Domnu‘, îmi zice un isteț dintr-a VII-a, clasă pe care o luasem proaspăt în primire ca diriginte, nu ne dați și nouă o poză cu buletinul? Investighez puțin: o casă de pariuri sportive avea „ofertă” – la un cont nou online, de pe un buletin nou (al unui adult), primeai 20 de lei „gratis” pe care să-i joci. Câțiva dintre elevii mei epuizaseră deja rezerva de buletine a familiei, diverse mătuși, unchi, bunici aveau deja conturi fără să știe. Treaba s-a mai liniștit în câteva zile când bazinul de buletine s-a epuizat, iar banii gratis s-au dus de unde au venit.
Tot ce înseamnă joc de noroc a explodat grație telefonului mobil. Și grație legislației care a privatizat ceva ce era cândva, în multe locuri din lume, monopol de stat. Dar pariurile sportive au adus ceva în plus, pe lângă ruletă, păcănele și celelalte: mulți jucători minori. Copiii iubesc sportul. Astăzi, mai toți eroii lor de pe teren rânjesc pe ecrane și îndeamnă la pariat. În Marea Britanie sunt 430.000 de jucători cu dependență severă. Dintre ei, 55.000 au vârste cuprinse între 11 și 15 ani.
Pariurile sportive au cunoscut un boom incredibil în ultimii ani în Statele Unite și în ultimii 20 de ani în Europa. În România au cucerit tot: presă, sporturi, tricourile sportivilor, competițiile, televizoarele, telefoanele. Pauzele publicitare la TV sau clipurile din timpul unui clip pe YouTube sunt pline de moacele „generației de aur” care te invită să bagi un bilet. Efectele le știe toată lumea: dependență în rândul tinerilor, vieți distruse etc. Dependența e însă și mai complexă decât dramele personale ale unor jucători. Problema e că pariurile au devenit cumva și condiția ca să mai poți urmări vreun sport. Un meci frumos nu mai declanșează plăcere dacă n-ai pariat pe număr de șuturi pe poartă. Și nu-l mai urmărești clasic, să trăiești cu echipa, practic prin pariuri îți procuri ceva adrenalină și la un meci din ăla plictisitor ca dracu‘ de la Euro2024, și la un concurs de tir cu arcul la Olimpiadă. Pariurile schimbă felul în care urmărim sportul.
Se schimbă și felul în care se face sport. Presiunile se înmulțesc infinit la baza sportului de performanță dacă fiecare victorie, dar și fiecare eroare de a ta, ca sportiv, înseamnă o cotă, un potențial câștig. Un exemplu: banii se fac cu acele cote din ligi inferioare, despre care nu prea ai informații. Oameni angajați de industria pariurilor adună date cu duiumul de la meciuri la care nu se uită nimeni, de prin ligi mici, uneori pline de sportivi adolescenți, le livrează pieței de alcătuire a cotelor, și așa începe nebunia. De aici până la interlopi care să sune un adolescent de 16 ani ca să tragă o minge în corner de vreo 5 ori nu e decât un pas. Cea mai profundă problemă a industriei pariurilor e că pune o presiune nouă, diferită, asupra fiecărui sportiv, nu doar asupra consumatorului. Consumatorul, practic, redescoperă un sport în noi termeni: fiecare mișcare e un potențial venit. Sunt antrenori care gândesc în termeni de pariuri, și nu doar Șumudică-gură-spartă, cel care a și fost sancționat pentru antrenat & pariat. Apoi, sporturi precum fotbalul care a ajuns la niște cheltuieli nebunești, au ajuns în cel mai înalt grad de dependență față de sponsori precum marile case de pariuri. E foarte greu acum să încerci reglementarea dură a pariurilor pentru că ți se va replica imediat că vrei să distrugi șansele juniorilor de la Cucuieții-din-deal sponsorizați de cine știe ce firmă de pariuri.
La ce am asistat în ultimii 10 ani e o invazie profundă a simțurilor noastre, a comportamentului nostru față de sport. Pariuri au existat dintotdeauna, dar nu la o scară care să schimbe practic felul de percepție. Ce naivi eram când țineam cu echipa gratis! Nu e doar dependență. De fapt o gamă largă de timp liber, de intimitate, a intrat într-un soi de privatizare prin intermediul pariurilor sportive. Cum să ai o casă de pariuri sportive sponsor al unor competiții sau echipe de fotbal? Chiar această posibilitate ar fi fost de neconceput acum 20-30 de ani. Acum e regulă. Cum să scrii ca ziarist ca și cum ai recomanda cote de pariuri? Acum e din nou regulă. Sigur că revolta unui Cătălin Tolontan e justificată, dar, în același timp, e o revoltă de școală veche – s-a ajuns că nu mai ai cum să susții presa sportivă fără pariuri. Dacă vrei altceva, practic, alegi un duel romantic cu advertiserii principali. Și vei fi învins. Redacțiile de sport nu-și mai permit de mult timp să trimită oameni la fiecare meci, să ia pulsul la firul ierbii, costă prea mult. Nu și pentru cei din industria pariurilor. Dacă vrei să urmărești fază cu fază F.C. Aripile Dej cu S.C. Spicele Urlați (echipe fictive), o poți face pe un site de pariuri, nu pe un ziar sportiv. Aici e deviația profundă.
Pariurile au dus mai departe o tendință generală de privatizare a spațiului intim. Să zicem că următorul pas va fi să poți cumpăra drepturi de filmare la alții prin case sau să le urmărești viața personală complet, nu doar cu ce se selectează pe TikTok sau Instagram.
Sistemul limbic
Nu știu dacă v-ați uitat vreodată la Lex Friedman în dialog cu Elon Musk. Sunt mai multe interviuri de-a lungul anilor. Friedman e un intervievator din ăia care perie invitații până devin străvezii – e și ăsta un stil, îi flatezi până vomită invitații câte o chestie intimă, care-i deconspiră. Musk e exploratorul spațiului, dar și al creierului (Neuralink blabla), și are un tic verbal care spune multe: limbicul, sistemul limbic. Ăsta e „creierul primitiv”. Și, spune Musk, peste limbic, evoluția ne-a așezat un soi de pre-computer, cortexul. Iar acum, peste cortex, noi am început să trântim tot felul de terminale, computere, telefoane, pe care el le vrea sistematizate într-un soi de a doua plapumă pentru limbic, pentru pulsiunile primare, pentru „creierul de maimuță”. Sigur, când vezi lucrurile așa de Silicon Valley, totul pare simplu, de aia omul se și gândește acum cum s-o ia mai departe de Marte, că despre Marte vorbește de parcă l-a colonizat deja. Însă gândirea asta rudimentară, un fel de behaviourism și mai reducționist decât în revistele de popularizare, e și un indiciu despre cum se concep afacerile care implică rețele de socializare. Toți sunt obsedați de sistemul limbic, cum îl alimentezi. Musk, de exemplu, glumea serios cum 80% dintre noi căutăm partener de sex, spre asta ne merg toate acțiunile. Dar apoi își și conduce afacerea X (ex-Twitter) ca atare. Limbicul e fascinația tuturor afaceriștilor din noua societate digitală: toți visează să apese butoanele secrete, alea care ne activează pofte simple, de nerefuzat. Nici pariurile sportive nu funcționează altfel, mai ales de când au intrat online, pe telefoane.
O mică pauză de neur-aberații: să spunem că toată agitația cu legea care scoate jocurile de noroc afară din orașele mici este ușor penibilă. Se întâmplă cu vreo 10 ani mai târziu decât ar fi trebuit. Acum, toată lumea joacă pe telefon. Mai toți băieții din școala din rural unde am predat aveau o obsesie: vrem libertate, telefoane etc. În „Săptămâna altfel” au avut voie o zi cu telefoane. Mai mult de jumătate au jucat păcănele online, cu tot felul de oferte „gratis” de la zeci de companii. Sunt ei de vină? Nu. E limbicul, vorba lui Musk. Dacă tu lași ditai rețelele să facă reclamă țintită numai la jocuri de noroc, cum ai putea să te bați cu asta în școală, cu creiere nepregătite să evalueze riscul? De altfel, tâmpeniile făcute pentru bani de Google, Facebook și ceilalți generează chiar în acești ani, 12-18 ani, o pătură digitală ciudată: sunt complet digitalizați, dar analfabeți digital în același timp. Știu să ia gratuitățile de pe Rahat Bet, dar nu știu să caute pe Google informații despre un oraș pe care-l vizitează.
Ne întoarcem, de data asta la un nene ceva mai priceput în științele behaviouriste, Robert Sapolsky, autor al unor cărți de popularizare de succes, profesor de biologie și neurologie la Stanford. Ăsta explică pe scurt, destul de simplu, partea „limbică” activată de jocurile de noroc. Spre deosebire de Musk, nu le absolutizează, îți explică ce stă dincolo de context, dar contextul schimbă de fiecare dată situația (de exemplu, limbicul lui Musk poate fi serios ținut sub control dacă mai și reglementezi piețele libere). Toate speciile aleargă după eliberarea substanței numită dopamină. În timpul sexului, de exemplu, toate speciile eliberează substanța minune. Omul are un avantaj, și simplul gând la sex demarează procesul.
Este vorba de dorința de recompensă. Dar e mai mult decât atât. Nu suntem (nici noi, nici primatele pe care s-au experimentat toate astea de le vorbim aici) atât de disperați după recompensă. O maimuță este dresată astfel: dacă apasă de 10 ori un buton, primește un strugure. În timp, se observă că în momentul venirii strugurelui nu mai apare cantitatea de dopamină de la început. Ceva și mai interesant se întâmplă: e eliberată în cantități mai mari când se anunță procesul care va duce la recompensă. Așadar suntem înnebuniți de calea către recompensă și uneori și uităm de recompensă. Dacă suntem introduși într-un plan care pare clar o cale către câștig, așa cum încearcă și reușesc site-urile de pariuri, atunci începem să ne bucurăm înainte să primim vreo recompensă. Recompensa e chiar drumul către țintă, fix cum spun influencerii la kil.
Mai interesant! Dacă semnalez și fals maimuței că vine recompensa, să zicem că aprind un bec, dar doar în jumătate din cazuri chiar primește strugure: e și mai puternică eliberarea dopaminei. Și mai interesant! Și mai multă dopamină se eliberează în momentul în care doar am impresia că sunt informat. Dacă pun pariuri la întâmplare, nu am aceeași satisfacție ca atunci când mă informez în legătură cu echipe, jucători, accidentați, statistici istorice etc. Nici nu mai contează că oricum pierd.
Amânarea recompensei, iar e ceva profund uman și ceva cu care nu trebuie să te joci periculos. Suntem experți în amânare. Vorba lui Sapolsky, unii încă ne punem recompensa și după moarte. Dar pentru jucători, recompensa amânată înseamnă să nu poți încheia jocul niciodată, să tot bagi bani până pierzi tot.
Cea mai frecventă replică auzită de la jucătorii de la bloc de prin București: m-a scos nu știu ce prostie de meci. Mi-au ieșit 10 și m-a scos unul. Este una dintre cele mai simple forme de inducere a dependenței. De exemplu, la păcănele, tot apar două caractere de același fel din trei. Această situație de „poate” sau, în limbajul neurologilor și afaceriștilor din zona cazinourilor, near misses, este cea mai mare creatoare de dependență și de dezastru. Dacă știm că vom câștiga dacă apar pe ecran 3 flori și tot apar câte două, nici nu mai contează că nu câștigăm, dopamina e eliberată. La unii în cantități foarte mici, dar la unii dintre noi „like crazy”, cum zice Sapolsky. Aceste persoane în care acel „aproape” declanșează procesul de transmitere a dopaminei sunt acele persoane predispuse la dependențe periculoase. În funcție de joc, dependenții pot ajunge și la 6% din jucători.
Time out: Ciolacu
Premierul Ciolacu a avut o campanie anti jocuri de noroc: măcar a părut că vrea să sperie industria jocurilor, dar a făcut-o alunecos, victimizându-se și încurajând, de fapt, o lege blândă. Partea puternică din lege, dar să nu ne pronunțăm până nu vedem rezultate la încasări, ar fi că firmele trebuie să aibă sediul social în România, adică să plătească totuși niște taxe serioase pe profituri, ceea ce, culmea, nu s-a gândit nimeni să le forțeze să facă până acum. Oricum avem taxe de semi-paradis fiscal, dar chestiunea taxelor a fost cel mai puțin dezbătută prin comparație cu diverse prostioare: interzicerea sălilor în localități cu mai puțin de 15.000 de locuitori (o prostie ineficientă, nu de acolo se fac banii) sau interzicerea panourilor publicitare sub 35 de metri pătrați – asta e de-a dreptul comică.
Una peste alta, legea a fost prea mult zgomot pentru destul de puțin. Dacă voiai să-i usture, trebuia să fie atacați la partea online, la reclamă. Dar acolo cred că și presa tradițională, scrisă sau televiziune, a tremurat puțin (cum să reziste atâtea televiziuni și atâtea transmisiuni sportive fără reclamă la pariuri?).
Aici, instituțiile de stat care ar trebui să reglementeze sunt varză. Gândiți-vă că fosta conducătoare a ONJN, Odeta Nistor, e acum angajată de industrie ca să le apere interesele. Altul, care supraveghea industria, a câștigat ca prin minune vreo 30.000 de euro la Superbet, compania cu cea mai mare cheltuială publicitară (sursa).
Ciolacu a anunțat că se și simte presat de industria de jocuri, a deplâns chiar și faptul că Tolontan și echipa au fost practic măturați de la Libertatea de forța pariurilor sportive. Cum spuneam, însă, legea nu e dură: gândiți-vă că taxele ar putea atinge un total mai mic decât în S.U.A., unde din 2018 s-a declanșat un tsunami de pariuri sportive, dar unde taxarea a fost coborâtă serios de membri ai Congresului cumpărați cu fulgi cu tot de lobby-ul pariurilor. Ciolacu: „E unul Sorin, una Odette, tot ne caută prin interpuși şi nu ştiu cum să ajungă la noi, să nu cumva să facem ordine şi serverele acestor jocuri de noroc să fie în instituția Jocurile de Noroc, şi nu în alte ţări sau în offshore-uri” (sursa).
Întrebarea pentru PSD, PNL și alte partide mari e alta: cum dracu îi găsiți pe ăștia să conducă reglementarea? E prea târziu să vă plângeți de ei. Sunt ai voștri, voi i-ați promovat, sunt creația de partid – e din ce în ce mai frecventă migrația funcționarilor de stat prin industrii problematice (și combustibili fosili sau optimizare fiscală privată, după ce lucrează pe la Ministerul Energiei sau ANAF). Ar trebui prevederi clare care să le interzică angajarea în astfel de industrii vreo 10 ani după ce au plecat din sistemul bugetar.
După Odeta a venit Dan Iliovici. A stat și ăsta un an șef, apoi, imediat, s-a înscris în Rombet, organizație de apărare a industriei jocurilor de noroc. Deci totul se face în văzul lumii, iar partidele care îi și pun acolo ridică din umeri. Cine e președinte la Rombet? Fostul șef al Loteriei Române. Ce să mai, bugetarii de lux ai României se retrag în industria pariurilor, într-o mișcare evident cu efect lobbystic, că doar știm de la Ciolacu: dup-aia ăștia sună să obțină legislație favorabilă. Lobbyul e interzis în România, nu și traseismul bugetarilor între reglementatori și reglementați.
Cine e acum șef la Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc (ONJN)? Altă vietate bugetară misterioasă, traseist politic, plin de bani misterioși care i-au picat din diverse funcții (de la antifraudă, la Transgaz), Gheorghe Gabriel Gheorghe pe numele lui. Băiatul ăsta a făcut 1 milion de lei într-un an, fără să aflăm alte surse clare decât că el și soția au lucrat prin diverse instituții cheie (sursa). Acest Gheorghe a făcut tot posibilul să nu definitiveze lista cu jucătorii care vor să se autoexcludă pentru că se știu cu probleme de dependență, deși inclusiv angajați subordonați i-au atras atenția că e nesimțire curată. Deci, în loc ca Ciolacu să se mire de Odeta, mai bine s-ar întreba ce caută Gheorghe acolo, pus de el și ai lui.
Chestii despre dependență
Casele de pariuri câștigă mereu. De ce? Unul dintre motive e că se bazează pe o minoritate de jucători compulsivi care bagă tot timpul sume mari, unii până la ruină. Așa că principalul scop e să-i prindă tocmai pe ăia pe care, mai nou, pretind că-i apără de dependență. A doua chestie: pariurile merg bine cu sărăcia și coeziunea socială slabă. Ești izolat într-o lume de venituri precare? Singurul spațiu public de întâlnire, singurul „plan” de schimbare a situației ajunge jocul de noroc. Deci pariurile lovesc bine în medii sărace pe care le vulnerabilizează și mai mult. Spunea un comentator mișto, David Runciman, că nu e amuzant nici s-o faci pe moralistul tot timpul, că doar vorbim de o industrie pentru adulți. În plus, jocurile nu-s ca tutunul sau alcoolul. Nu sunt, dar, exact ca alcoolul, pariurile fac prăpăd acolo unde e deja situația nasoală. BNR întărește această stare de fapt: din tranzacțiile online cu cardul (în valoare de 100 miliarde), 10% sunt pentru pariuri!, iar pariurile sunt asociate cu stare financiară precară.
Dacă n-ai unde să te duci, dacă singura ofertă de ieșire în public e la casa de pariuri sau la păcănele, atunci acolo te vei duce.
Dependenții sunt o masă extrem de valoroasă pentru industrie. De fapt, ei sunt cei căutați. Nu unul ca mine, care în 4 ani am depus 500 de lei și am câștigat 460 de lei (mi-am consultat istoricul pe aplicația Superbet). Trucurile de atragere sunt diverse. Mai întâi bonusurile gratis la intrare în aplicație (astea ar trebui interzise urgent, ca modalitate de marketing). Apoi, clase de jucători VIP, oferte de cote, oferte de trageri la păcănele etc. Toate astea duc ușor la o realitate puțin vorbită: câteva procente din jucători aduc majoritatea veniturilor la casele de pariuri. De exemplu, în UK, aveam la un moment dat următoarea situație: o mare firmă de jocuri de noroc își extrăgea 83% din depozite de la doar 2% din clienți (sursa).
Documentarul excelent „Les paris sportifs, les bookmakers raflent la mise”, realizat de Linda Bendali (atenție, disponibil până pe 17 octombrie gratuit pe ARTE) este și cel unde am găsit cel mai bine expusă miza dependenților de joc și asta pentru că a vorbit și cu depedenți, dar și cu foști proprietari de case de pariuri, foști angajați cheie etc. Jucătorii sunt marcați (uneori chiar cu niște culori). Sunt suspecți cei care câștigă mai mult (mai sunt și din ăștia) și acolo se dezlănțuie un întreg aparat de descurajare, inclusiv îngreunarea retragerii banilor și altele asemenea. Sunt iubiți jucătorii care pierd mult și constant. Datele personale strânse cât timp joci le permit companiilor să te țină captiv, să vadă din ce mediu provii. Au fost cazuri în care jucători pe mize foarte mari au fost sunați de agenți speciali în mod constant pentru a fi instigați să nu scoată banii și să-i rejoace.
Dependența severă e cea care aduce bani. Unii membri ai industriei spuneau că pot pierde 15% din venituri dacă luptă pe bune cu dependența, dacă ar ajuta dependenții să se lase. Iar dependența severă apare în medii sărace, mai ales printre bărbați, mai ales sub 25 de ani. Țintirea săracilor se face după pașii clasici ai dealerului de droguri – asaltează un mediu vulnerabil cu oferte de gratuitate, iar acest obicei e chiar o formă de scanare a zonei pentru educarea unor jucători „patologici”, care dezvoltă rapid forme de dependență.
Adolescenții sunt foarte expuși – sus-citatul savant Sapolsky are câteva pagini tari și despre ce înseamnă adolescența. Păi înseamnă fix ce iubesc companiile de pariuri sportive: un cortex frontal aflat în maturizare, încă nedefinit. Adolescență înseamnă și acest cortex frontal imatur, adică e perioada cu cel mai mare grad de predispoziție la risc, la căutare, la experimentare de senzații noi. Adolescenții au rata de 2-4 ori mai mare de a ajunge la ceea ce se cheamă „pathological gambling”.
Dependența severă, la câțiva ani după liberalizarea piețelor de joc online, arată cam așa: 300.000 în Franța, 430.000 în Marea Britanie. Mulți dintre ei sunt tineri, zeci de mii sunt minori.
În documentarul Lindei Bendali cifrele sunt grăitoare: 39% din cifra de afaceri o aduc „jucători patologici”, 23,8% – jucătorii care bagă mize mari. E imens, iar asta ne arată și de ce Gheorghe ăla, șeful de la reglementare din România, uită mereu să facă listele cu dependenți. Păi cum să nu uiți când ăștia aduc banul serios?
Sportivii care joacă
O anchetă care e încă așteptată în România, dar care va fi foarte greu de făcut, e aceea privind sportivii care joacă la pariuri. Printre tinerii fotbaliști, pariurile au devenit o adicție mai mare decât alcoolul, spunea Tony Adams, fost fotbalist la Arsenal. Înainte de calificarea pentru Euro 2024, au fost două cazuri de jucători tineri (Tonali și Zaniolo) selecționați în lotul Italiei care au fost investigați pentru pariuri ilegale. În 2023 Nicolo Faglioli, 22 de ani, a fost sancționat pentru pariuri (avea o datorie acumulată din pariuri de 3 milioane de euro). Însă Italia a avut de-a lungul anilor multe scandaluri, unele rămase simple zvonuri, altele dovedite (vezi scandalul din 2006 în care marele Gianluigi Buffon a fost bănuit că pariază). Sunt două dimensiuni ale problemei: una e de conflict major de interese, cu sportivi care pariază pe propriile meciuri; cealaltă e una de dependență în general de jocuri de noroc în lumea sportivă (sindromul megastarului singur în căutare de adrenalină) – se știe câți bani au jucat la viața lor prin cazinouri Neymar sau Michael Jordan. Sigur, Jordan a câștigat atât de mult încât îi trebuie o viață de joc ca să reușească să piardă tot.
Time out 2: von der Leyen
Esențialul este următorul. Prin 2003, Uniunea Europeană (mai întâi prin Curtea Europeană de Justiție care a dat niște decizii în numele pieței libere), apoi prin Parlamentul care a tot mutat reglementarea spre național după ce practic au liberalizat jocurile de noroc, a hotărât singură că vrea să fie paradisul pariurilor. Presiunea a venit de la mutarea online a gambling-ului. De atunci fiecare a rezistat cum a putut. Germania s-a ținut tare cel mai mult, dar acum 3 ani a cedat. Franța, Marea Britanie, Spania au intrat în joc de la început. Tot acolo se și văd efectele sociale: practic, victimele jocurilor de noroc îngreunează costurile publice (de la sănătate, la medii sociale oricum complicate care sunt și mai rău afectate).
Jocurile de noroc aduc miliardari de tip nou, agresivi, care toarnă bani în stânga și în dreapta, inclusiv în politică. Industria a organizat întâlniri la Parlamentul european, de formă, dar și multe întâlniri informale. Un ziarist de la The Guardian povestea că a comparat documente interne ale unor companii cu propuneri legislative ale unor parlamentari – erau identice. Legea o fac corporațiile de gambling.
Pariurile o duc bine în România. Dar și în Europa. De aceea o informație precum aceea că fratele șefei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, Hans-Holger Albrecht, a devenit președintele Superbet parcă ar fi trebuit tratată cu mai multă atenție. Primul mandat al Ursulei von der Leyen a adus o piață prosperă a jocurilor de noroc în UE, peste 30 de miliarde de euro. Sigur, poate fi o întâmplare că fratele domniei sale a ajuns CEO la una dintre companiile de vârf din Estul Europei. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. În România a existat un cutremur pe piața asigurărilor care a dus la eliminarea unei firme și introducerea uneia noi care, ați ghicit, este o subsidiară a Superbet, Eazy Asigurări. Într-o întâlnire a lui Klaus Iohannis, președintele care n-a dat de 10 ani niciun interviu, cu parlamentarii europeni au apărut și întrebările legate de aceste mișcări suspecte de pe piață, care par cel puțin mișcări de lobby. Evident, Iohannis n-a răspuns la întrebări incomode. Întrebările au venit din blocul opoziției, și dinspre ultraconservatori și dinspre stânga.
A rămas doar la statutul de mirare, acum că Ursula von der Leyen și-a luat și al doilea mandat de șefă a Comisiei. Lucrurile se leagă armonios, familia lui von der Leyen prosperă, pariurile sportive la fel. Iar legăturile de familie rămân, până la noi dovezi, doar motiv de ridicat din sprâncene.
Cine-i Dragic
De menționat că un personaj cheie, foarte influent din umbră, Sacha Dragic, antreprenor sârb care a fondat Superbet, între timp cedat către Blackstone, un fond de investiții uriaș, continuă să activeze din umbră extrem de eficient. Omul e băgat peste tot, inclusiv în presă (are o bucată serioasă din agenția news.ro), dar apare și într-un fond de investiții care a rupt cu atras fonduri publice din PNRR și în multe alte situații.
Profilul Dragic e profilul de succes al business-ului de semiperiferie europeană: afaceri cu pariuri care s-au privatizat, fonduri europene, amestec de influență a reglementărilor, bani publici, cumpărarea prin publicitate a întregii prese. Casele de pariuri, cu Superbet în frunte, au furnizat cam 20% din întreaga piață de publicitate anul trecut.
Sacha Dragic a fost indicat de unele ziare și ca sursă a scandalului dintre echipa lui Cătălin Tolontan și grupul Ringier. Ziariștii nu au vrut să cedeze complet controlul informației către pariurile sportive, iar de aici totul a explodat, culminând cu eliminarea celui mai bun ziarist român de la conducerea unui ziar pe care-l ridicase enorm în ultimii ani. Pariurile sportive au atâția bani încât pot influența și mersul unor afaceri de presă cu profit, o excepție oricum în media românească.
Chestiunea morală
Nu sunt nici fanul plânsului de milă. Festivalul moralității împotriva jocurilor de noroc nu e doar pierzător, dar mi se pare că le convine jucătorilor din piața păcănelelor; mai mult, ei înșiși investesc să predea „conduite corecte” de joc. E o capcană. De fapt, avem de-a face cu un business atipic. Nu e întâmplător că acum câteva decenii, monopolul de stat în jocurile de noroc era privit drept ceva firesc. Însă acum, nici nu se mai pune problema. În dezbaterile românești din parlament, anii aceștia, parlamentarii noștri atâta i-au mângâiat pe cap pe „antreprenorii” din pariuri că părea că vor să ajute la profit, nu să reglementeze.
În loc de abordarea morală, stă abordarea economică simplă. Taxare severă a profiturilor. Liste clare cu dependenții care măcar au cerut ajutor și care trebuie susținuți – nu poți scăpa singur de asta, așa cum nu poți scăpa singur de alcool. Restricționarea severă a reclamei. Faptul că minorii trăiesc într-o baltă de reclame la pariuri și pe telefon, și la televizor, și pe străzi este absolut obscen.
Deci nu e vorba de „bieții oameni”, e vorba despre guvern, pur și simplu. În chestiunea pariurilor, „guvernul alege cât de neputincios vrea să fie”, cum scria David Runciman, cel care în tinerețe a și lucrat casier la o casă de pariuri din Londra. Guvernul nostru a ales să fie neputincios ca de obicei în reglementarea afacerilor profitabile. Ultimele legi doar vor lua ceva mai mulți bani dintr-o masă și mai mare de oameni prinși în jocul de-a riscul.
Când aud „consumați cu prudență”, știu că sunt un soi de bonus de reclamă tot pentru respectivul produs. Esențial în comerțul cu pariuri e, din nou, venitul adus înapoi societății. Din pachetul de țigări se iau bani serioși pentru sănătate, la fel pentru alcool. Problema e că din banii de pariuri se taxează încă foarte puțin și, ca de obicei, taxele sunt orientate către câștigători, mai puțin către companiile care învârt miliardele. Treaba e bine rezumată într-un articol din Le Monde, care constata că Euro-campionatul și Jocurile Olimpice au pus pe masă în 2024 nu mai puțin de 700 noi variante de pariuri. Problema Franței era conectarea prin VPN din paradisuri fiscale, mai ales asiatice. Piața în Europa e în jur de 230 de milioane. În S.U.A., de vreo 7 ani încoace, piața crește de asemenea. În Asia depășește 1.000 de miliarde. Și totuși acești bani încă nu sunt taxați cum trebuie. În România s-a găsit soluția cu sediul firmei pe teritoriul României. Dar în domeniul optimizării fiscale deja avem hiperexperți, iar de o campanie serioasă de recuperat banii din zona jocurilor de noroc nu am auzit: guvernanții par mulțumiți că iau ceva bani, nu puțini, însă întrebarea care trebuia pusă e dacă iau cât trebuie. Mai mult ca sigur, nu!
Implicații politice
Dominația pariurilor înseamnă și o anumită coloratură politică. Mai nou, încearcă, de exemplu, să prindă și public feminin. Reclamele agresive la pariuri au existat pe timpul Euro2024, dar au continuat să atace și emisiuni precum „Insula iubirii”, cu un public feminin mult mai mare decât meciurile de fotbal. Imaginea macho de parior domină, totuși. Reflexul va fi întotdeauna conservator. În Anglia l-au susținut pe Stormer, social-democratul ultraliberal împotriva lui Corbyn, un adevărat progresist – apoi, uriașa firmă bet365 și-a mutat atenția spre promovarea Brexitului (logic, și mai puține reglementări, dacă ieși din UE).
O implicație și mai subtilă politic e bătălia pe informație. Cotele alea sunt bine făcute, nu doar de algoritmi și formule statistice, cum se laudă casele de pariuri, ci și de un monopol asupra informației. De aceea scandalul pariuri vs. Tolontan are o relevanță cel puțin europeană. Pentru că e o bătălie pe datele despre sport, informațiile despre sport și, în ultimă instanță, informațiile în general. Controlul informației înseamnă bani. Cum spunea cineva, situația de acum cu dominația pariurilor sportive în spațiul public, seamănă cu o situație în care am pune șef la institutele de oncologie CEO-ul de la o companie de tutun. Fuga după reglementare favorabilă și anihilarea vocilor incomode va continua în industria pariurilor sportive. Și deocamdată s-a obținut un consens: toți marii noștri fotbaliști fac reclamă la pariuri, cu Hagi în frunte, și nimeni nu-i face măcar să se simtă prost.
Goldman Sachs prevedea la începutul acestui an o creștere a industriei în S.U.A. de peste 400% în doar câțiva ani. De ce? De la aplicație, de la telefon – transmisiile sportive vor fi împănate cu opțiuni directe de pariu în timp ce vezi meciul. De aceea discuția despre pariuri pe telefon era vitală și de aceea mi se pare semnificativă politic tocmai absența acestei dimensiuni în scăndăluțul românesc despre pariuri. Pariatul din fotoliu, vizionatul meciului direct din aplicație, acesta e esența acum. Iar marile ligi sportive americane, după ce jocurile au devenit legale în 2018, au început să facă singure promovare pentru pariuri, pentru că-și vând datele la prețuri exorbitante la casele de pariuri. Ce face acum NBA sau NFL vor face din ce în ce mai multe ligi europene (cele care n-au apucat să semneze parteneriate deja).
De ce mai e asta politic? Pentru că profilul jucătorilor va avea importanță și ca profil al promovării unor ideologii clare, vor fi date valoroase pentru toată lumea, nu doar pentru industria pariurilor. Iar profilul e din nou unul conservator, anti-reglementări, anti-taxare, unul foarte drag businessului în general.
Afacerea care nu pierde
Firmele mari de pariuri nu pierd sau, mai corect, nu pierd pentru că ar câștiga clienții prea mult (pot pierde din alte motive). Unele motive sunt pur biologice, așa cum explicam mai sus. Cu un minimum set de manipulări ca la carte, îndreptate către populații vulnerabile sau țintind direct indivizi predispuși la un comportament autodistructiv, mai ales către tineri (adolescenții au biologic un apetit de risc mai ridicat), treaba merge strună: se pare că nu ne mai săturăm să fim învinși de legile simple ale probabilității. „Creierul uman e incapabil să accepte hazardul pur”, explica un expert în poker (sursa).
Cum se fac cotele rămâne un mister mai mare decât algoritmul Google. La suprafață pare simplu, există niște cote primare, alcătuite de profesioniști, modificate apoi de pariorii înșiși în funcție de număr, de calcule populare, de numărul de fani ai unui jucător/echipe etc. Partea complicată e în altă parte și e explicată tot în articolul citat mai sus. Dacă pui că un jucător dă primul gol și echipa favorită câștigă cu 3-1, poți avea o cotă de 15-20. În realitate, matematic, cota e vreo 50. Dar jucătorului tot i se poate părea o „afacere” (explicația în articolul citat mai sus). Important e să-i dai jucătorului senzația că e în control, că ia decizii raționale. Aici intervine puterea informației. Există minimum două tipuri de informație: cea pentru pulime, și informația premium, combinată cu statistici de dimensiuni pantraguelice cu care nu prea ai cum să te bați. Rob Davies o numește „asimetrie informațională”. Ideea nu e că știu ăia ceva ce nu știi tu, mai sunt și din astea, ci că îți dau senzația că ai făcut o supercombinație de pariuri (prin reclamă, prin propuneri de la „experți” etc.), când de fapt ai fost îmbârligat să riști mai mult decât un pariu simplu, cu o cotă mai mică, dar cu șanse mai mare de câștig, precum „cutare câștigă meciul”.
Casele de pariuri „fizice” cam încep să se închidă nu din cauza reglementării, ci din cauză că nu mai rentabil să plătești chirii dacă începi să intri deja în telefoane. Rolul a fost să-i prindă pe unii care stăteau și pe aplicație, și în mini-cazinoul de cartier. Ne-o spun chiar șefii Superbet. În România profilul acestor jucători e clar că a ajuns la o complexitate care îi face să spere că-și vor recupera rapid investiții de un sfert de miliard: „We were surprised by the number of online customers that also visit the retail network. Multi-channel customers are the most valuable, and now that we know who they are, we can better serve them. That’s been transformative for our brand experience and retail offering. Having data to identify our most profitable cohort has been pivotal, changing how we invest and think about our day-to-day operations.”1 (sursa)
Fără concluzie
Deocamdată industria jocurilor de noroc e prea mare să-i faci ceva. Am făcut un recensământ al criticilor normale, clare, dar ar fi fost prea deprimant să înșir toate înfrângerile europene și americane împotriva industriei. Ici-colo câte o echipă locală refuză sponsorizare de la pariuri, ici-colo câte un fotbalist refuză reclama la pariuri, ici-colo câte un ziarist țipă că e complet în neregulă să dai cote în loc de cronici de meci. Dar e fără susținere politică, deși ravagiile sociale sunt deja vizibile: dependența de pariuri ar trebui deja să intre la deconturile de pe cardul de sănătate. Infiltrarea e adâncă, în orice înseamnă sport, life style de suporter, cultură masculină, recunoștință guvernamentală pentru taxe etc. Singura „speranță” e falimentul, dar acesta ar putea fi asigurat doar dacă am proteja tinerii vulnerabili de jocuri, adică dacă le-am da alte lucruri în schimb – după cum știți, asta nu se poate, e legea de fier a pieței libere, nu poți să dai fără profit.
- „Suntem surprinși de numărul de consumatori online care au vizitat și rețeaua de retail. Consumatorii multi-channel sunt cei mai valoroși, și acum că știm cine sunt, îi putem servi mai bine. Acest lucru a fost transformator pentru experiența noastră de brand și oferta din retail. Având la dispoziție datele necesare pentru a identifica cea mai profitabilă cohortă a fost esențial, modificând felul în care investim și ne gândim la operațiile noastre de zi cu zi.” ↩︎
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.