Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la apariția piesei lui Eugène Ionesco, Rhinocéros, Düsseldorf (Schauspielhaus), 6 noiembrie 1959.
Piesa descrie cum se transformă oamenii în „rinoceri”, adică în animale disjuncte de ceea ce este specific uman, rațiunea controlată de morală. Transformarea are loc ca o contagiune de masă, și este asumată și pentru a fi la modă sau „în rând cu lumea”, dar și ca urmare a discursurilor „rinocerești” de legitimare. Și puterea epidemiei este atât de mare încât rămân foarte puțini oameni – în piesă, doar unul – care judecă din perspectiva consecințelor transformării: deci care întreabă momentul inițial, pentru ce?.
*
Astăzi, cam tot de când a fost scrisă piesa, știm din psihologie că fenomenul descris de ea este disonanța cognitivă: între ceea ce știu oamenii – și ceea ce consideră ca just și moral – și, pe de altă parte, ceea ce li se spune, instituționalizat, de către societate. Nu ca zgomot de zvonuri și opinii date impersonal, ca „gura lumii”, sau dimpotrivă, date de către persoane apropiate și demne de încredere, ci ca Adevărul spus de vocile „cele mai” oficiale ale statului și de ecourile lor, repetate neobosit de către papagalii din mass-media.
Informațiile și opiniile sunt întâmpinate critic de către individ – el se îndoiește, examinează argumentele și le opune pe ale sale pe baza informațiilor (a experienței directe și indirecte): oricum, se simte partener egal al dezbaterii, chiar dacă știe că, eventual, are mai puține dovezi decât ceilalți participanți la dialog.
Dar Adevărul oficial nu mai este un „punct de vedere” – care presupune, prin chiar existența sa, posibilitatea și necesitatea de a i se obiecta, de a-i contrapune și altele – ci Singurul și cel Adjudecat. Oamenii pot obiecta și la opinia oficială, este evident. Dar
– dacă această opinie este Adevărul,
– și dacă simpla dorință de a o discuta este catalogată drept subversivă, dușmănoasă statului („și, deci, unității poporului”), deci socotită în mod justificat pasibilă de a fi pedepsită,
– și dacă orice informație, oricât de dovedită, este decretată ca falsă, ca dezinformare, ca distorsionare nerușinată, „deci, pe drept” limitată, ignorată, anulată oficial din câmpul informațional care – trăim în democrație, nu-i așa? – trebuie să fie deschis, liber și la îndemâna tuturor, dar nu e,
– atunci e mai greu.
*
Și, deoarece oamenii nu pot să nu aibă păreri despre chestiuni din societate, ei ajung să accepte Adevărul. Iar un mod de a-l accepta este și ignorarea aproape totală a chestiunilor ca atare: „apoliticii” noștri membri ai elitelor profesionale se simt atât de încrezători că fac parte din „elită, pur și simplu”, deci dintre „cei care, în fond, sunt sus, în afara maselor”, că par să fie cu totul neinteresați de controverse vulgare: războaie, absurdul de neimaginat al coexistenței celei mai mari cruzimi cu vorbele fără șir arătând grijă, dar niciodată oprind-o ci, dimpotrivă, ațâțând-o, nu le sunt interesante. Dar, dacă apare vreun pericol cât de mic ca această „ordine prin reguli” să fie zdruncinată, ei se mobilizează exemplar și susțin continuarea ei neabătută. Clasa mijlocie împotriva vulgului, nu e un fenomen nou, nu-i așa?
*
Disonanța cognitivă nu poate fi suportată prea mult. Dacă trăiesc prea mult cu ea, oamenii devin nesiguri: valorile de bun-simț pe care le-au învățat devin inconsistente, deci incerte. Dar fără certitudine nu putem trăi, și atunci disonanța cognitivă se transformă în aprobare, fie din ce în ce mai entuziastă a Singurului Adevăr nechestionat pentru a fi într-adevăr cert, fie disimulată într-o indiferență ce „e în adormire” până ce e convocată pentru un nouă manifestare activă.
Disonanța cognitivă este un dat în această societate a puterii celor puțini asupra celor mulți. Și, fiind un dat, este folosită de cei care au puterea. Cu un termen actual dar care inversează sensul etimologic originar – este manipulată. Violența puterii o manipulează: și, desigur mai dulce, și morcovul este violență, alături de bățul a cărui lovitură arde.
În sfârșit, e greu să fii între cei suspecți, paria, vulnerabili întrucât au ales tabăra „rea”. Și e atât de bine să te simți ocrotit de apartenența la tabăra garantată de stat! Disonanța cognitivă se predă, iar rinocerii devin cei normali, norma umană.
Cam acestea sunt semnificațiile piesei, ce transpar tocmai din forma parcimonioasă a simbolismului. Sigur, depinde cum citim un text.
*
Există vreun remediu? Sau schimbarea pare atât de greu de conceput încât resemnarea în a continua este mai „realistă”?
Cu aproape 200 de ani înaintea piesei, Kant a sugerat că resemnarea este o crimă împotriva a ce este omul, fiecare om: capabil de rațiune, inerent morală.
În articolul Ce este luminarea[1] – apărut în 1784, un an înaintea cărții care a demonstrat imperativul categoric, Bazele metafizicii moravurilor[2] – Kant a descris:
– avant la lettre și incredibil de percutant
- disonanța cognitivă (oamenii, „rămân totuși de bunăvoie în starea de minorat…Căci este așa de comod să fii în starea de minorat…Dacă pentru tot pot să plătesc, nici nu mai am nevoie să gândesc, alții vor prelua asupra lor treaba pentru mine atât de sâcâitoare…”[3], etc.)
- comportamentul „tutorilor” („după ce aceștia își prostiseră mai întâi animalele lor domestice, având grijă ca aceste făpturi liniștite să nu facă nici un pas în afara țarcului în care le-au închis, le mai arată apoi și primejdia care le-ar amenința atunci când ar încerca să umble singure…regulamente și diverse formule… ‘nu comenta, ci execută!’…discutați cât de mult vreți și despre ce vreți, dar ascultați[4]”[5]), adică
- starea reală: lipsa de libertate
– și soluția sau sensul luminării.
*
În ediția a doua a traducerii românești (Ce este „luminarea”? Teze, definiții și semnificații (Paideia, 2004), ediție, traducere, note și postfață de Alexandru Boboc, editia a II-a revăzută, București, Paideia, 2018), sunt reproduse texte ale marilor autorilor germani din același secol, unde apare „luminarea”.
Aici este și articolul lui Moses Mendelssohn, „Asupra întrebării: ce înseamnă a lumina?”, apărut în aceeași revistă Berlinische Monatsschrift, în septembrie 1784, în care va apărea și articolul lui Kant, în decembrie[6]. În articolul lui Moses Mendelssohn[7], luminarea este un scop al educației alături de cultură; dar, pe când cultura se îndreaptă „către practic: către bunătate, fineţe şi frumuseţe în meserii, arte şi moravuri sociale (obiective); către îndemânare, sârguinţă şi abilitate în cele dintâi, şi înclinaţii, instincte şi obişnuinţe în acestea din urmă (subiective)”, luminarea țintește „la teoretic”, „la reflecţie raţională asupra vieţii umane, la măsurarea importanţei şi a influenţei lor în determinarea menirii omului”, și „dobândeşte un limbaj prin ştiinţe”.
Diferența dintre cultură și luminare îl duce pe autor la o ierarhizare „neluminată” – dacă mi se permite acest adjectiv – a popoarelor („francezii – mai mult cultură, englezii – mai mult luminare, chinezii – multă cultură şi puţină luminare”) și la un limbaj greoi și rece, care nu explică și nu atrage, și la o concluzie cel puțin contradictorie: („O naţiune cultivată nu cunoaşte în sine nici un alt pericol decât excesul de fericire naţională, care, ca şi sănătatea cea mai deplină a corpului uman, poate deja să fie numită, în şi pentru sine, o boală sau trecerea la boală. O naţiune ajunsă prin educaţie la cea mai înaltă culme a fericirii naţionale, se află
chiar prin aceasta în pericolul decăderii, nu poate să se ridice mai sus”).
Întrebarea (ce înseamnă luminarea?) pusă în revistă în 1783 nu a găsit în articolul lui Moses Mendelssohn un răspuns coerent.
Dar el a fost dat de Kant[8]. Luminarea este ieșirea omului din starea de minorat, adică din „incapacitatea omului de a se sluji de inteligenţa proprie fără a fi condus de un altul”. Tiparul social bazat pe relațiile dintre „tutori” și dependenți este ceea ce a dus la inexistența libertății: iar fără libertate, nicio luminare nu este posibilă.
Chiar dacă libertatea de a gândi este „cea mai inofensivă” formă de libertate, spune Kant, ea nu e chiar așa: deoarece libertatea de a gândi nu constă în a avea păreri pe care le împărtășești celor apropiați, și pentru care nu ești responsabil – ca și cele transmise pe rețelele de social media, nu? – ci „a face în toate privințele uz public de rațiunea proprie”. Sublinierea lui Kant înseamnă tocmai responsabilitate, deci putere reală nu de a influența (cum este țelul tehnicilor de comunicare), ci de a determina la interlocutori voința de a judeca/rejudeca faptele și opiniile. Adică, inclusiv respingerea punctelor de vedere care își asumă Adevărul unic și garantat.
Responsabilitatea în uzul public al rațiunii proprii înseamnă a vorbi despre cauzele fenomenelor: deci nu doar de cele imediate, vizibile, ci de cauzele/explicațiile acestora. Antica diferență dintre opinie și cunoștință întemeiată constă tocmai în tratarea diferită de către ele a impresiilor și a cauzelor. Opiniile dau glas impresiilor – conturate prin preluarea tale quale a imaginilor și declarațiilor „cât mai garantate” –. Cunoștințele întemeiate în urma examinării logice a informațiilor date de peste tot, relevă cauzalitatea și din fapte și din transmiterea informațiilor despre ele.
Adevărul unic și garantat este promovat de opinii, adică de declarații care nu au drept suport examinarea critică a cauzalității dincolo de aparențele imediate. În acest fel, Adevărul unic și garantat este iresponsabil.
*
Minoratul – sau starea infantilă – este, deci, preluarea opiniilor garantate. Dar adulții nu sunt copii: truismul evidențiază, totuși, specificul pe care adulții îl au față de copii. Adulții sunt/trebuie să fie responsabili: indiferent de informații sau factori declanșatori, ei trebuie să dea celorlalți oameni răspunsuri (prin fapte) ce corespund logicii umane, modelului cauze-cele mai bune consecințe. Copiii trebuie și ei să se comporte potrivit logicii umane, dar ei nu sunt responsabili pentru opiniile pe care le asumă.
Disonanța cognitivă este asemenea plagiatului. Așa cum, plagiind, plagiatorul arată că el nu este în stare să facă singur un text, așa și cei robiți de disonanța cognitivă – adică cei ce renunță la a mai judeca și preiau ideile dominante – sunt cei care dezvăluie că ei nu sunt capabili de rațiunea ce este considerată drept coroana speciei umane. Și unii și ceilalți au abdicat: „s-au rinocerizat”.
*
Așadar, soluția de principiu dată de Kant împotriva disonanței cognitive a fost ieșirea din situația de de-responsabilitate. Dar cum, în mod concret?
Ei, la acest nivel al concretului, lucrurile par să devină definitiv înecate. Kant a deschis o dilemă (de care nu a fost conștient): este dilema rezultată dintr-un liberalism utopic închingat de constrângerile unei dominații care, în ultimă instanță, nu acceptă libertatea, deoarece aceasta înseamnă și libertatea de a nu se supune.
Deci, pe de o parte, Kant a socotit că, atunci când oamenii – și în mod special intelectualii, ei sunt cei enumerați – își îndeplinesc datoriile profesionale, ei trebuie să preia comandamentele dominante fără șovăială. Pe de altă parte, în același timp ei trebuie ca, în afara programului, să dea frâu liber spiritului lor critic. Nu uitați: în mod public. Deci fără frica de vreo urmare neplăcută.
Dar pot oamenii îndura mult timp o asemenea dedublare? Nu este oare soluția concretă a lui Kant doar o demonstrație a faptului că disonanța cognitivă e de nedepășit, și astfel și rinocerizarea?
Și atunci vedem o dată mai mult caracterul contradictoriu – în fond, ineficient – al liberalismului utopic care a promovat ideea transformării individuale prin încordarea voinței și acțiunea asupra lui însuși. Luminarea era efortul individului de a-și depăși manifestarea raționalității sale.
Or, care este finalitatea acestui efort individual dacă ea este aneantizată prin disonanța cognitivă?
În singurul spirit permis de raporturile de dominație-supunere, Kant a sugerat că ameliorarea „tutorilor” înșiși – și mai ales a suveranului – va duce la un mediu societal prielnic pentru luminarea supușilor: deci, în perspectivă, pentru un consens social nelipsit de critici de ajustare și rezultat dintr-o libertate care este și nu este libertatea de a nu se supune la ceea ce nu poate fi justificat.
*
Impasul liberalismului utopic kantian este foarte important pentru a înțelege decăderea actuală a ideologiei capitaliste de toate umbrele. „Libertatea” de a promova schimbarea sexului, prostituția – inclusiv a copiilor – și „dreptul” LGBT de a crește copii se conjugă cu incriminarea tinerilor care îndrăznesc să aibă convingeri opuse Adevărului unic. Ei sunt catalogați drept unelte ale dușmanului.
*
Deci, transformarea luminată a individului nu poate avea loc fără o transformare a relațiilor sociale înseși. Vedeți vreo altă ieșire? Spuneți-o!
[1] „Ce este luminarea?”, pp. 57-69. În: Ce este luminarea și alte scrieri, Ediție, traducere, note și anexe, postfață de Alexandru Boboc, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2009. Articolul a fost tradus după volumul Ausgewählte kleine Schriften, Hamburg, Felix Meiner Verlag, 1969. În Kant Akademie Ausgabe (a Gesammelte Schriften), articolul se află în volumul VIII, paginile 031-042.
[2] Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica rațiunii practice, Traducere, prefață, studiu introductiv, studiu asupra traducerii, note, bibliografie selectivă, index de concepte german-român, index de concepte român-german: Rodica Croitoru, București, Antet, 3013 (traducere realizată după Akademie Ausgabe, ambele cărți ale lui Kant aflându-se în volumul IV, astfel: Întemeierea metafizicii moravurilor (1785), la paginile 385-463; Critica rațiunii practice (1781), la paginile 1-251.
[3] „Ce este luminarea?”, în: Ce este luminarea și alte scrieri, p. 58.
[4] De fapt, traducerea din 2009, p. 60 (reluată în Ce este „luminarea”? Teze, definiții și semnificații (Paideia, 2004), ediție, traducere, note și postfață de Alexandru Boboc, editia a II-a revăzută, București, Paideia, 2018, p. 21) este „ascultați cu mare atenție”, ceea ce doar eufemistic redă sensul verbului gehorchen – a asculta necondiționat, a urma, a se supune, deci; (în textul original, AA VII: 037, aber gehorcht, dar ascultați/în sens de „supuneți-vă”). Kant însuși a insistat asupra acestui sens, subliniind cele două cuvinte.
Observația este ușor de înțeles dacă reținem distincția dintre gehorchen, cu sensul de mai sus, și horchen, a asculta în sensul de a ciuli urechea la.
Traducerile în engleză și franceză a textului lui Kant au redat sensul corect: but obey! / mais obeissez ! (și nu listen/écoutez), adică supuneți-vă!
Dar acest sens ar fi fost prea radical pentru atmosfera de la noi, nu?
[5] „Ce este luminarea?”, în: Ce este luminarea și alte scrieri, pp. 58, 60.
[6] Dar Kant nu a cunoscut articolul lui Mendelssohn.
[7] Paginile 14-18, din volumul Ce este „luminarea”? Teze, definiții și semnificații,ediția a doua, 2018.
[8] Articolul lui Kant apare în ediția a doua, Ce este „luminarea”? Teze, definiții și semnificații, la paginile 19-28.
Sursă foto