceleași scopuri.
La începutul anilor ‘90 se vorbea despre iminentul triumf universal al democrației liberale și al pieței libere. Fukuyama anunțase sfârșitul istoriei, iar pe tot parcursul deceniului ‘80 Margaret Thatcher insistase cu obstinație că nu există nicio alternativă la economia de piață liberă. Istoria părea cu siguranță să le dea dreptate. Fostele țări comuniste se poziționau pe traiectorii reformiste pentru a adopta economia de piață și democrația liberală electorală. Speranța occidentalilor era că până și țările autocratice precum China odată ce se vor deschide economiei de piață și schimburilor comerciale libere internaționale vor trece și printr-o fază de liberalizare socială și politică ce se va finaliza cu înlăturarea partidului comunist de la putere. China a intrat în Organizația Mondială a Comerțului în 2001. Și-a dezvoltat economia de piață în proporții și cu o viteză incredibile, pentru multe țări ale globului a devenit principalul partener comercial, dar privind în urmă la aceste desfășurări putem spune cu certitudine că liberalizarea economică nu a adus și liberalizare politică. Și este foarte probabil că nici nu o va face. Ba din contră, în ultimul deceniu am asistat la o creștere a regimurilor autoritare/autocratice în lume. Multe dintre democrațiile oricum slab funcționale și corupte ale deceniilor trecute au alunecat acum hotărâtor pe panta autoritarismului cu mimetism electoral. Același este și cazul Rusiei, țară care a reușit începând cu anii 2000 să-și extindă relațiile comerciale la nivele impresionante, dar fără că acestea să ducă la liberalizare politică. Nu poate fi decât frustrant pentru elitele politice occidentale că descătușarea capitalismului la nivel global, sau neoliberalismul cum obișnuim să-l mai numim, a adus prosperitate economică fără însă a aduce și liberalizare politică și, mai mult decât atât, prosperitatea aceasta a venit inegal distribuită, China ajungând a doua putere economică a lumii, iar inegalitățile economice din interiorul țărilor occidentale au început să fie o sursă puternică de neliniști sociale care contestă aprig regimurile democratice, sistemele de partide și elitele politice tradiționale.
În prezent, supremația mondială economică și politică a SUA este contestată de către China. În presa și în analizele occidentale conflictul este descris ca un nou război rece. După ce în anii ’90 și în mare parte a anilor 2000, SUA a fost hegemonul lumii și lipsită de o putere contestatară, acum China s-a ridicat să îndeplinească acest statut. În 2023 PIB-ul național al SUA era de 27 trilioane de dolari americani, cel al Chinei de 17 trilioane (este cel puțin triplu față de PIB-ul oricărui aliat al SUA)[5]. Diferența dintre SUA și China ar putea părea încă ridicată, dar în anul 2000 PIB-ul SUA era de aproape nouă ori mai mare ca al Chinei. În prezent, grupul țărilor BRICS depășește ca PIB țările din G7, dar este adevărat că în interiorul BRICS China nu are nici pe departe puterea de dominare pe care SUA o are în G7. Aceasta nu poate decât să confirme statutul Chinei de contestatar al hegemonului.
Dar SUA nu a început să se simtă amenințată doar economic de China, ci și politic sau militar. O să vedem oricum imediat că în vremuri de război rece chestiunile economice, politice și militare se împletesc mai mult decât în vremuri de pace și globalizare economică. China transmite tot mai multe semnale că Taiwanul independent ar trebui să lase loc unei singure Chine. Neglijat în ultimii douăzeci de ani în vremea aventurilor americane în Orientul Mijlociu, Pacificul rămâne pentru americani o regiune pe care o consideră parte din sfera lor de dominație. Chestiunea Taiwanului se află în topul priorităților de politică externă americană în prezent. Evident, nu este doar o chestiune de expansiune teritorială pe care americanii nu vor să o permită chinezilor. Preluarea de către China a Taiwanului producător de microcipuri ar fi în momentul de față un dezastru strategic pentru SUA. Acesta este și motivul pentru care SUA încearcă să mute producția în țară sau în Europa. După ce lanțul de valori va fi reconfigurat, soarta Taiwanului nu va mai pune multe semne de întrebare.
Pe tărâmul tehnologiei găsim aceeași contestare a hegemoniei americane. China nu mai este doar producătoarea de mărfuri ieftine de acum douăzeci de ani, și a depășit și faza de imitații tehnologice mai avansate. Acum, China poate să producă tehnologii înalte cu prețuri scăzute care să concureze cu cele occidentale, americane (vezi cazul mașinilor electrice). Dar și aici, China încă nu a atins încă unele nivele foarte ridicate pe care le are tehnologia occidentală. Spre exemplu, China încă nu reușește să producă acele minuscule semiconductoare taiwaneze care se realizează cu mașinării litografice de imprimare a semiconductorilor olandeze pe care chinezii încă nu le pot reproduce. În ultimii ani americanii au făcut eforturi considerabile ca tehnologia companiei olandeze ASML (Advanced Semiconductor Materials Lithography) să nu fie comercializată sau ajunsă la chinezi. Această politică de război comercial în care SUA intervin în politica comercială a aliaților săi din prezent poate fi asemănată cu eforturile americanilor în primii ani postbelici de a întrerupe deceniile de comerț dintre Marea Britanie și Polonia proaspăt căzută atunci în sfera de influență sovietică. Dacă în vremuri de globalizare economică comerțul internațional pare că se desfășoară (și chiar așa este) cu o minimă imixtiune politică, lucrurile acestea se schimbă în vremuri de competiție geopolitică.
În final, ca să încheiem această prezentare a contestării actuale a hegemoniei americane ne mai referim doar la războiul din Ucraina. Este adevărat că invazia Rusia a grăbit și chiar a cauzat intrarea în NATO a Finlandei sau Suediei, dar acest război a pus capăt definitiv speranțelor că NATO se va putea extinde atât de mult în est încât să cuprindă și Rusia, o idee aparent complet deplasată astăzi dar vehiculată în anii ’90. Limitele teritoriale-politice ale NATO au fost trasate din nou, așa cum se întâmplase între URSS și SUA, după ce în anii ’90 posibilitățile de extindere păreau nemărginite.
Deși SUA și China nu sunt încă pe același nivel, SUA este astăzi din nou un hegemon contestat. Prezentând conflictul drept unul între democrație și autoritarism, discursul ideologic al noului Război Rece vine astăzi să ralieze forțele politice transpartizane din SUA și din țările aliate occidentale împotriva pericolului comun — China (și aliații ei). Așa cum o zice discursul, de data aceasta lupta nu se mai dă între democrație+capitalism versus totalitarism+economie de stat ci se dă între democrație și autoritarism. Chestiunea economiei apare și ea uneori în discursul noului Război Rece, dar doar rareori, iar asta pentru că și China și Rusia sunt astăzi țări capitaliste. Analizele occidentale mainstream își dau seama de această contradicție în logica lor și încearcă să găsească o ocolire. Așadar, în schimb, găsim deseori să se vorbească despre natura defectă a capitalismului chinezesc sau rusesc, ca și cum intervenția statului în economie, prin subvenții, prin dezvoltarea unor companii naționale ar fi incompatibile cu o economie de piață. În realitate acestea pot coexista, capitalismul de stat este tot capitalism. Apologeții pieței libere capitaliste nu înțeleg lucrul acesta pentru că nu înțeleg în realitate natura statului capitalist și ce face el pentru economie. Statul capitalist pentru desfășurarea acumulării capitaliste impune domnia abstractă a banului, proprietății private și economiei de piață, dar el, păstrând și forma sa de organizare politică preocupată de interese naționale-generale, poate interveni în economia capitalistă după cum cred de cuviință elitele sale politice[6], iar asta este ceea ce vedem că se întâmplă astăzi, când statele devin promotoare, posesoare de capital și intră în economie pentru a desfășura mari proiecte infrastructurale, tehnologice sau pentru a duce războaie comerciale în scopuri geopolitice sau geoeconomice (vezi în acest sens literatura noului capitalism de stat[7]).
Dezbaterile din jurul literaturii noului Război Rece s-au concentrat mai degrabă pe corectitudinea utilizării conceptului și justețea aplicării sale pentru noul conflict, unii spunând că actualei lupte dintre SUA și China îi lipsește opoziția ideologică din trecut care exista între blocul democratic format din SUA și aliații săi și blocul comunist format din URSS și aliații săi. Dar această dezbatere mută atenția dinspre ce înseamnă în realitate utilizarea conceptului și discursului Războiului Rece în prezent, anume ralierea în jurul Statelor Unite în contextul contestării hegemoniei sale globale și a contestării modelului democratic liberal capitalist. Apologia acestei ordini spune cu hotărâre că trăim în cea mai bună lume posibilă istoric, iar asta poate că este într-adevăr valabil pentru țările occidentale, și poate că este valabil inclusiv pentru România, dar ultimii ani ne-au arătat chiar în vecinătatea granițelor noastre că această ordine politică-economică, socială nu este un dat și ea poate fi oricând contestată, iar acest lucru se întâmplă tocmai pentru că ea reprezintă un proiect hegemonic care poate oricând să trezească conflicte regionale inter-imperialiste.
[1] https://foreignpolicy.com/2024/06/06/china-cold-war-rules-competition/
[2] David E. Sanger. 2024. New Cold Wars: China’s Rise, Russia’s Invasion, and America’s Struggle to Defend the West. Crown.
[3] https://www.lrt.lt/en/news-in-english/19/2374621/we-re-in-cold-war-two-interview-with-british-historian-niall-ferguson.
[4] Sandrine Kott. 2024. A World More Equal: An Internationalist Perspective on the Cold War. Tradus în engleză de Arby Gharibian. Columbia University Press.
[5] https://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD?end=2023&most_recent_value_desc=true&start=2023
[6] Simon Clarke. 1988. Keynesianism, Monetarism and the Crisis of the State. Edward Elgar Publishing.
[7] Ilias Alami și Adam Dixon. 2024. The Spectre of State Capitalism. Oxford University Press.
Sursa foto: Mapa Mundi.