Se discută de peste 24 de ani, din 1999, despre un acord de liber schimb între Uniunea Europeană (UE) și țările Mercosur – blocul comercial din America de Sud (membrii titulari – Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay; țări asociate – Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Guyana, Peru și Surinam).
În iunie 2019, UE a ajuns la un acord de liber schimb cu patru țări Mercosur – Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay. Pe tot timpul negocierii, lobby-urile big business au avut un loc de vază la masa negocierilor. Zona marilor afaceri, cu sprijinul Comisiei Europene, a făcut tot timpul presiune pentru ratificarea acordului.
Acordul de liber schimb este susținut de cei pro piață (market friendly), cei ce se declară împotriva protecționismului. În opinia acestora, acordul ar fi favorabil ambelor părți pentru că (i) acceptă realitatea global markets (atât competiția, dar și oportunitățile), (ii) conduce la liberalizarea sectorului agricol din UE, trimițându-se un semnal protecționiștilor din SUA și (iii) contribuie la reducerea tarifelor – vezi Baltenspenger, M., Dudush U. (2019). “The European Union-Mercosur Free Trade Agreement: prospects and risks”. Policy Contribution, Issue 11. Pe de altă parte, produsele agricole mai ieftine din Mercosur, și, desigur, mai accesibile, ar ajuta oamenii cu venituri reduse, ar fi benefice inclusiv pentru categoriile defavorizate economic din UE. Mai mult, în actualul context economic, importurile și exporturile susțin producția, dând o mână de ajutor menținerii ocupării forței de muncă.
Totuși, acordul comercial UE-Mercosur a avut parte de critici dure de-a lungul timpului. În ultimii ani, foarte multe ONG-uri (link aici) și sute de mii de oamenii (link aici) l-au contestat. S-au subliniat nivelurile fără precedent de defrișare și incendiile de pădure, la pachet cu atacurile crescânde împotriva liderilor indigeni și a comunităților rurale din Brazilia (link aici) sau eliminarea unor legi de protecție a mediului din timpul regimului Bolsonaro – link aici.
În această vară, în zilele de 17 și 18 iulie 2023, la Bruxelles, în paralel cu summitul UE-CELAC (Comunitatea Statelor Latino-Americane și Caraibiene), o coaliție formată din peste 450 de organizații din America Latină și Europa, incluzând sindicate, organizații de fermieri, anumite grupuri sociale și ecologiști, a desfășurat campania Stop EU-Mercosur.
Care-i critica acestor organizații?
Principalul comentariu se referă la faptul că afacerea nu este altceva decât un model de comerț neoliberal, unul care perpetuează sistemul neo-colonial, crescând puterea politică a marilor corporații în detrimentul drepturilor omului, a sănătății oamenilor și a mediului – link aici. S-a scris că acordul a fost negociat timp de peste 20 de ani fără control democratic, în secret – vezi Ghiotto, L., Echaide, J. (2019). Analysis of the agreement between the European Union and the Mercosur. Disponbil online aici.
S-a subliniat dublul standard pe care-l practică UE. În timp ce acasă UE vorbește despre necesitatea tranziției ecologice, tocmai politicile sale împiedică America Latină să urmeze o cale similară. În primul rând, Tratatul UE-Mercosur include, printre altele, accesul european la metale alcaline precum litiul, esențial pentru producția de baterii și trecerea la mașinile electrice. Dar exploatarea acestei resurse produce niveluri ridicate de poluare a mediului tocmai în țările unde se exploatează, adică în America de Sud. Secundo, în timp ce UE se concentrează pe această trecere la mobilitatea electrică, tratatul cu țările Mercosur implică creșterea exporturilor europene de mașini pe bază de combustibili fosili, motoare cu ardere, dar și pesticide agricole ce sunt ele însele interzise în Uniunea Europeană (link aici).
Dar cel mai important, după cum subliniază Andreas Bieler, profesor de economie politică la School of Politics and International Relations la University of Nottingham, Marea Britanie, acest tratat nu este altceva decât o extensie a fostelor politici coloniale. Schimbul dintre produsele din UE, unele ce au la bază înalta tehnologie (mașini, piese auto, produse chimice), și mărfurile primare, cum ar fi soia, bioetanolul și carnea de vită din țările Mercosur, sunt parte a unei relații comerciale asimetrice, un schimb inegal ce non-profitabil în ansamblu pentru țările din Mercosur. Bieler vorbește despre dezindustrializarea țărilor din latin americane (link aici), dar acest proces este strâns legat și de dezvoltarea din ultimele decenii a Chinei.
Pentru mai multe detalii, a se vedea și teoria lui Arghiri Emmanuel despre schimbul inegal dintre țări – „pentru a simplifica și mai mult: o țară poate câștiga în detrimentul alteia doar luând mai multe bunuri decât furnizează sau cumpărând ieftin bunurile pe care le obține și vânzându-le la un preț mult mai mare pe cele pe care le oferă” (vezi Arghiri, E. (1975). “Unequal Exchange Revisited,” Institute of Development Studies, University of Sussex, Discussion Paper No. 77, 56); vezi și Marini, Ruy Mauro – Dialectica dependenței.
Organizațiile care contestă tratatul, și au fost prezente la Bruxelles, au subliniat că experiența de-a lungul timpului a acordurilor de liber schimb demonstrează faptul că astfel de tratate nu conduc la dezvoltare. Mai degrabă ele adâncesc și mai mult poziția periferică a țărilor mai puțin dezvoltate în economia politică globală, în cazul de față a țărilor din America Latină. Dezvoltarea se subordonează și mai mult cerințelor centrului capitalist (core capitalist countries).
Ghiotto și Echaide (citați mai sus) au scris că acordul va adânci asimetria dintre cele două blocuri, iar sectoarele care vor beneficia sunt cele deja competitive (“the agreement guarantees more business for big business”) – industrial and capital-exporting sector (UE), agribusiness (Mercosur). Cu certitudine, sunt chestiuni mult mai complexe, nu e o legitate ca liberul schimb să conducă la stagnarea economică a uneia din părți. Ceea ce se contestă aici ține de dinamica schimbului, materii prime versus produse tehnologice de înaltă tehnologie, deși datele indică faptul că și țările din Mercosur exportă în UE numeroase produse manufacturate (vezi Baltenspenger și Dudush citați mai sus).
Corul contestatarilor nu se limitează la țările Americii Latine. În Europa, cu excepția industriei farmaceutice și a producătorilor de mașini, mai toți critică. Fermierii mici și mijlocii, spre exemplu, sunt îngrijorați; ei nu pot concura cu marii jucători din agribusiness-ul latin american, acolo unde regulile sunt mult mai puțin stricte decât cele din Europa, iar exploatarea forței de muncă, via salarii mici, va face ca produsele agricole din țările Mercosur să le spulbere pe cele din UE, în principal datorită prețului de producție. Mai mult, se importă din America Latină produse agricole modificate genetic – reguli laxe – și cu un nivel crescut de pesticide.
Similar, toate marile organizații sindicale, de la CGT (Confédération Générale du Travail) din Franța, CGIL (Confederazione Generale Italiana del Lavoro) din Italia sau FNV (The Netherlands Trade Union Confederation) din Olanda au fost la Bruxelles exprimându-și poziția critică. S-a spus că sindicatele nu resping relațiile comerciale dintre cele două continente, dar s-a insistat pe faptul că interesele muncitorilor trebuie să fie în centrul oricărui acord viitor.
Summitul UE-CELAC nu a reușit să facă progrese semnificative vis-a-vis de acordul UE-Mercosur. Președintele brazilian Luiz Inácio Lula da Silva a respins cererea UE pentru un capitol suplimentar de mediu și a cerut, în schimb, redeschiderea negocierilor, asigurând spațiu pentru măsuri de reindustrializare în Brazilia.
De asemenea, va trebui să se țină cont de impactul asupra mediului. Exporturile crescânde de soia și carne de vită conduce la defrișări ale pădurii tropicale amazoniene (un raport al Repórter Brasil, “Brazilian meat and EU-Mercosur agreement” – Carnea din Brazilia și acordul UE-Mercosur, arată ce se întâmplă în zonele unde se cresc milioane de animale, în special vaci: conflicte pentru pământ cu indigenii, defrișări ilegale, incendii de pădure etc. – link aici), iar exploatarea litiului generează o poluare pe scară largă a resurselor de apă, creând așa-numitele „zone de sacrificiu”, unele de nelocuit pentru oameni.
Iată de ce sunt atâtea critici ale economiei politice neoliberale, iar eforturile care se fac sunt pentru promovarea unor politici publice care să îi aibă în centru (și) pe indigeni, pe oamenii locului, să nu se gândească doar în logica multinaționalelor, a marilor industrii și a jucătorilor din piața agricolă. Pentru că deși indigenii nu reprezintă decât 5% din populația globală, spațiile unde aceștia trăiesc ajung la 83% din biodiversitatea globală. În mod clar, după cum se exprima Andreas Bieler, „indigenii trebuie să fie în centrul oricăror soluții la crizele noastre”.