- Introducere.
Puține subiecte au în jurul lor la fel de multe mituri, stereotipuri și percepții greșite ca cele legate de dezvoltarea orașelor românești dupa 1989 și rolul relativ important pe care îl joacă dreptul în această evoluție (sau involuție) [1]. Cu toate acestea, pentru un observator mai critic al evoluției instituțiilor dreptului care au legatura cu dezvoltarea sau declinul oraselor românesti nu sînt mai puțin uimitoare o serie de mituri ‘fundaționale’, de care se leagă discursul dominant al neoliberalismului romanesc în materie,[2] al beneficiarilor sistemului legal impus de acesta, și al ‘armatei’ de intelectuali de ‘rezervă’ ai acestui neoliberalism din profesiile juridice, destui dintre ei beneficiari direcți ai acestui regim legal. ‘Superioritatea’ oricarei forme de proprietate individuala celor mai colective, ‘libertatea’ deplină oferită propietarilor de apartamente din blocurile construite în perioada dictaturii comuniste de a se bucura pe deplin de proprietatea lor dupa 1989, ‘eficiența’ si ‘raționalitatea’ introduse de furnizorii de utilitați privatizați prin comparatie cu cei din perioada ‘socialismului real si existent’, ‘raționalitatea’ perfectă, transparența și spiritul profund democratic în care este elaborată legislația in neoliberalism, sau justificarea lipsei totale de acces la locuințe a săracilor prin nehărnicia ori chiar natura animalică a acestora, sunt doar cateva dintre miturile, stereotipurile și percepțiile greșite promovate de neoliberalism. Aparent, nici nu conteaza inexistența vreunei corelații între aceste mituri fundaționale si realitatea istorică ori cea legală. Similar, nici nu contează că la fiecare ‘reformă’ neoliberalismul românesc pare sa obțină rezultate contrare celor care le proclamă prin respectiva ‘reformă’[3]. Atâta timp cât una dintre principalele consecințe ale acestor mituri are ca rezultat confuzia totală a intereselor proprietarilor de apartamente din fostele blocuri socialiste, încă dominante ca număr în toate orașele românești, cu cele ale capitalului, și atâta timp cât se realizează o subordonare aproape totală a intereselor proprietarilor care devin precari celor ale capitalului, miturile respective îşi ating scopul.
Subordonarea și mistificarea sînt cele ce conteaza de fapt. În sfârșit, dacă situația în materia discursului general este una dezolantă din cauza superficialității sale, în materie de drept ea devine chiar una sumbră, atât individualismul metodologic promovat în dreptul nostru, cât și revendicările înseși de apoliticism și anistoricism ale dreptului incurajand această situație. În asemenea condiții, orice analiză mai serioasă a particularităţilor legale introduse de legiuitorul inspirat de neoliberalism dupa 1989 devine aproape imposibilă, la fel cum imposibila devine coagularea unei teorii explicative sau cel puțin a unei evaluări mai critice a discursului juridic dominant și a miturilor fundamentale pe care se bazează acesta. Și astfel, cei din profesiile juridice, departe de a fi apărătorii interesului public, interes pe care unii dintre ei își întemeiază pretențiile legate de propriile beneficii, devin ei înșiși prinși în capcana ori eroarea ‚lipsei de alternativă’ (There Is No Alternative). Devenind, fără să își dea măcar seama, promotorii unui sistem politico-legal ilegitim, lucru care îi face profund ilegitimi prin asociere, pentru un public mai larg.
În acest eseu îmi propun să ofer o alternativă, oferind o analiză critică a legislației in domeniu, alegând ca pretext blocurile de locuințe (de tip socialist, dar nu numai) cunoscute în literatura juridică comparată sub denumirea generică de condominii,[4] iar ca subtext legislația și institutiile juridice care reglementează raporturile sociale dintre proprietarii din condominiu, sau dintre acestia și terți de-a lungul unui întreg secol și a trei regimuri politice diferite. Evident ca in subsidiar am cel putin doua ținte și o săgeată. Prima țintă este ceea ce poate fi numit ‚subpolitizarea’ sau apolitismul declarat al dreptului, ideea ca dreptul ar fi un pur instrument tehnic, total apolitic. Un astfel de apolitism este vizibil în teoriile care subliniază capacitatea dreptului de a crea regimuri juridice condominiale bazate pe ‚cele mai bune practici’ și pe cele mai avansate cunoștiințe științifice din orice societate în orice moment. Deși de fapt la baza oricărui regim juridic, inclusiv cel al condominiilor, există o decizie politică despre cine merită ce în societate, iar aceasta decizie este facilitată de ideologiile politice, rolul dominant al acestor ideologii politice în modelarea reglementărilor legale ale condominiilor este în general ignorat în aceste teorii. O a doua țintă este ceea ce ar putea fi numit ‚super-autonomizarea’ dreptului, așa cum este apare ea în teoriile juridice care subliniază autonomia acestuia, distanțand astfel dreptul de fundamentele sale economice și de obiectivele redistributive urmărite de fapt tot timpul de politicieni. [5] Săgeata este formată dintr-un concept al dreptului care încearcă să anuleze compartimentarea în sfere distincte a dreptului și a politicii, legând organizarea și redistribuirea operate prin drept cu politica și economia. Acest concept este avansat în baza unei investigații istorice-comparativă a politicilor și legislației privind locuințele și condominiile din România și din Europa Centrală și de Est.
Această investigație comparativă începe de la adoptarea primelor legi privind condominiile după apariția statelor naționale din Estul Europei și progresează cu analiza diverselor modificări ale legislației condominiale aduse de socialism și apoi de neoliberalism. Analiza de lungă durată (longue durée promovată de scoala Analelor) a transformării dreptului condominiului din Europa Centrală și de Est și din România, și în special a dreptului în acțiune al neoliberalismului real existent românesc,[6] permite avansarea unui număr de argumente.
Un prim argument, bazat pe analiza evoluției istorice a ideilor despre urbanism și planificarea modernă a orașelor europene sau românesti, este acela că regimul legal-administrativ pe care îl vedem în acțiune sub oranduirea comunistă în România după 1946 pentru a rezolva criza locuințelor este departe de a fi o aberație în raport cu regimurile juridice anterioare. De fapt acest regim reprezintă o continuare a unui regim juridic deja introdus de orânduirile politice burgheze democratice ori autoritare cu mult înaintea loviturii de stat comuniste sprijinte de sovietici în România.[7] În România, la fel ca în toate țările Vest sau Est-Europene acest regim juridic își are originea în perioada primului război mondial, fiind perfecționat in timpul celui de al doilea. Comuniștii români, ca și sovieticii înaintea lor, nu trebuie să inventeze ‘roata’ administrativ-juridică în materie de locuințe, ea există deja fiind inventată de alții. Eventuala natură total discreționară a sistemului preluat de comuniști, ori lipsa legii în materii administrativ-juridice legate de locuințe sunt doar stereotipuri create în timpul razboiului rece, care nu corespund adevărului istoric.[8] Istoriografia recentă indică în mod convingator excesul de drept în materii civile sau administrative caracteristic perioadei staliniste, chiar dacă dreptul devine total instrumental și manipulat cinic pentru a îndeplini scopurile conducătorilor. Culmea, excesul de drept și reglementare sovietic din perioada consolidării staliniste, cunoscut sub denumirea de ‚legalitate socialistă’ este promovat chiar de Vishinski, cel de tristă amintire la noi, la ordinul lui Stalin după lichidarea lui Pashukanis.[9] Prin urmare este total neclar despre ce ‘reintoarcere la Europa’ vorbesc neoliberalii în anii 1990 sau mai tarziu, când justifică înlocuirea regimului juridic existent sub socialism. Pentru ca‚Europa’ înseamna în mod clar și regimul civil-administrativ preluat de catre comuniștii români în materie de locuințe, statele europene vestice fiind inventatoarele acestui regim.
Un al doilea argument, desprins din analiza evoluției istorice a legislatiei este acela că indiferent de retorica anumitor regimuri politice, legislația condominiilor tinde să supraviețuiască schimbărilor politice dramatice timp de decenii, în litera ei, dacă nu în spirit. Aspecte ale acestei supraviețuiri sunt evidente atât înainte cât și după schimbările monumentale din 1989. De exemplu, elementele de bază ale legislației în materia condominiilor, cum ar fi contractul, proprietatea sau asociațiile, adoptate în perioada interbelică, sunt utilizate și în timpul socialismului, chiar și în timpul excepționalismului epocii lui Nicolae Ceaușescu, iar particularități privind asociațiile din perioada socialistă sunt încă folosite de legislația de inspirație neoliberală adoptată după 1989. Dreptul, cu alte cuvinte, nu prezintă nici măcar în perioada loviturii de stat comuniste ori a stalinismului care a urmat, și nici în ‘Epoca de Aur’ a lui Nicolae Ceaușescu, perioadele cele mai aberante din socialismul românesc, discontinuitatea majoră sugerată de mitologia neoliberală. În schimb politicile economice în materie de locuințe prezintă o ‚continuitate selectivă’ sau mai degrabă o discontinuitate mult mai mare decât dreptul, lucru camuflat de regulă sau evitat din discurs în mitologia neoliberală. După 1990, de exemplu, elementele unei politici economice de ‚dezvoltare’ veche deja de decenii,[10] respectiv a politicii de menținere a salariilor și a veniturilor la un nivel scăzut pentru a permite acumularea de capital sunt păstrate. Cu toate acestea, continuitatea economică se termină aici. Neoliberalismul românesc, la fel ca și cel din Europa Centrală de Est,[11] elimină problema locuințelor veche de decenii prin privatizarea masivă a apartamentelor din blocuri prefabricate socialiste.[12]
De asemenea, neoliberalismul românesc pune capăt unei alte politici economice care datează și ea de decenii, nefiind inventată în socialism, aceea de furnizare de locuințe la prețuri mai mici decât prețurile de întreținere și ca o diferență de venit.[13] După modelul terapiei de soc sugerat de Banca Mondială si de FMI si aplicat in Polonia, neoliberalii români liberalizează prin masuri administrative prețurile pentru orice cu excepția forței de muncă,[14] determinând creșterea vertiginoasă a costurilor de întreținere și utilități în paralel cu stagnarea sau chiar declinul veniturilor populației. Neoliberalismul încearcă să‚rezolve’ prin ‚drept și lege’ mai târziu paradoxul macroeconomic pe care l-a creat singur la începutul anilor 1990 prin măsuri selective administrative de liberalizare a prețurilor si înghețare a salariilor, paradox constând în creșterea vertiginoasă a prețurilor de întreținere și utilități raportate la venituri și salarii scăzute, și prin ceea ce ar putea fi numit o radicalizare a regimurilor juridice ale condominiului. Această radicalizare a regimurilor juridice condominiale din Estul sau Vestul Europei, observabilă încă de la mijlocul anilor 2000 sau chiar mai devreme, se caracterizează printr-o transformare a obligațiilor coproprietarilor din condominii,[15] care devin stringente în absența tampoanelor economice destinate sa amortizeazeze șocuri sociale si economice, ori a controalelor și echilibrului între interesele corporatiste si cele individuale asigurate chiar și în perioada socialistă. Această radicalizare este exacerbată de preferința legiuitorului românesc neoliberal pentru instrumentalizarea dreptului, care este mai tipică epocii socialiste. În plus, această radicalizare este însoțită de o utilizare selectivă a instituțiilor epocii socialiste sau a tehnicilor de redactare a legilor care degradează drepturile coproprietărilor de condominii sau le fac fără eficiența, permițând tipurile de redistribuire economică preferate de neoliberalism.
Această utilizare a legii permite codificarea intereselor capitalului prin modificări semnificative ale obligațiilor proprietarilor, precum și modificări în domenii foarte îndepărtate de dreptul condominiului, cum ar fi procedura civilă sau regulile ‚nescrise’ pentru promovarea judiciară.[16] Totuși, aceste schimbări legale îndepărtate însă de anvergură se combină pentru a modifica regulile (legale) operaționale aplicabile condominiilor, deschizând ușa delegitimizării semnificative a regimurilor politice care le instituie, precum și a reacțiilor populiste. Dreptul condominiului, ca urmare a transformării post-comuniste din Romania pare a fi departe de comenzile autonome, științifice, depolitizate, pretins aplicate în mitologia neoliberală. Este ostil intereselor proprietarilor individuali de apartamente, asemănător cu dreptul socialist condamnat de neoliberali, dar fără amortizoarele economice sau sociale existente chiar în socialism, și promovează interesele capitalului. Dreptul pare să prezinte politicienilor neoliberali un set infinit de opțiuni, inclusiv opțiuni de drept socialist, dintre care le pot alege liber pe cele care avansează obiectivele economice predeterminate, ignorând în același timp pe cele care limitează aceste obiective. Iar sistemul astfel creat este unul total instabil economic, politic sau juridic, fiind dominat de multiple paradoxuri, paradoxul economico legal inițial, de a ‚liberaliza’ total preturile în paralel cu menținerea salariilor și veniturilor la un nivel scăzut prin măsuri administrative fiind amplificat de un nou paradox politic, economic și legal constând în distanța uriașă și de netrecut prin simpla logică juridică între pretenţiile și autodeclararea neoliberalilor români ca apărători ai proprietății, și transformarea pe care aceștia o operează prin drept a celei mai importante clase de proprietari din România, cea din blocurile de apartamente ‚socialiste’, într-o clasă de adevărați proprietari precari, ai căror interese sunt mereu subordonate intereselor capitalul şi acumulării de capital de către corporații, pe cheltuiala lor.
În final, argumentul subtextual adresat juriștilor este că neoliberalismul românesc și dreptul generat de acesta sunt atât de pline de contradicții și mistificări, încât doar un soi de analiză spectrală a acestui drept, bazată pe evoluția istorică și comparativa a instituțiilor legale, poate scoate la iveală toate imposibilitățile și contradicțiile pe care promotorii acestui neoliberalism le creează permanent. Pentru aceasta, însă, este necesar să părăsim cercul falselor prezumții propus de tradiția inventată a dreptului care încă se predă pe băncile facultății, și să pășim în sfera mai largă a economiei și politicii, și a legăturilor lor fundamentale cu dreptul, Pentru cei care vor sa salveze de propriile sale excese sau erori regimul politic de dupa 1989, excese pe care acesta nici macăr nu le mai observă, asemenea pași sunt absolut necesari.
2. Urbanism European: între laissez faire, experimentalism și intervenția masivă a statului după 1850. ‘Problema locuințelor’ în orașele Europene.
Apariția termenului de urbanism și a ideilor moderne despre planificarea oraselor este trasată de către unii autori la momentul publicării monumentalei Teoría de la Construcción de Ciudades (Teoria Constructiei Orasului) in 1859 a marelui architect barcelonez Ildefons Cerdà i Sunyer, cel care a conceput celebra extindere a Barcelonei cunoscută sub numele de Eixample.[17] Cu toate acestea, este mai exact să atribuim geneza ideilor mai generale care au condus între altele la promulgarea legislatiei noastre legate de condominii Angliei in perioada Victoriana a secolului xix.[18] În acea perioadă în Anglia au avut loc dezbateri legate de condițiile mizerabile de existență și de starea precară de sănătate a locuitorilor din mahalalele oraselor.[19] Dezbaterile respective evident că nu apar brusc ori întamplător, Anglia trecând prima prin Revoluția Industrială. Astfel, a cunoscut cumva inaintea celorlalte puteri Europene migrația masivă dinspre rural spre urban provocată de industrializare, insuficiența considerabilă a numărului de locuințe existente în orașe ori a condițiilor oferite de acestea pentru satisfacerea nevoilor populației urbane, aglomerația, lipsa de spațiu, bani si igienă care facilitau răspândirea unor boli mortale in acea perioadă cum ar fi tuberculoza sau diarea dinspre mahalale spre cartierele mai afluente.[20]
Date fiind aceste particularități sociale și economice generate de revolutia industrială si de ideile de laissez faire ale primelor decade ale secolului xix, nu este suprinzătoar apelul către autoritatile oraselor de a opri speculatia imobiliară favorizată de către ideile dominante din in primele decade ale secolului respectiv, și chemarea adresată acestor autorități de a lansa proiecte imobiliare comunale finanțate de către stat. Aceste discutii au evidentiat că antrepenorii privați, ale căror interese fusesera favorizate pană atunci, nu vor putea produce niciodata casele la preț scazut pe care și le-ar fi putut permite muncitorii englezi prost platiți, dominanti ca numar în Anglia acelor timpuri. În urma acestor dezbateri, printr-o masura legală mai ‘revolutionară’ în raport cu ce existase inainte, au fost introduse in Anglia noi norme sanitare și de planificare urbana a oraselor, norme care au scos din afaceri investitorii imobiliari favorizați pina atunci.[21] In mod treptat, ideile engleze ale epocii victoriene pătrund și pe continentul european, unde revoluția industrială și ideile legate de laissez faire în materie imobiliară în marile centre urbane europene generaseră același set de probleme sociale ca in Anglia. Astfel, se poate spune că înainte de izbucnirea primului război mondial, marile idei legate de urbanism sau de dezvoltare urbană sînt mai mult sau mai puțin similare în Europa, in ciuda diferențelor locale între Londra, Berlin, Paris sau Viena. Și, pe cale de consecință, aceste idei nu sînt chiar atât de diferite în marile orașe sau în teritoriile din Europa Centrală și de Est, care vor intră după primul război mondial în componentă statele naționale din această regiune.
Evident că mișcarea respectivă nu este uniformă, și nu se poate trasă decât o idee mai generală a acestei evoluții, în lipsa unei istorii complete a arhitecturii și a experimentelor legate de urbanism atât în Vestul Europei cât și în Europa Centrală și de Est între a doua jumătate a secolului 19 până la sfârșitul Primului Război Mondial. Cum o asemnea ‚istorie’ nu a apărut încă, la fel cum nu au apărut descrieri istorice comparative ale legislației legate de urbanism, arhitectură, construcții, sau condominii in diverse țari europene, o descriere mai generală este tot ce se poate oferi.
Cu toate acestea, unul dintre rarele studii comparative publicate după Primul Război Mondial ne permite să înțelegem ideile mai generale care au inspirat legiuitorii epocii, să trasăm contururile legislației privind locuințele și condominiile aplicabile și Romaniei, precum și obiectivele de politică urmărite de guverne și parlamentele din Europa Centrala si de Est în materii legate de locuințe.[22] În afara convergenței de idei si politici de urbanism între vestul și estul Europei la începutul secolului al XX-lea, deja menționate, statul pare să fie forța motrice în teritoriile Europei Centrale și de Est în chestiuni legate de locuințe și extinderea orașelor, politicienii punând accent pe politicile de ofertă, raționalizare a construcțiilor și planificare, precum și pe încurajarea ‚constructorilor’ în a oferi o aprovizionare adecvată de locuințe prin diverse stimulente fiscale și de alta natura, cum ar fi acces preferențial la capital sau dobânzile mici acordate capitalului împrumutat pentru realizarea unor proiecte de construcții. Statul pare să fie deci atent la oferta de capital necesară proiectelor de construcții și, prin urmare, lucrează pentru a încuraja formarea de tot felul de societăți de construcție sau financiare, care ar furniza fie capital pentru proiecte de construcții, fie materiale și forță de muncă.
În cele din urmă, în timp ce planificarea pare să joace un rol din ce în ce mai important în dezvoltarea urbană și a fondului de locuințe urbane în Europa Centrală și de Est, pare să existe o diferență constantă între nevoile percepute ale populației și numărul de unități de locuințe considerate necesare de către planificatori pentru a satisface aceste nevoi și numărul de locuințe care puteau fi cu adevărat livrate, în ciuda realizărilor statelor mai de succes. Iar in acest moment apare în discursul public ceea ce poate fi caracterizată drept problema politică a ‚crizei locuințelor’ în cam toate țările europene.[23]
Mai mult, această problemă sau percepție majoră persistă intr-o forma sau alta timp de vreo opt decenii, așa cum vom arăta chiar și atunci când este trecută în fundal sau subordonată nevoilor industrializării precum în perioada socialismului ‚real si existent’ din Estul Europei, și nu incepe să dispară ca problemă politică recurentă sau din discursul politicienilor decât odata cu avansul neoliberalismului de dupa 1990. Diferența dintre estimările planificatorilor și numărul de locuințe construite în fiecare an de la începutul secolului atinge proporții catastrofale în timpul Primului Război Mondial, deși pare să existe o usoara ameliorare a insuficientului numar de locuinte în primul an de război. atunci când proporții semnificative ale populației sunt mobilizate și presiunea asupra locuințelor scade atât în orașele vest-europene, cât și în cele din centrul si Estului Europei.
Cu toate acestea, pe măsură ce războiul continuă, construcția de noi locuinte încetează aproape complet în toată Europa, iar capitalul dedicat acestei constructii, deja limitat înainte de război, înceape să migreze către zone mai profitabile, facute posibile de efortul masiv de război al statelor europene. Efectele acestor tendințe mai ample asupra penuriei de locuințe sunt agravate de dispariția sau reducerea forței de muncă angajate în construcții, care fie este mobilizată, fie migrează către industrii mai profitabile.
Mai mult decât atât, aparenta relaxare a presiunii locuințelor în primul an de război este înlocuită treptat de presiuni crescute asupra locuințelor pe măsură ce războiul progresează și orașele atât din vestul, cât și din centrul estului Europei încep să vadă distrugeri legate de război, creștere continua a migrației in zonele urbane datorata razboiului si dislocarii populatiei, și o mulțime de alte tendințe negative.
În fața multiplelor dileme prezentate de înrăutățirea condițiilor de viață urbane, de aglomerare și de inflație, și luând în considerare posibilitatea unor tulburări civile în spatele primelor linii ale frontului, statele europene atât de est cât și de vest par să adopte un fel de pachet legislativ uniform în chestiuni de locuire. Acest pachet include, printre altele, controlul chiriei,[24] raționalizarea spațiului, repartizarea administrativă a spațiului neocupat.[25] Asemenea măsuri par a fi politicile administrative primare adoptate de toate statele implicate in conflict, menite să contracareze înrăutățirea situatiei locuințelor și a condițiilor de viață pentru majoritatea populației din țările devastate de război. Sfârșitul războiului nu pare să scadă presiunea asupra locuințelor din cauza mai multor factori, care includ printre altele schimburile de populație si migrația de dupa razboi, revenirea combatanților, și creșterea numărului de gospodării. Ca urmare a acestor constrângeri, măsurile administrative adoptate în timpul războiului pentru atenuarea presiunilor locuințelor au fost menținute aproape uniform în Europa pentru un număr de ani. Noile state care au apărut pe harta Europei Centrale și de Est după război se confruntă cu dileme locative similare ca și statele vest-europene.
În aceste noi state există un stoc de locuințe diminuat din cauza distrugerilor războiului sau a încetării totale a construcțiilor, a nevoilor crescute ale populației rezultate din migrația cauzata de război sau din creșterea numărului de gospodării, a presiunilor inflaționiste masive reflectate în costurile de construcție și materiale, etc. Iar Romania evident ca nu face exceptie, autorii contemporani evenimentelor descriind ocupatia germana a capitalei sau retragerea coroanei şi a administrației româneşti la Iaşi ca urmare a prăbuşirii frotului‚ în culori similare cu cele descrise în alte locuri din Europa.
În mod asemănător cu cele care pot fi observate în vestul Europei, în țările Centrale şi Est Europene şi în România, măsurile administrative implementate în timpul războiului sunt, în general, prelungite și în anii 1920, în timp ce experimente legislative care sa susțina o creștere a ofertei si a numărului de locuințe sunt încercate cu diferite grade de succes de către diverse state din regiune, inclusiv de către Romania. Măsurile administrative sunt desființate abia spre sfârșitul primului deceniu interbelic în Romania, ca rezultat al presiunii constante a marilor propietari imobiliari in Parlament, iar statele din Europa Centrală de Est, precum cele din Europa de Vest, adoptă pachete legislative menite să îmbunătățească, cel putin în concepția inițiatorilor lor oferta de locuințe. De asemenea, începând cu mijlocul anilor 1920, statele europene au început să adopte așa-numita prima generație de legi ale condominiilor, a căror principală inovație juridică constă în abolirea vechii reguli superficie cede loco pentru clădirile cu mai multe etaje, oferind astfel inca un alt stimulent constructorilor de blocuri multietajate, care pot vinde individual locuinte in aceste blocuri.[26] Efervescența legislativă a anilor 1920 în Europa Centrală si de Est în chestiuni legate de locuințe este în mare măsură temperată de criza din 1929, când alte priorități economice și sociale decat o crestere a numarului de locuințe -își fac loc pe lista guvernelor in general instabile ale regiunii. În timp ce un fel de explozie a sectorului construcțiilor aparută inainte de criză este cumva prelungită în Europa de Vest, unde capitalul ieftin și forța de muncă abundentă sunt disponibile chiar și în anii 1930, fluxul de capital dinspre Europa Centrală de Est și o redresare economică mai lentă a regiunii decat cea care are loc în Europa de Vest în anii 1930 fac mai dificilă continuarea unui boom similar cu cel din vestul Europei. Și chiar dacă pe harta orașelor din Europa Centrală și de Est au început să apară clădiri de condominii sau clădiri înalte, dezvoltarea lor se limitează la marile orașe, iar proprietatea asupra apartamentelor în astfel de condominii moderne este accesibilă doar claselor bogate. În general, însă, caracterizarea din 1983 a unuia dintre marii comentatori ai realitatilor urbane din socialism, Istvan Szelényi, conform căreia modelele urbane din Europa Centrală și de Est în această perioadă nu s-au abătut de la modelul de urbanizare mai general caracteristic Europei de Vest și Americii de Nord pare să fie validă, retrospectiv.[27]
Reducerea ritmului construcțiilor înregistrată în anii 1930 pare cu adevărat beningă în raport cu ce urmează după începerea celui de al Doilea Război mondial în Europa Centrală și de Est, când are loc o reiterare perfectă și o agravare a condițiilor din primul război mondial, în situaţia unui razboi mai devastator decat primul pentru destule țari din regiune. [28] Nu este deloc suprinzător că spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, probleme de locuințe similare celor din Primul Război au reapărut cu o intensitate și mai mare în țările din Europa Centrală de Est. Distrugerile fondului de locuințe cauzate de război, la o scară mai mare decât după Primul Război Mondial, schimbările masive de teritorii urmate de schimburi de populație și migrații importante sau nevoia de a găzdui milioane de refugiați de război au devenit probleme stringente pentru guvernele regiunii.[29] În mod similar, prizonierii de război reveniți și familiile strămutate au exercitat presiuni semnificative asupra întregului fond de locuințe rămase din regiune.[30]
Aceste provocări s-au grefat pe provocarea generală creată de lipsa perenă de locuințe adecvate în orașele din Europa Centrală de Est in perioada interbelica, agravată de Marea Depresiune din anii 1930 și de nivelurile scăzute ale investițiilor din timpul războiului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, guvernele de război ale țarilor din regiune au adoptat măsuri legate de locuințe, care au constat in ‘reactivarea’ măsurilor administrative legislative deja bine testate din Primul Război Mondial. Asemănător celor întâmplate trei decenii mai devreme, era logic si tentant ca guvernele de tranziție ale regiunii să mențină aceste măsurilor după război, într-un mod similar cu perioada imediat următoare Primului Război Mondial. Menținerea controalelor chiriilor, raționalizarea administrativă a spațiului, rechizițiile și alte măsuri deja implementate în timpul războiului pentru a preveni tulburările sociale cauzate de operațiunile militare și mobilizarea generală s-au dovedit la fel de eficiente în 1946, ca și în 1919. Astfel, înainte de preluarea sovietică Europa Centrală de Est și instituirea guvernelor comuniste în regiune,[31] o legislație privind locuințe dominată de măsuri administrative și similară cu cea adoptată în timpul Primului Război Mondial era în vigoare în întreaga regiune. Pe lângă această legislație privind alocarea locuințelor, o practică administrativă dezvoltată pe scară mai extinsă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ca o componentă crucială a unui sistem larg răspândit de plăți în natură, s-a răspândit și a devenit o instituție profund înrădăcinată în această perioadă de tranziție.
De înțeles, regimurile comuniste instalate în Europa Centrală de Est după 1946 au avut puțină dorință de a modifica semnificativ o astfel de legislație sau practica larg răspândită de alocare a locuințelor ca plată în natură. Nu numai că această legislație și plățile în natură sub formă de alocare preferențială a locuințelor au permis noilor regimuri un minim de legitimitate, reprezentanții acestor regimuri conștienți fiind de importanța locuințelor pentru obținerea unei legitimități care le lipsea în general în regiune. O astfel de legislație și practică administrativă au fost compatibile și cu două dintre cele mai importante politici duse de aceste guverne de la sfârșitul anilor 1940 până la sfârșitul perioadei staliniste, naționalizarea mijloacelor de producție urmată de industrializarea rapidă. Astfel, controalele chiriilor, rechizițiile și raționalizarea administrativă au devenit parte integrantă a naționalizărilor fondului de locuințe, în timp ce alocarea preferențială a locuințelor a încurajat loialitatea forței de muncă și mișcarea ușoară a forței de muncă către proiectele de industrializare rapidă din epoca comunistă.
Utilitatea unor astfel de legislații și practici administrative în realizarea industrializării explică și existența lor în continuare mult timp după naționalizarea fondului de locuințe. Iar nivelul de subsumare a locuințelor la nevoile de industrializare, culminând cu industrializarea dictând ritmul dezvoltării urbane în Estul și Centrul Europei devenit socialist, poate fi mai bine înțeles din perspectivă istorică. Astfel, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, țările ECE nu au avut acces la capitalul de 14 miliarde de dolari injectat în Europa de Vest prin Planul Marshall, ci au fost angajate în amplele programe de reparații, livrări forțate și comerțuri economice dezavantajoase impuse de Stalin. Se estimează că aceste programe au extras din Europa de Est aceeași cantitate pe care a fost livrată Europei de Vest cu sprijinul Planului Marshall.[32] În astfel de circumstanțe, nu este de mirare că regimurile comuniste din țările din regiune au fost forțate să reprime cererea de locuințe, să introducă mai încet serviciile sociale și, în general, să scadă nivelul de trai, în ciuda angajamentului lor general de a oferi un nivel acceptabil de locuințe pentru toți cetățenii. Chiar și o investigare superficială a proiectelor de locuințe noi și de urbanizare din regiune arată că, în ciuda promisiunilor extinse ale regimurilor comuniste în materie de locuințe, un număr limitat de proiecte de locuințe noi au fost întreprinse în perioada stalinistă. O penurie generală a materialelor, tehnologii de construcție care permit realizarea masivă a proiectelor de locuințe doar două decenii mai târziu în regiune aflate încă la începuturile lor, și o lipsă de consolidare a uriașelor trusturi de construcții ale socialismului târziu par să fie printre motivele principale pentru care, în primul deceniu de socialism, programele de construcție au avut tendința de a restaura și reconstrui formele tradiționale ale orașelor Est Europene, asumând în același timp un număr limitat de noi proiecte de construcție. Pe lângă aceste caracteristici, se poate spune că în general, atât legislația, cât și gândirea economică au variat foarte mult în regiune și chiar în cadrul aceleiași țări în momente diferite. Cu toate acestea, în această perioadă, construcția de noi locuințe prin efort individual în mediul rural a fost mai degrabă dominantă în regiune, în timp ce în orașe, angajamentul cooperativelor în construcția de locuințe și o implicare treptată a statului în proiecte mai mari de dezvoltare urbană au fost vizibile. Acest model inițial a început să se schimbe vizibil de la mijlocul anilor 1960 încolo, când, așa cum a remarcat unul dintre comentatorii importanți ai politicilor de locuințe ai regiunii, politicile urbane din Europa Centrală de Est „au început să diveargă în mod decisiv de modelele urbane vestice”.[33]
Accesul la resurse sporite, dezvoltarea tehnologiilor de construcție, raționalizarea și consolidarea marilor trusturi socialiste de construcții au permis planificatorilor socialismului existent să se angajeze în reconstrucția deliberată a orașelor. Această reconstrucție deliberată a contribuit la crearea în Centrul și Estul Europei a unei noi structuri ecologice și urbane distincte față de cele din Europa de Vest și din America de Nord, una în care oamenii cu un statut social înalt tind să se adună în noile ansambluri de locuințe construite în timpul socialismului. După cum a observat de asemenea Szelényi, “în perioada de vârf a proiectelor de locuințe socialiste: Budapesta și Viena, nu atât de diferite la începutul secolului sau în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, se schimbă acum în direcții diferite. ….[L]oca]itățile din Europa de Est socialistă devin din ce în ce mai asemănătoare, chiar dacă tradițiile lor istorice le-au făcut diferite în trecut.”[34] Și mai departe, în legătură cu peisajul urban distinct creat de socialismul ‘real și existent:
“Încercați să cumpărați o pereche de pantofi, să luați un taxi sau să comandați un prânz într-un restaurant – vă puteți aștepta la experiențe similare în toate orașele Europei de Est, inclusiv în orașe ale căror moduri de viață și afaceri erau destul de diferite treizeci, cincizeci sau un acum o sută de ani. Pecs, Szeged, Varșovia, Bratislava sau alte orașe din Europa de Est sunt „socialiste”, nu în sensul că sunt neapărat mai bune sau mai rele decât au fost înainte, sau mai bune sau mai rele decât orașe comparabile din țările capitaliste. Sunt socialiște prin faptul că sunt diferițe.” [35]
Chiar dacă programele enorme de construcții ale Europei comuniste din anii 1960 și de la începutul anilor 1970 au fost mult încetinite ulterior în Estul Europei,[36] cu excepția notabilă a României, ele au lăsat o moștenire de durată ansmblurilor urbane din regiune. În orașe aceste programe au lăsat dominația fizică inconfundabilă a așa-numitelor blocuri de locuințe prefabricate din beton, construite in perioada socialistă.
În sfera socială, relațiile sociale complexe au fost create ca urmare a acestor programe masive de construcție din epoca comunistă între chiriașii sau proprietarii apartamentelor, sau între chiriași și proprietari și alți actori sociali. În timp ce astfel de relații există în orice societate și oraș modern în care sunt construite blocuri de apartamente, amploarea enormă a acestor relații ca rezultat al dominației blocurilor de locuințe prefabricate și a ansamblurilor de locuințe omogene este unică pentru societățile de tip sovietic, inclusiv cele din Estul European. Mai mult, și în sfera juridică, legile condominiului au reglementat semnificativ aceste rețele complexe de relații sociale, fie ca norme generale de sprijin in interpretare fie ca norme specializate pentru reglementarea acestor relații sociale, chiar și atunci când acest norme au funcționat împreună cu norme din alte domenii ale dreptului. Cu toate acestea, ar fi o iluzie să credem că doar normele care guvernează relațiile sociale din aceste blocuri de locuițe ar reglementa exclusiv acest uriaş complex social care produce iemensele cartiere de asemenea blocuri din orașele socialise, ori chiar modul de ajudecare al eventualelor dispute apărute între copropietarii din condominii, pentru ca în realitate nu este așa. O serie de norme juridice, din domenii ale dreptului mai îndepartate aparent, influentează aplicarea acestor norme condominiale, la fel cum idei de economie sau chiar de filozofie politică influențeaza la la rândul lor în mod mai subtil aplicarea acestor norme condominiale. Dar in masura in care ar persista această iluzie, că relațiile sociale complexe stabilite în blocurile de locuințe din epoca comunistă s-ar putea reglementa exclusiv ori macar în primul rând prin intermediul legilor condominiului, s-ar putea spune că este o moştenire a epocii socialiste.
3. Dreptul locuinței și al condominiului în România în perioada interbelică și în epoca socialistă.
În cadrul sistemului legal ‚continental’ din Europa, România a fost una dintre primele țări care au adoptat legislație referitoare la blocuri de locuințe (condominii) la sfârșitul anilor 1920. România a promulgat legi privind condominiul la doar câțiva ani după Belgia, în Europa de Vest, și Ungaria, în Centrul Est European. Aceste două țări au adoptat asa zisele legi de primă generatie in materia condominiilor in 1924, România adoptând în 1927 o legislație din aceiași generatie, care conținea prevederi aplicabile condominiilor.[37]
În acestă lege românească din 1927, care se ocupă predominant de investițiile în construcția de locuințe, prevederile specifice referitoare la condominii se regăseau în partea a doua a acesteia. Acea parte conținea doar zece articole (articolele 56 până la 66) din totalul de optzeci și opt de articole conținute de lege. Dintre aceste articole, articolele 56 și 57 prevedeau definiții ale coproprietății, în timp ce articolul 58 prevedea o excepție pentru coproprietatea forțată caracteristică condominiilor de la regulile comune de coproprietate sau de la regula superficies solo cedit cuprinsă în Codul Civil român. Cele șapte articole rămase ale secțiunii se refereau la structura și managementul asociațiilor de propietari din blocuri (condominii), drepturile membrilor minoritari ai asociațiilor, deciziile asociațiilor, cheltuielile și impozitele. Luând în considerare faptul că aceste norme erau completate de cele mai generale ale Legii persoanelor juridice din 1924,[38] adoptată cu trei ani înainte, probabil că nici nu era nevoie de mai mult. În ciuda brevității lor, aceste prevederi au supraviețuit testului timpului și tuturor șocurilor economice, politice sau sociale care au urmat. Astfel, recesiunea interbelică, al Doilea Război Mondial, tranziția la socialismul real existent și socialismul însuși cu programele sale mari de locuințe din anii 1960 au lăsat aceste dispoziții intacte, în ciuda schimbărilor semnificative în dreptul proprietății, locuințelor sau construcțiilor introduse de exemplu în perioada socialistă.[39]
Abia în 1974, regimul Nicolae Ceaușescu a abrogat în mod specific aceste prevederi generale privind blocurile de locuințe (condominiul) ca urmare a ordinelor date de Ceaușescu privind revizuirea mai completă legislația locuințelor, în scopul creării bazelor legale pentru proiectele sale faraonice de mai târziu de ,sistematizare a României.’[40] Deși regimul comunist nu s-a ‚obosit’ să abroge până în 1974 regulile generale privind funcționarea asociațiilor din blocurile de locuințe prevăzute în legea din 1927, care au rămas neschimbate în primii treizeci de ani de socialism real existent în România, regimul respectiv a modificat între timp dispozițile aplicabile locuințelor și raporturilor sociale din acestea, pentru a le aduce în în conformitate cu politicile economice și sociale generale ale epocii.Astfel, în 1948 regimul comunist a promulgat un Decret prin care se reglementează relaţiile dintre proprietari şi chiriaşi. Inovațiile majore ale acestui Decret au fost introducerea unor controale stricte ale chiriei și a înregistrării spațiului locativ în timp de pace, care au confirmat parțial politicile care au fost deja în vigoare în timpul războiului și după acesta. Deși acest decret nu conținea nicio prevedere specifică referitoare la condominii și a fost modificat de mai multe ori până la abrogarea sa în 1952, se poate susține că a oferit cadrul general pentru reglementarea ulterioară a relațiilor sociale între chiriașii și proprietarii de condominii, precum și între aceștia. și alți actori sociali, în perioada socialistă. Astfel, controlul chiriei, înregistrarea locuințelor și alte dispoziții legate de stabilirea chiriei etc. au fost preluate în Decretul nr. 72 din 1952, care a înlocuit acest Decret din 1948.[41] Acest decret din 1952 a supraviețuit timp de șaisprezece ani, chiar dacă marile proiecte de locuințe și procesul de industrializare au început să se dezvolte spectaculos în România spre sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960. A fost înlocuit abia în 1968, prin Legea nr. 10 din 1968, pentru administrarea fondului locativ de stat și reglementarea raporturilor proprietar-chiriaș.[42] Această lege a menținut principiul normării spaţiului și repartizării centralizate a locuințelor aparţinând fondului locativ de stat, însă spre deosebire de Decretele anterioare din 1948 și 1952, legea a fost foarte specifică în ceea ce privește aplicarea ei, atunci când a precizat că normarea și centralizarea se aplică doar fondului de locuințe de stat. De asemenea, pentru prima dată în istoria legislației din epoca socialistă legea respectivă a prevăzut dispoziții aplicabile asociațiilor constituite pentru administrarea relațiilor sociale în clădiri cu mai multe etaje (blocuri, condominii), deși într-o formă foarte simplă și în doar două articole, articolele 54 și 55, dintr-un total de şaizeci şi şapte de articole conținute în legea respectivă. Deși nu neapărat liberală, retrospectiv, această lege reprezintă probabil punctul culminant al gândirii Partidului Comunist Român pe probleme de locuințe. S-ar putea spune că, dacă Ceauşescu nu s-ar fi ‚răzgândit’ la începutul anilor 1970 şi nu s-ar fi hotărât să se angajeze în sistematizarea sa urbană megalomană, această lege ar fi supravieţuit cel mai probabil până la dispariţia socialismului real existent al României. Nu a fost însă așa, întrucât regimul lui Ceaușescu, oarecum în contrast cu tendințele mai generale din ECE spre liberalizarea regimurilor locative, a decis la începutul anilor 1970 că dorește să adopte un regim de locuințe mai centralizat și mai strict. Astfel, România a promulgat în 1973 o nouă lege care să guverneze administrarea fondului locativ și relațiile dintre proprietari și chiriași. Chiar dacă această lege a păstrat majoritatea prevederilor anterioare ale Legii din 1968, ea a semnalat trecerea la un regim controlat mai strict printr-o serie de articole pe care le conținea. Articolul 8 din lege, de exemplu, prevedea controale mai stricte asupra fondului de locuințe de către autoritățile locale, care trebuiau să inspecteze și să raporteze cu privire la situația locuințelor în fiecare trimestru. Articolul 14 din Legea din 1973 prevedea, de asemenea, o blocare practică a migrației voluntare către marile centre urbane, deoarece nimeni mai avea voie să închirieze apartamente în aceste centre fără contract prealabil de muncă. Mai important, legea respectivă prevedea la articolul 60 că locuințele personale din marile centre urbane, adică locuințe neconstruite de stat sau vândute de stat proprietarilor privați, erau supuse acelorași norme ca și fondul de locuințe aparținând exclusiv statului.
Într-o inversare a principiilor legii din 1968, proprietarii unor astfel de locuințe nu aveau mai multe drepturi de spațiu decât cei care locuiau în locuințe de stat conform acestei noi legi, care impunea, de asemenea, ca orice suprafață de locuințe care depășea spațiul permis să fie închiriată. Legea din 1973 prevedea, de asemenea, în articolele 65 și 66, înființarea de asociații de locatari (chiriași) în imobile cu mai multe etaje, cu aceleași competențe delegate pentru elaborarea și aprobarea statutelor (documentelor) interne ale acestor asociații prevăzute în legea anterioară din 1968. În sfârșit, printr-o act ulterior, legislația din 1973 a abrogat în mod explicit dispozițiile referitoare la imobilelele cu mai multe etaje (condominii) din Legea din 1927. Cu mici modificări, această lege din 1973 a supraviețuit schimbărilor majore politice mai bine de două decenii și a fost înlocuită abia în 1996, la câțiva ani de la debutul tranziției postcomuniste, când a fost adoptată de Parlamentul României o Lege a Locuinței.
În mod similar, statutul model al asociațiilor de locuitori, adoptat în temeiul acestei legi în 1977,[43] a supraviețuit cu modificări nesemnificative mai bine de două decenii, fiind înlocuit treptat abia la începutul noului mileniu. În ciuda vocabularului ‚socialist’ al statutului model din 1977, cele douăzeci și nouă de articole ale acestuia prevedeau o reglementare modernă a condominiului, cu prevederi detaliate referitoare la atribuțiile asociațiilor acestuia, ședințele asociațiilor, efectul juridic al hotărârilor acestora etc. Acest statut a relaxat, de asemenea, condițiile foarte dificile prevăzute de Legea din 1968 pentru evacuarea rezidenților care creau probleme altor rezidenți sau a celor care au rămâneau în urmă sistemic la contribuții (e.g. cele legate de chirii). Mai important, articolele 23 și 24 din statutul din 1977 au inclus atribuții stricte de control, respectiv obligații de control ale asociațiilor atribuite autorităților locale. În concluzie, în ciuda numeroaselor modificări aduse legislației condominiale în perioada socialistă din România, a existat aparent mai multă continuitate în această legislație cu perioada interbelică decât s-ar putea presupune. Astfel, legea de dinainte de război în materie a supraviețuit pentru cea mai mare parte a socialismului real existent și ar fi supraviețuit probabil acestei perioade neschimbată, dacă impulsul regimului Ceaușescu de sistematizare urbană de la începutul anilor 1970 nu ar fi avut loc. În plus, dispozițiile legate de asociațiile de condominii introduse în perioada comunistă au supraviețuit decenii cu puține modificări și, în multe privințe, ele constituie încă cadrul central pentru dispozițiile actuale. După cum poate arăta chiar și acest scurt studiu, a existat mai multă continuitate decât discontinuitate în reglementarea condominiilor în primii șaizeci de ani de existență a normelor juridice condominiale în România, în ciuda schimbărilor intervenite în regimurile politice ale țării și ale fluxurilor și refluxurilor de stat. programe de locuințe.
4. Revoluția ‚imobiliară’ neoliberală. Precarizarea proprietății individuale prin legile condominiului în România după 1989
Indiferent de această continuitate în reglementarea legală a condominiilor, România s-a angajat imediat după căderea regimului comunist într-un program economic timpuriu (pentru Estul Europei) de vânzare a apartamentelor de stat către foști chiriași. Astfel, la doar trei luni de la căderea regimului lui Ceaușescu, în februarie 1990, Consiliul Frontului Salvarii Nationale Mântuirii, organizația politică care a umplut pretinsul vid politic lăsat de dispariția partidului comunist și dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu,[44] a promulgat un decret-lege ( DL 61/90), permițând vânzarea locuințelor construite de stat către populație.[45] Acest decret permitea chiriașilor care locuiau în apartamente din blocuri prefabricate de locuințe (sau „blocuri dormitoare”, așa cum erau cunoscute în limbajul comun) construite în timpul socialismului să cumpere aceste apartamente la o valoare transformată într-una nominală de hiperinflația perioadei.[46] Vânzarea a fost justificată, la momentul adoptării ei, din punct de vedere al justiției sociale și ca gest de bunăvoință al unui guvern care încerca să o rupă cu trecutul său comunist, permițând „românilor să dețină apartamente pe care le închiriaseră de atâția ani”. Cu toate acestea, are mai mult sens decât vreun idealism legat de justiția socială ca o forță politică care încearcă să capteze un electorat semnificativ în alegerile viitoare să adopte o astfel de legislație. După cum observa și Lavinia Stan, unul dintre cei mai importanți experți români în ‚justiția de tranziție’, acest decret-lege a fost „o mișcare calculată menită să atragă sprijinul popular” înainte de primele alegeri postcomuniste din mai 1990 și „pentru a asigura loialitatea clasa muncitoare industrială și funcționarii publici, care ocupau în primul rând acele locuințe”.[47]
Pentru forțele politice care guvernau România la acea vreme, nu a contat prea mult faptul că respectivul Decret amplifica inegalitățile inerente politicilor de distribuție a locuințelor din socialismul real si existent, sau că acest Decret a creat tot felul de noi inegalități între categorii de chiriași, și între chiriași și proprietari, chiar dacă aceste forţe pretindeau că sunt de stânga. Ceea ce aparent a contat cel mai mult a fost calculul politic și percepția popularitații pe care o astfel de legislație ar fi putut-o oferi unui partid care avea nevoie disperată de legitimitate. Evident că transferul dreptului de proprietate către chiriași prin privatizare nu a putut atenua consecințele negative deja vizibile în România în perioada socialismului târziu din cauza lipsei de investiții și bani, cum ar fi degradarea generală a ansamblurilor de locuințe prefabricate din beton, degradarea sau lipsa infrastructurii, și decăderea generală a peisajelor urbane. Mai mult decât atât, odată cu apariția generală a privatizărilor, căderea economică și dezindustrializarea în masă caracteristică României și țărilor din Estul Europei în timpul primului deceniu postcomunist, „noii proprietari” au fost dramatic afectați de șomaj semnificativ adus de procesul de dezindustrializare, inflație și un o multitudine de alte consecințe negative ale programelor de privatizare pe scară largă ale regiunii. Evident ca privatizarea și deindustrializarea sint doar doua aspecte pe termen mediu care la nivel macroenomic au amplificat efectele devastoare ale neoliberalismului,’liberalizarea preturilor’ prin masuri administrative în paralel cu înghețarea salariilor și a veniturilor, tot prin măsuri administrative, adoptate imediat după 1990 și păstrate ca politici economic generale tot timpul după aceea generând un prim șoc macroeconomic devastator.[48]
Drept urmare, proprietarii și asociațiile lor au acumulat restanțe chiar și în ceea ce privește plata utilităților, ale căror prețuri au avut tendința de a crește constant ca urmare a privatizării acestor utilități și a „liberalizării” prețurilor. Dezinvestițiile de la întreprinderile de stat sau comunale care furnizează aceste utilități sau întreținerea generală în perioada socialismului au fost și ele larg răspândite, grăbind deteriorarea generală a clădirilor și a infrastructurii urbane. Chiar înainte de alegerile din 1996, care au adus la putere o coaliție de centru-dreapta, partidul social-democrat rezultat din „transformarea” Frontului Salvării de la începutul anilor 1990 a fost capabil să adopte o nouă lege a locuințelor (locuințelor).[49] Această lege era menită să înlocuiască vechea lege a locuinței a regimului lui Ceaușescu și să aducă o oarecare ordine într-un domeniu care devenise din ce în ce mai haotic în primii ani de tranziție.
Similar altor legislații post-comuniste legate de locuințe, legea a fost un amestec de dispoziții, cu o secțiune referindu-se la definiția locuinței, alta la investiții, alta la închiriere, alta la condominii și așa mai departe. A abrogat toate dispozițiile restrictive ale legii din 1973, precum și controlul chiriei caracteristic socialismului real existent (cu excepția demnitarilor și a mai multor categorii profesionale care au continuat să beneficieze de controlul chiriei), și a rezervat mai multe articole (articolele 34). -37) la asociațiile de condominii fara a le numi ca atare. Asociațiile din blocuri (condominii) constituite în temeiul acestei legi au trebuit să aștepte cinci ani pentru o descriere completă a atribuțiilor lor etc., până în anul 2001, când o Ordonanță a Guvernului s-a ocupat de înființarea și funcționarea acestora.[50] Textul acestei ordonanțe seamănă cu o versiune mai liberalizată a regulamentelor anterioare ale erei socialiste, adaptată prin eliminarea oricăror trimiteri la terminologia din epoca socialistă sau la conceptele de control al chiriei și alte restricții comune acelor ordonanțe.
Destul de interesant, ordonanța prevedea în articolele 16 și 18 o versiune a obligației prevazute de legislația din anii 1970 in sarcina autorităților locale, aceea de a supraveghea activitatea asociațiilor, dar printr-o norma incompletă chiar față de reglementarea socialistă, care, spre deosebire de socialism, nu prevedea nici o sancțiune în caz de nerespectare a obligaței respective. De asemenea, ordonanța a introdus conceptul de ‘management profesional’ al condominiilor. Cum o asemenea obligație de supraveghere din articolele 16-18 ale Ordonanței de mai sus, golită de conținut și introdusă in sarcina autorităților locale printr-o normă juridică incompletă (lipsită de orice sancțiune în caz de nerespectare a dispozițiilor normei) ar fi fost suficientă pentru a corecta atât așa zisa imperfecțiune a cadrului legislativ cât mai ales indolența acestor autoritați atunci când a existat timp de zece ani o nerespectare totală din partea acestor autorități locale a obligațiilor de a-și exercita vreuna din atribuțiile de control, prevăzute prin norme mult mai complete în legislația anilor 1970 care era încă în vigoare la începutul anilor 1990, nu a mai fost explicat de autorii acestei legislaţii. Această legislație a rămas în vigoare doar câțiva ani, deoarece în 2005, un membru al Partidului Democrat (PD) al Camerelor Deputaților, Cezar-Florin Preda,[51] a inițiat un proiect parlamentar legat de înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor proprietarilor, devenit ulterior lege în 2007. Această nouă lege nu a trecut fără opoziție, întrucât chiar și Executivul s-a opus promovării projectului respectiv, susținând corect că domeniul era deja reglementat prin Ordonanța 85 din 2001, și că singurul motiv pentru adoptarea unei noi legi pentru domeniul era în cel mai bun caz legat de corelarea și sistematizarea dispozițiilor cuprinse în această cu dispozițiile legii din 1996 a locuințelor.[52]
Deși sistematizarea normativă realizată prin această lege este foarte discutabilă, legea a introdus în mod clar un regim mai sever pentru proprietarii de locuințe în condominii care aveau obligații restante față de asociații. Astfel, în articolul 4, legea arată în mod clar cititorului că domeniul de aplicare al asociației este administrarea proprietății comune și declară că dreptul de proprietate asupra apartamentelor în condominii impune proprietarilor obligații, pe lângă de drepturi, un lucru absolut clar pentru doctrina juridică română privind proprietatea cu cel puțin 150 de ani mai devreme. Enumerarea acestor obligații continuă pe tot parcursul legii, iar o revizuire amplă a lor depășește sfera acestei analize, însă una dintre cele mai notabile inovații ale acestei legi a constat în introducerea în articolul 49 a unui cuantum determinat ca pedeapsă pentru proprietarii cu restanțe la ‘cotele de intretinere’ stabilite de către asociații. Aparent introdusă ca un maximum, această penalizare de 0,2% din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere a plății reprezenta de fapt o penalizare masivă echivalentă cu o rată anuală de procentuală anuală (APR) de 72%. O astfel de rată era cu mult peste rata procentuală cerută de băncile comerciale pentru împrumuturile acordate de acestea, și cu mult mai mare decât ratele procentuale tipice pentru împrumuturile acordate de ‚rechinii’ financiari din România la acea vreme. O asemenea pedeapsă masivă înscrisă în lege nu avea nici un sens în climatul economic de la mijlocul anilor 2000 dacă cineva s-ar gandi că ar fi fost ‘strecurată’ în lege pentru a acoperi eventuale daune provocate creanțierilor din deprecierea valorii nominale a sumelor datorate din cauza inflației. În timp ce inflația masivă era obișnuită în România în anii 1990, ea a dispărut practic odată cu reforma monedei naționale din 2004 și a fost redusă în perioada în care legea a fost adoptată.
Cu toate acestea, pedeapsa a fost reținută fără dezbateri în legea respectivă, și, combinată cu restricțiile impuse minorităților din asociații, precum și cu alte inovații ale acestei legi și ale procedurii civile care au transformat efectiv orice facturi emise de asociații în titluri executorii, a reuşit să transforme asociaţiile de proprietari aproape instantaneu într unul dintre cei mai privilegiaţi creditori creați de dreptul românesc. În general, atunci când s-a combinat cu rezultatele economice ale privatizării impuse de catre politicienii neoliberalii români, dispozițiile acestei legi au avut tendința de a consolida un regim juridic cu adevărat opresiv pentru proprietarii de apartamente din blocurile de locuințe (condominii), sub pretextul respectării drepturilor de proprietate al acestora. De exemplu, furnizorii de utilități, majoritatea (semi)oligopoluri ‚socialiste’ au fost în mare parte privatizați până la jumatatea anilor 2000, dar statul nu a reușit să asigure o supraveghere adecvată a companiilor care furnizau aceste utilități prin instituțiile sale create chiar în scopul supravegherii. În absența oricărei supravegheri semnificative, noii proprietari de utilități au început să crească prețurile chiar mai brusc decât o faceau sub impulsul liberalizarii preturilor fostii furnizori, în primii ani post-comuniști de inflație galopantă. Aceste prețuri, facturate asociațiilor în ‚vrac’, constituiau majoritatea cheltuielilor asociațiilor și trebuiau să fie atribuite individual proprietarilor de apartamente de către asociații.
Întrucât asociația nu dispunea de niciun instrument semnificativ pentru a negocia sau controla prețurile utilităților, mecanismul prevăzut în noua lege a condominiului a transformat asociațiile în recuperatori de facto pentru acești furnizori de utilități. O astfel de transformare a fost considerată ‚acceptabilă’ de către legiuitorul român (neoliberal), chiar dacă furnizorii de utilități puteau percepe proprietarilor de apartamente din condominii aproape orice preț doreau ei și îl considerau suportabil de către clienți (de fapt o clientelă captivă). Până la urmă, asociațiile nu doar că puteau prin lege factura direct proprietarii de apartamente din condominiu pentru asemenea facturi, dar mai puteau adăuga și ceea ce ar fi considerat ele de cuviință în plus, la facturile emise de câtre furnizorii de utilități, intr-o schemă prevăzută parcă perfect pentru a extrage tot ce se putea extrage de la propietarul individual de apartamente, glorificat în mitologia atât a PD, cât și a PNL, a PSD sau a tuturor celorlalte partide care au votat legea respectivă.[53] Pentru a înțelege mai bine relația mediată introdusă de lege între Furnizorii de Utilități, Asociații și consumatorii finali, propietarii de apartamente, de regulă persoane fizice, tabelul de mai jos poate fi folositor.
Este evident că în absența unei supravegheri adecvate de către autoritățile locale, care era prevăzută doar nominal de lege, dar rar aplicată în practică, astfel de suprataxari de către asociații ale propietarilor individuali de apartamente puteau deveni cu ușurință larg răspândite. Un dublu eșec al statului neoliberal, unul la nivel central de a supraveghea furnizorii de utilități și altul la nivel local de a controla activitatea asociațiilor, a fost astfel completat de transformarea atât a asociațiilor, cât și a furnizorilor de utilități prin lege în super creditori, care ar putea înglodă proprietarii de apartamente din condominiu în datorii. Iar pentru proprietarii de apartamente în condominiu care doreau să conteste facturile asociațiilor, calea judiciară a devenit din ce în ce mai costisitoare sau mai dificilă, având în vedere dispozițiile dure din legea din 2007 față de acești proprietari. În ansamblu, legea prevedea un regim restrictiv pentru proprietarii de apartamente în condominiu care fie se regăseau în minoritate în asociații, fie au rămas în urmă plăților către aceste asociații. Promulgată chiar înainte de recesiunea economică globală, ale cărei efecte s-au simțit puternic în România din 2009 încoace, legea a creat circumstanțe agravante ideale pentru multitudinea de proprietari precari de apartamente care se confruntau cu înrăutățirea condițiilor economice și contemplau posibilitatea serioasă de a-și pierde locul de muncă și mijloacele de subzistență. Întrucât aceste împrejurări economice nu au fost niciodată serios dezbătute în Parlament, în 2018 a fost adoptată o nouă lege privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, precum și administrarea condominiilor.[54] Această lege a preluat majoritatea dispozițiilor legii din 2007 ad literam, inclusiv pedepsele exorbitante pentru propietarii cu restanțe, consolidând în același timp interesele dezvoltatorilor imobiliari.
Mai semnificativ, a agravat situația procesuală deja precară a proprietarilor de apartamente în condominiu în urma legii din 2007, prin două inovații. În primul rând, asociațiilor din condominii li s-a acordat posibilitatea de a înregistra privilegiu imobiliar în sistemul cadastral, pe baza unei simple declarații a asociației privitoare la sume pe care proprietarul o datorează asociației.[55] Valabilitatea debitului este prezumată conform dispozițiilor noii legi, iar proprietarul precar de apartament în condominiu are puține mijloace de recurs pentru a contesta această datorie prin sistemul cadastral.[56]
În al doilea rând, legea a autorizat asociația să sechestreze orice bun individual al proprietarului îndatorat pe care l-ar putea descoperi în urmă unei descinderi în apartamentul proprietarului apartamentului, de asemenea în baza unei simple declarații a asociației cu privire la cuantumul creanței. Proprietarul nu are un recurs implicit la astfel de măsuri, cu excepția opțiunii costisitoare de a contesta măsurile printr-o acțiune ordinară în față judecătoriilor. În plus, dacă formulează o asemenea contestație propietarul precar trebuie să furnizeze o cauțiune pentru că contestația să ajungă să fie judecată și, de asemenea, să plătească costurile suplimentare generate de litigiu. Acest lucru face că posibilitatea de a contesta astfel de măsuri luate de asociații să fie iluzorie pe dreptul comun pentru proprietarii care se află în această situație tocmai din cauza incapacității lor de a plăti în primul rând datoriile declarate, pentru că la datoriile inițiale se vor adăuga cheltuieli semnificative suplimentare pentru acei proprietari precari care ar putea dori să conteste cesiunea de datorii. Interesant este însă că o asemenea posibilitate a sechestrului bunurilor mobile aflate în locuința unui debitor se regăsește doar în Franța ancien regime, unde apare codificată în secolul al XVI-lea prin Ordonanţa de la Paris.[57] Dar și atunci, doar proprietarii puteau sechestra bunuri mobile de la chiarisii lor pentru neplata chiriei, dacă încheiau un contract de închiriere cu aceștia.
Mai mult, circumstanțele urbane și sociale care au permis apariția acelei ordonanțe medievale, când aproximativ 77% dintre parizieni trăiau în case închiriate,[58] au fost polar opuse celor din România de astăzi, unde 98% dintre români sunt de fapt proprietari și nu închiriază. Oricare ar fi sursă de inspirație pentru guvernul PSD,[59] s-ar putea argumenta că ‚selectivitatea creativă’ a legiuitorului neoliberal din România care tratează proprietarii ca pe chiriașii din evul mediu târziu, și o asociație care ar trebui să administreze proprietatea comună ca pe un un proprietar medieval nu este doar un pas înapoi față de condițiile aplicate proprietarilor în perioada socialismului, ci și un regres față de dreptul francez medieval. Acestea nu sunt însă singurele inovații juridice ale noii legi care fac precară poziția proprietarilor cu debite față de asociație. Caracteristicile menționate mai sus ale noii legislații se combină cu alte inovații introduse în procedura de drept civil și în normele profesionale interne judiciare între anii 2009 și 2014, pentru a face litigiile și mai iluzorii pentru proprietarii precari care s-ar găsit datori față de asociații din diverse motive.
În sfârșit, deși Legea din 2018 a dublat că număr articolele cuprinse în Legea din 2007, este prea devreme în aplicare ei pentru a îi cunoaște toate consecințele, cu excepția faptului că se pare că a consolidat regimul restrictiv instituit în 2007 și a făcut situația proprietarilor cu datorii mult mai precară decât era deja în conformitate cu Legea din 2007. În starea actuală, dispozițiile pe care le conține în chestiuni referitoare la proprietarii de apartamente cu datorii nu fac decât să permită posibilitatea redistribuirii pe scară largă a proprietății în condominii, posibilitate care încă nu era atractivă pentru investitori și proprietarii de capital în regimul introdus de Legea din 2007, dar acum pare a fi perfect fezabilă. Odată cu blocajele economice repetate provocate Covid și cu recesiunea economică care a rezultat, agravată de eliminarea progresivă a subvențiilor pentru energia livrată gospodăriilor și de tranziția UE la energia verde, majoritatea românilor se aflau probabil într-o anumită dificultate economică la începutul anului 2022.[60] Războiul din Ucraina și sancțiunile economice ale UE împotriva Rusiei, precum și explozia ulterioară a prețurilor la energie și inflația cu două cifre din România în 2022 si 2023 au contribuit probabil la stress-ul economic suferit de o majoritate a românilor.[61] Din perspectiva proprietarilor de apartamente în condominiu, legiuitorul român pare să fi replicat complet momentul prost al legii din 2007 în 2018, adoptând o lege a condominiului care nu va face decât să agraveze problemele economice ale românilor.
5. ‘Dreptul în acțiune’ într-un stat neoliberal
Din punctul de vedere al dreptului comparat nu există vreo descriere a modului în care a funcționat regimul românesc de soluționare a litigiilor civile în timpul socialismului real și existent, similară cu descrierea seminală a sistemului juridic est-german făcută de Inga Markovits la apogeul acelui sistem. [62] Cu toate acestea, se poate argumenta că descrierea lui Markovits și concepția est-germană a drepturilor civile se aplică și sistemului juridic românesc din anii socialismului târziu, așa cum s-a aplicat RDG sau altor țări CEE.
Mai mult decât atât, reiese clar dintr-o analiză a legislației neoliberale privitoare la condominiu adoptate în România, că unele deficiențe majore ale dreptului socialist identificate de Inga Markovits în descrierea ei par să fi fost preluate de parlamentarii neoliberali din România (sau de cei din alte țări Central Est Europene) după 1990, în legile și statutele referitoare la condominii.[63] Legea socialistă, de exemplu, proteja drepturile nu pentru că ar fi respectat autonomia individuală, ci pentru că valorile politice încorporate în acele drepturi meritau să fie realizate. Ca urmare a acestei insensibilități față de nevoile private ale deținătorilor de drepturi, procedurile care să permită cetățenilor să-și susțină în mod eficient drepturile au lipsit adesea în legea socialistă care se aplica locuințelor. Cu toate acestea, legislația neoliberală a locuințelor promovată în România și în Europa Centrală și de Est poate conține definiții la fel de neclare ale drepturilor, de tipul socialist identificat de Markovits, precum și norme incomplete și proceduri lipsite de vreo eficiență.[64]
În al doilea rând, legislația locuințelor dinRomania, ca și cea din Centrul Est European fost socialist de după 1989 păstrează forme de control de stat sau instituții cărora le-au fost delegate puteri de control în numele statului sub conducerea comunistă. Cu toate acestea, în această nouă legislație, instituțiile din epoca comunistă cu atribuții de control al locuințelor se păstrează doar în aparență și sunt, în realitate, un soi de ‘cochilii goale.’ Aceste instituții sunt menținute în mod intenționat cu personal redus și slab calificat, și de asemenea insuficient înzestrate pentru a-și îndeplini misiunile de bază, sub pretextul austerității și tăierii ‘grăsimii’ statului. Astfel, legislația recentă a condominiilor și locuințelor din Romania sau din Europa Centrală și de Est are o tendință marcată de nu contine obligații semnificative de control, chiar și atunci când păstrează instituțiile din epoca socialistă cu atribuții de control sau preia aceste obligații, prin norme juridice incomplete, din legislația epocii comuniste.[65] Nu este de mirare că în prezența unor norme atât de incomplete si insuficiente, proprietarii sunt lăsăți la pofta celor cu putere economică reală, precum furnizorii de utilități și asociațiile în cazul condominiilor. Și pentru a înrăutăți lucrurile in Romania, modificările în serie ale codurilor de procedură civilă și ale regulilor interne pentru promovarea sistemului judiciar fac procesele civile orice altceva decât procese formale în ultimele două decenii. Pentru a înțelege mai bine rezultatul acestor transformări în România neoliberală, să considerăm următorul scenariu.[66] P.I. locuiește într-un bloc prefabricat de beton, într-unul din orășelele românești de provincie care pe vremuri erau monoindustriale și relativ dezvoltate sub socialismul de stat, dar unde se găsește acum foarte greu de lucru, după privatizarea și lichidarea industriilor din epoca socialistă. Blocul este alimentat cu apă caldă și rece de către furnizorii de utilități „locale” care fie au fost privatizate când era avantajos pentru noii proprietari ai acestor utilități, fie subordonate primăriei locale și lipsite de fonduri, când nu era avantajos.[67] În mod similar, mai mulți furnizori, în mare parte privatizați, dar nu necesar toți, asigură colectarea gunoiului și alte servicii la apartament pentru proprietarii blocului.
Conform Legii Asociațiilor de Condominii din România din 2007 și a modificărilor acesteia din 2018, asociația de proprietari a blocului ar urmă să primească o factură în bloc de la furnizorii de utilități, pe care ar trebui să o împartă între proprietarii de apartamente și apoi să factureze fracțiunea cuvenită direct către P.I. Pe lângă costul utilităților, asociația ar putea factura direct către P.I. și cheltuielile efectuate ca urmare a activităților sale, o fracțiune din salariile membrilor săi angajați și o fracțiune din costul întreținerii sau îmbunătățirii zonelor comune ale clădirii, inclusiv întreținerea și îmbunătățirea impuse de diferite ordonanțe locale sau guvernamentale. Factura individuală primită de P.I. va reflectă deci atât relația directa a lui P.I cu asociația cât și relația mediată dintre furnizorii de utilități și clienții finali (proprietari de apartamente în condominiu) prin intermediul asociațiilor, asociații care în teorie reprezintă interesele proprietarilor de condominii, dar în practică reprezintă interesele furnizorilor de utilități sau propriile interese, în conformitate cu logică legii condominiului (vezi tabelul 1, supra). Iar toate aceste cheltuieli vor fi subdivizate și facturate direct către P.I. într-o singură factură lunară. Ca toți ceilalți dintr-un oraș fost monoindustrial care au refuzat să (i)migreze, P.I. supraviețuiește fie lucrând în locuri de muncă precare în vremuri bune, fie împrumutând bani de la părinții pensionari, rudele și prieteni în vremuri nefavorabile.
Așa cum s-a întâmplat adesea după criza economică globală din 2009, ea a rămas în urmă cu plățile cerute de asociația de proprietari și îi rămân foarte puțin bani de trăit, de la o zi la, din ceea ce ar putea încasa că salariu de la un serviciu. După trei luni de neplata a ‘întreținerii’ (adică a cotelor datorate către asociația din blocul în care locuiește), președintele asociației de proprietari decide să o dea în judecată pe P.I pentru suma datorată și inițiază procedura de judecată. În primul rând, P.I. primește citația, eventual cu indicația cuvenită de a răspunde plângerii depuse de către asociația de propietari și de a se prezența la termenul indicat în fața judecătorului desemnat de către Judecătoria competenta în cadrul unui proces pentru datorii față de asociație. Dacă P.I decide, așa cum mai făcuse și de celelalte trei ori anterioare când primise o astfel de citație, că o neprezentare ar fi cel mai bun lucru pe care l-ar putea face, întrucât nu își permite să angajeze un avocat sau să plătească o expertiză contabilă, dacă cumva s-ar ajunge pana acolo,[68] atunci și-a redus simțitor șansele relativ slabe pe care le avea de la început de a obține o hotărâre care să nu dea câștig de cauza imediat cererilor asociației. Când HC, care este judecătorul care hotărăște cazul I.P în cadrul judecătoriei constată că pârâtul nu s-a prezentat la proces, va verifică de obicei dacă I.P a fost citată corespunzător. În cazul în care pârâtul nu a fost citat conform legii, HC va dispune emiterea unei a două citații însoțită de cererera de chemare în judecată și se va asigura că o copie a citației transmise este la dosar. La un al treilea termen, dacă pârâtul tot nu se prezintă, judecătorul va dipune automat în baza actelor de la dosar o hotărâre prin care pârâtul, I.P. va fi obligat să plătească suma totală solicitată de asociație, inclusiv orice onorariu sau cheltuieli de avocați solicitate de această.[69] Ulterior, asociația ar trebui să aștepte scurgerea termenului de apel, iar în cazul în care nu se depune un astfel de apel, hotărârea va deveni definitivă și irevocabilă, moment la care asociația va putea proceda la executarea hotărârii fie prin identificarea angajatorului I.P. și solicitarea reținerii din salariul acesteia pînă la achitarea datoriei, fie dacă I.P. era șomeră și nu avea alte mijloace de existența, initiand procedura vânzarii apartamentului.Dacă dreptul în acțiune descris mai sus, aflat sub imperiul legii asociațiilor din 2007 și a vechiului Cod Civil, a celui comercial și al regulilor de procedura din a două decadă și jumătate neoliberală pare nefavorabil debitorului propietar individual de apartament in blocuri, după 2015 situația acestuia devine și mai nefavorabilă.
Astfel, în 2010, legiutorul neoliberal a introdus reguli noi și ‚accelerate’ de procedură civilă pentru cauze în valoare mai mică de (aproximativ) 2000 de euro.[70] În conformitate cu aceste reguli, judecătorul emite o singură citație însoțită de cererea de chemare în judecată și un formular de răspuns tipizat al pârâtului, iar după stabilirea unui termen scurt pentru că pârâtul să răspundă în scris cererii reclamantului (30 de zile de la comunicare), judecătorul poate pronunța oricând o hotărâre în camera de consiliu, fără participarea părților. Dacă pârâtul nu răspunde, împotriva să se pronunță, de regulă, o hotărâre în lipsă, fără întârziere. În plus, orice apărare de fond a pârâtului, cum ar fi plata prealabilă a sumelor pretinse a fi datorate de către reclamant sau că o sumă diferită ar fi datorată, etc, ar trebui să fie invocată cu răspunsul pârâtului și într-un mod formal prevăzut de noile reguli. Neinvocarea unor astfel de apărări în răspunsurile în scris ale pârâtului conduce automat la eliminarea lor din dosar, ca fiind introduse „prea târziu.”
Astfel de apărări pot fi ignorate și considerate că „nefiind pledate’, o schimbare marcantă față de practica ‚tradițională’ a instanțelor române, de obicei mai flexibile cu admiterea apărărilor de drept subtanțial, indiferent de forma în care sunt invocate sau de momentul judecății în care sunt introduse. Copiile jurnalului contabil păstrate de reclamant și depuse de obicei la cererea reclamantului vor fi considerate în mod implicit de către judecător că ‚dovedind’ datoria integral, chiar dacă astfel de copii sau păstrarea jurnalului ar putea fi defectuoasă în temeiul unor reguli specifice. prevăzute de legile contabile.[71]
În timp ce această procedură accelerată este oferită ca alternativă „doar”, pentru cazurile care „valorează” mai puțin de echivalentul a 2000 de euro, este în mod clar atractivă pentru asociații și a devenit calea principală pentru cele dintre ei dispuse să obține prin intermediul judecătoriilor plata datoriilor proprietarilor de apartamente, din motive atât de ușor de înțeles. Poziția în litigiu extrem de avantajoasă a reclamanților în aceste cauze, întărită printr-o combinație de proceduri extrem de formale și bazate exclusiv pe documente scrise ușor de produs de către asociații, de prezumția valabilității înregistrărilor contabile întocmite intern de către asociații, de excluderea experților și expertizei din litigiu, oricât de costisitoare pentru pârâți ar fi fost această expertiză, excluderea oricăror criterii de justiție de fond sau substanțială din procese și de o serie de alți factori, face absolut iluzorie orice șansă a pârâților de a reversa pledoariile reclamanților în timpul unor astfel de procese. Hotărârea în astfel de cauze devine de regulă executorie imediat ce este pronunțată și are aplicată pe ea ștampila oficială a instanței. Eventualele apleuri sau contestații sunt considerate o excepție extremă în noile reguli, din punctul de vedere al suspendării automate a executării, și nu vor suspenda automat executarea doar pentru că au fost depuse. În orice caz, conform regulilor actuale, verificarea eventualelor contestații (inclusiv a apelului) se vor reduce la o verificare a îndeplinirii condițiilor de formă, întrucât nouă lege încurajează acest formalism. Cu o hotărâre rapidă, și un apel care nu suspendă executarea, evacuările devin următorul pas, dacă inculpatul nu are venituri suficiente pentru a fi executate mai întâi de către executorii judecătorești și nu indică clar acestora disponibilitatea veniturilor. Deși în teorie faza de executare sau eventuală evacuare rămân proceduri care trebuie aprobate de instanțe și ambele permit eventuale contestații introduse de către debitor, în practică procedurile sunt încredințate executorilor judecătorești, iar controlul activităților acestora de către instanțe este pur formal, dacă există vreun asemenea control de fapt.[72] Cu toate acestea, este greu de imaginat cum debitorii ar ști fie să depună apelurile sau eventualele acțiuni de contestație în modul prescris de lege, fie să găsească resurse pentru a angaja un avocat care să depună astfel de documente în timp util, într-o procedură extrem de formală al cărei succes depinde in mare masura de o excelenta cunoașterea aspectelor tehnice ale dreptului cat si de cunostiinte foarte specifice legate de posibile apărări care sunt strict construite pentru a respectă condițiile formale.
Acest lucru este valabil mai ales atunci consideram ca debitorii sunt adesea în imposibilitatea de a reține un avocat în timpul primei faze de judecată, cand legea cere sa fie formulate asemenea aparari . În plus, executorii judecătorești pot percepe cheltuielile pe care le consideră de cuviință, cu puțină supraveghere din partea instanțelor in privinta stabilirii unor asemenea cheltuieli, adăugând astfel în mod semnificativ la datoriile inițiale.
Deoarece cheltuielile generate de colectare pot fi și sînt recuperate din actele de vânzare, iar serviciile executorilor judecătorești sunt orice altceva în afară faptului de a fi ‚ieftine’, este clar cum aceste trăsături externe legislației condominiilor dar comune dreptului în acțiune neoliberal adaugă sume importante la datoriile inițiale. Modalitățile defectuoase prin care autoritățile judiciare române colectează date despre asemenea procese și evacuări și părtinirea presei împotriva proprietarilor de apartamente fac aproape imposibilă o colectare sistematică a datelor despre evacuările proprietarilor de apartamente, în vederea unei eventuale contextualizari a încălcării sistematice a obligațiilor asumate de România atît prin dreptul intern cât și prin tratate internaționale la care este parte. Cu toate acestea, ceea ce a reieșit în presă în legătură cu evacuările acestor proprietari se potrivește în mare parte cu descrierile făcute într-un raport de cercetare notabil întocmit de un ONG dedicat locuințelor sociale și indică o imagine destul de nemăgulitoare a evacuărilor.[73] După cum arată acest raport, există un refuz clar al autorităților de stat și al executorilor judecătorești de a furniza evidențe sau statistici despre evacuări și o părtinire clară în presă împotriva celor evacuați. Persoanele vizate de raport erau cei care locuiau în puținele unități locative „sociale” puse la dispoziție de autoritățile locale la prețuri de închiriere subvenționate, aparțînând astfel unei categorii sociale care suferă mult mai multe privațiuni economice sau sociale decât proprietarii de apartamente. Cu toate acestea, probleme sociale și structurale similare au putut fi detectate de exemplu printre factorii care conduc la sinucidere atât în cazurile persoanelor care locuiesc în locuințe sociale, cât și în cazul proprietarilor de apartamente evacuați pentru datorii față de asociații.[74]
În plus, în timp ce raportul descrie rasismul sistemic îndreptat către cei evacuați din locuințe sociale în presă locală și națională, precum și în administrația locală, pentru proprietarii de apartamente în condominiu acest rasism este probabil mai puțîn vizibil. Mai notabilă este poziția economică precară sau inferioară, și pe cale de consecință, situația juridică inferioară a acestor proprietari, consacrată implicit sau explicit în modul în care legea îi tratează. Astfel, apărările foarte limitate de care dispun proprietarii de apartamente în condominii atunci când devin debitori la o asociație de proprietari, construite că excepțîi stricte de la garanțiile mai largi prevăzute debitorilor/pârâților de dreptul material și procedural privat general, sugerează o poziție juridică subordonată a proprietarilor de apartamente în relaţie cu asociaţiile şi cu furnizorii de utilităţi. Dreptul „privat” pare astfel să sancționeze o poziție socială și economică subordonată inferioară, deja atribuită politic proprietarilor de apartamente în condominii, într-o manieră care nu se deosebește de modurile în care dreptul public și privat sancționează implicit poziția socială și economică inferioară a celor care locuiesc în locuințe sociale. Mai mult, statutul juridic subordonat și inferior atribuit proprietarilor de apartamente sugerează și o inversare a individualismului extrem pe care neoliberalismul îl proclamă în raport cu proprietatea în favoarea „colectivismului” și a entităților colective (subiectele fictive de drept) precum asociațiile de proprietari sau corporațiile furnizoare de utilități, în numele cărora asociaţiile de proprietari acţionează că recuperatori de datorii.
Aparent, legiuitorul neoliberal și, în consecință, instanțele atunci când interpretează legislația adoptată de un astfel de legiuitor, nu au nicio problemă logică în a înlocui individualismul extrem proferat de ideologică neoliberală, inclusiv în materie de proprietate, sau în a degrada drepturile indivizilor în favoarea drepturilor „ficțiunilor juridice”, precum corporațiile sau asociațiile, atunci când scopul superior este acumularea de capital de către acești subiecți colectivi. Când acumularea de capital este de fapt scopul suprem al dreptului neoliberal, dispariția individualismul extrem și subordonarea dreptului de proprietate al individului în favoarea dreptului de a acumula al subiectelor colective devin total fezabile și nimeni nu mai sesizează aporia dreptului neoliberal. În sfârșit, în cazul celor evacuați din locuințe sociale, raportul menționat mai sus indică o violență sistemică încorporată în acțiunile autorităților locale și ale executorilor judecătorești, precum și o lipsă de respect sistemică a Ghidurilor ONU,[75] precum cele legate de implementarea dreptului la o locuință adecvată. Nu există niciun motiv să credem că evacuările vor scăpa de aceste caracteristici neplăcute în cazul proprietarilor de apartamente, pur și simplu pentru că acești proprietari se află probabil într-o poziție socială sau economică mai bună decât persoanele care locuiesc în locuințe comunale.
În final, pe lângă toate aceste probleme pentru proprietarii individuali create de legiuitorul neoliberal în mod direct prin lege (fie prin legea directă a asociațiilor din blocuri fie prin alte legi), mai sunt și alte aspecte care delegă la un nivel inferior drepturile proprietarilor individuali atunci când aceștia luptă subiecte colectivite de drept cum sînt asociațiile. În primul rând, pentru că sumele contestate în astfel de cazuri sunt considerate „mici” sau neimportante din punct de vedere social de către legiuitorul neoliberal, ele sunt încredințate instanțelor judecătorești de rang ‘inferior’ cum sînt judecătoriile, în conformitate cu regulile de competență materială din procedura civilă. La nivelul judecătoriilor, aceste dosare sunt doar o parte, de multe ori deloc cea mai importantă parte dintre multitudinea de dosare decise de judecătorii. Judecătorii de la judecătoriile din orașe, unde litigiile legate de legislația condominiului tind să apară, sunt copleșiți de dosare, supraaglomerare și întârzieri, din cauza austerității neoliberale și a unei inflații de dosare legate de drepturi create de legiuitorul neoliberal adesea în favoarea corporațiilor.[76] Mai mult decât atât, în timp ce ideile neoliberale care inspiră norme de „eficiență” pentru progresul în cariera judiciară nu au fost încă pe deplin implementate în România, iar existența unor restanțe persistente în motivarea dosarelor nu este neapărat o cauza imediată de inalturare din profesie ori măcar un impediment în progresul în carieră pentru judecătorii români,[77] problema restanțelor este importantă pentru judecători.
Acumularea continuă de restanțe și de dosare fără hotărâri pronunțate ar putea îngreuna avansarea în profesie și ar avea, de asemenea, potențialul de a otrăvi relațiile judecătorului cu colegii săi și cu părțile din proces. In plus, deciziile constante nefavorabile ale Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu procesele îndelungate din România au adus în atenția publicului problema restanțelor judiciare, iar presiunea politică inclusiv la nivelul organismului de autoguvernare care administrează justiția a urmat exemplul public, astfel încât este înțelept în carieră pentru un judecător de la judecătorie să dispună rapid de cazurile ‘simple’, pentru a acordă mai mult timp celor mai dificile. Și întrucât litigii asociațiilor sunt considerate „relativ simple, repetitive, și directe din punctul de vedere al legii aplicabile, ele au potențialul de a fi soluționate rapid de către judecătorii de la judecătorii și astfel eliminate din numărul de dosare fără hotărâri.În sfarsit, chiar și pentru judecătorii care ar fi mai sensibili sau care ar avea în vedere mai mult drepturile procesuale ale paratilor si respectarea cu mai mare strictete a acestora, câteva caracteristici deja încorporate implicit în dreptul neoliberal românesc al asociatiilor de propietari, care sunt similare unora deja descrise în dreptul american,[78] permit o aplicare formalistă a legii care se potrivește intereselor organizațiilor și este susceptibilă de a promova inegalitatea și discriminarea persoanelor fizice atunci cand acestea vin in conflict cu organizatiile. Lauren Edelman , o regretata socioloaga americana a dreptului de la Berkeley, denumea cateva dintre cele mai importante asemenea caracteristici ‚structuri simbolice’,[79] ‚managerializarea dreptului’[80] și ,’endogenitatea dreptului și a reglementării legale’,[81] și le indica drept principale vinovate ale imposibilitatii realizării vreunei egalitati in drepturi în Statele Unite. Asftel, pentru Edelman, ‚structurile juridice simbolice’ sunt politicile interne ale organizațiilor, totalitatea regulilor sau practicilor acestora care mimeaza dreptul sau principiile juridice, si care evocă o idee de ‚legalitate’ și conformitate cu obligatiile impuse de legiuitor organizatiilor, de obicei pentru că aceste politici, reguli sau practici sunt copiate integral dupa reguli de ordine publică care deja conotă legalitate. Cu toate acestea, astfel de structuri simbolice fac puțin sau nimic pentru a promova de exemplu minoritățile sau statutul femeilor in organizatie, din principalul motiv ca sunt adoptate doar la un nivel simbolic in dreptul american observat de Edelman, si nu prentru a facilita realizarea de fapt a unor drepturi. Rolul lor este tocmai acela de a semnala doar o ‚respectare’ generală a legii în cazul contestațiilor legate de politicile interne, regulile sau practicile organizatiei neconforme cerintelor dreptului, excluzând necesitatea ca judecătorul să examineze mai in detaliu modul în care aceste structuri realizează efectiv egalitatea de fond sau scopurile pentru care au fost adoptate în primul rând. În mod similar, ‚managerializarea dreptului’ constă în infuzia în drept a valorilor și ideilor manageriale și de afaceri, inițial de către departamentele de resurse umane sau cele interne de ‚compliance’ ale organizațiilor, inclusiv a celor juridice, care sunt chemate să interpreteze dispoziții ambigue ale legislatiei antidiscriminare, apoi de către avocații unor astfel de organizații în litigii, iar în final, necritic, de către insisi judecătorii chemați să interpreteze aceste norme ambigue. În cele din urmă, ‚endogenitatea juridică’ presupune că organizațiile răspund la o legislatie inerent ambiguă prin crearea unei varietăți de politici și programe menite să simbolizeze atenția acordată legii. Pe măsură ce aceste politici au devenit obișnuite în organizații, angajatorii, angajații și judecătorii tind să echivaleze simpla prezență a unor astfel de structuri cu conformitatea legală si cu respectarea obligatiilor impuse de dreptul substantial. Prin urmare, sensul dreptului tinde să evolueze în timp într-un mod care este influențat fundamental de instituțiile pe care legea este menită de fapt să le reglementeze, contrar presupunerii mai tradiționale că legea funcționează ca o constrângere externă a organizațiilor.
Chiar dacă România este o țară de drept civil, structurile simbolice descrise de Edelman tind, de exemplu, să fie consolidate în sistemul de drept civil românesc prin faptul că statutele asociațiilor de propietari sunt adoptate sau ratificate de Parlament, iar asociațiile pur și simplu copiază aceste regulamente. Fiind inscrise ‚în lege,’ statutele oferă o prezumție puternică de legalitate asupra asociațiilor care le copieaza dispoztiile, și, prin extensie, asupra deciziilor acestora. Ele permit judecătorilor să aplice prezumții de conformitate asupra intregii activitati a asociatiei si a actelor intocmite in acea activitate (de exemplu asupra facturilor individuale), pentru a evita necesitatea verificării simplei legalități a unor astfel de decizii, ca să nu mai vorbim despre egalitatea materială, chiar și atunci când o astfel de legalitate sau egalitate materială ar fi prevăzuta în norme cvasi-constituționale romanesti.[82] Mai mult, în dreptul român această caracteristică se combină cu tendința de a reproduce în dreptul condominiului neoliberal dispoziții legale ambigue din epoca socialistă legate de drepturile proprietarilor, și de asemenea proceduri lipsite de eficienta de apărare a acestor drepturi. Statutele tip ale asociatiilor adoptate prin hotariri de guvern (prin ‚lege’), și ipotezele interpretative derivate din această scriere ‚in lege’ ar putea fi astfel văzute ca parte a unui dezechilibru sistemic între drepturile și procedurile aplicabile proprietarilor și cele aplicabile asociațiilor, deja create de reproducerea selectivă a legii din epoca socialistă în legislatia neoliberala in sistemele de drept continental precum cel romanesc. De asemenea, o țară nu trebuie să aparțînă unui anumit sistem juridic pentru a putea suferi infuzia de valori și idei de afaceri în lege în timpul neoliberalismului.
O astfel de infuzie este una dintre cele mai vizibile caracteristici ale transfomării neoliberale a dreptului. Standardizarea dreptului, deja în plină desfășurare în anii socialismului târziu și alimentată cu steroizi în timpul neoliberalismului, proliferarea „bunelor practici”, a formularelor și politicilor comercializate de diverse entitățile de afaceri, sau a comentariilor și discursurilor juridice îmbibate cu valori și idei de afaceri inclusiv în domeniul in care se aplica legea asociatiilor din condominii fac parte integrantă din ‚întorsătura’ sau ‚cultura’ neoliberală și în România. Astfel, s-ar putea susține că aceste caracteristici, deja înglobate în interpretarea și aplicarea dreptului condominiului românesc, tind să facă aplicarea legii române de către instanțele de judecată în acest domeniu și mai formalistă și mai adaptabilă intereselor asociațiilor sau corporațiilor decât în situatiile descrise de Edelman. În multe privințe, observațiile făcute de Randall W. Scott cu privire la gestionarea de către sistemul de judecată american a disputelor legate de locuințe în urmă cu aproximativ patruzeci de ani, si în special următoarele:
„(1) Sistemul nostru de curti este în general, prost echipat pentru a se ocupa de chestiunile legate de locuințe, deși aceste cazuri constituie una dintre cele mai mari încărcături de cauze din instanțele locale. În comparație cu volumul masiv de cazuri, există o subinvestiție extraordinară în personal judiciar și in facilități pentru a rezolva problemele legate de locuințe.
(2) Există informații statistice inadecvate cu privire la volumul de dosare care împiedică gestionarea judiciară adecvată a acestor cauze de catre instanțe. Majoritatea instanțelor nu pot spune mai nimic despre tipurile de dispoziții pe care le iau în diverse asemenea cauze, despre numărul mediu de ședințe intr-un dosar contestat sau despre sumele pe care curtile le acorda și despre colectarea acestora. În cel mai bun caz, majoritatea instanțelor știu numărul de procese cu juriu, cazurile contestate și cazurile de neprezentare; cu toate acestea, cauzele probabile ale acestor neprezentari sau absente nu sint deloc necunoscute. Gestionarea atentă a timpului, personalului și resurselor judiciare nu poate avea loc în acest vid de informații; în plus, zonele cu probleme nu pot fi identificate și corectate cu ușurință.
(3) Lipsa de informatii, a managementului și analizei informațiilor duce la probleme serioase. Dacă hotărârile judecătorești sunt emise în mod necorespunzător, reputația justițiabililor este prejudiciata. Dacă nu sunt identificate probleme precum lipsa citatarii corespunzatoare, apar încălcări ale drepturilor individuale”
Și mai departe în legătură cu procedura…
(4) În sistemele generale (nespecializate) de drept civil, cazurile legate de locuințe pot avea cea mai mică prioritate. Ca urmare a valorii scazute judiciare in cazul atriburii judecatorului catre rezolvarea acestor chestiuni, cazurile legate de locuințe… suferă
(5) Necunoașterea sau incompetența judiciară în materia legislatiei locuintelor, susțin unii observatori, este răspândită. Acest lucru este în mod neașteptat de adevărat și în instanțele pentru cereri cu valoare redusă, unde se așteaptă ca repetarea să favorizeze familiarizarea cu legea.
(6) Procedurile din sala de judecată necesită de obicei o reformă. Numărul mare de dosare” tind să genereze (a) presiuni de timp care intimidează pârâții; (b) eșec judiciar de a determina dacă există apărări valide; (c) examinarea superficială a dovezilor reclamanților prin care reclamanții câștigă în ciuda dovezilor defectuoase pe care le prezinta si care ar trebui sa fie fatale cauzei lor; (d) economie de timp, prin proceduri care pot încălca drepturile persoanelor la un proces echitabil…
(7) Procesul judiciar pare inechitabil pentru justițiabili. Mulți sunt confuzi și furioși de modul în care sunt tratate cazurile lor. Oamenii adesea nu pot înțelege acțiunile judecătorului și nu li se permite oportunitatea de a-și prezenta propria versiune a cauzei . Chiar dacă judecătorul poate fi criticat parțial, există si o lipsă clară si totala de personal adecvat care să consilieze justițiabilii în diferite etape ale procedurii.” [83]
par a fi potrivite pentru a descrie impresia pe care o poate avea un justițiabil atunci când se confruntă cu dreptul în acțiune’ al asociațiilor din blocurile de locuințe în față instanțelor românești.
6. Procesul legislativ al neoliberalismului radical românesc, promisiunile deșarte ale acestuia în privința transparenței, responsabilității sau a vreunei „științe” a guvernării
Regimurile politice neoliberale, inclusiv cel din România, se mândresc cu raționalitatea și transparența normelor juridice pe care le adoptă. Acest lucru nu este întâmplător, deoarece într-un fel de reflexie inversă ‘în oglindă’ pe care și-o construiește neîncetat neoliberalismul, spre deosebire de caracterul nedemocratic, bazat pe capriciile legislației de partid de conducere adoptate în epoca socialistă, o parte a apelului neoliberalismului este aceea că adoptă o legislație bazată pe știință, raționalitate și o manieră transparentă și democratică. Programul oricărui partid politic român din ultimii treizeci de ani este plin de declarații înalte despre transparență, responsabilitate și așa mai departe în partea dedicată „reformelor legislative”. În mod deloc întâmplător România chiar a adoptat o lege care impune evaluarea impactului social și economic al legislației pe care o adoptă, așa cum este cerut de modelul neoliberal general pentru „reforma juridică”, legislația care prevede un șablon de ‘bună guvernare’ astfel cum este denumită această în limbajul standardizat neoliberal. [84]
Având în vedere statutul său de lege organică și poziția să superioară în structura ierarhică constituțională a României, această lege ar avea în mod normal ramificații constituționale și administrative semnificative. Pe de o parte, atunci când guvernul sau parlamentul acționează ca legiuitor, ar trebui să urmeze instrucțiunile pentru adoptarea legislației din această lege și să prevadă, de exemplu, o evaluare a ‚impactului’ legislației propuse la nivel social, economic, or chiar asupra sistemului legal. Pe de altă parte, absența unor studii de impact, ori chiar al discutării într-un mod cât de cât mai serios al acestuia măcar la un nivel mai general pe care l-ar permite cultura deseori deficitară a parlamentarilor, ar fi suficiente pentru ca o curte constituționala mai ‚activistă’ să declare o legislație specifică adoptată fără vreo evaluare a impactului invalidă sau neconstituțională la momentul adoptării acesteia. [85]
În realitate însă, lucrurile sunt mult mai simple decât atât pentru guverne, sau pentru deputații care provin din partidele majoritare atunci când guvernele sau aceștia din urmă adopta inițiative legislative. În cazul parlamentarilor, de exemplu, din cauza modului în care sînt organizate lucrările Parlamentului prin Regulamentele Camerelor, singurul control al propunerilor legislative exercitat de Parlament în România are loc în puternicele comisii de specialitate ale acestuia. Cu toate acestea, aceste comisii sunt formate din politicieni care de multe ori nu sunt experți în subiectele propunerilor legislative, iar acești politicieni de regulă nu comandă rapoarte externe care să prevadata expuneri sau evaluări detaliate ale inițiativelor examinate de comisii, chiar dacă astfel de rapoarte ar putea îmbunătăți calitatea dezbaterilor. Similar, acești politicieni nu comandă mediului academic ori unor actori externi mai specializați analize de impact pentru proiectele de lege dezbătute, conform prevederilor Legii tehnicii legislative.
În plus, aceste comisii ale Parlamentului român lucrează de obicei cu ușile închise și fără prea mult control public,[86] iar dezbaterile lor sunt rareori publicate și puse la dispoziția publicului, iar votul comisiilor se face pe linii partizane. Odată ce comisiile își adoptă rapoartele, practic în Parlament nu se mai face nimic pentru a analiza în continuare legislația propusă în ceea ce privește respectarea de către aceasta a regulilor adoptate de Legea din 2000 privind tehnică legislativă, și în general nu se mai discută mai nimic pe marginea legii respective, deoarece partizanatul politic domină votul în Parlament, parlamentarii votează pe linia de partid, și doar viteză adoptării mai contează. Rezultatul unor astfel de practici este că în proiectele legislative înaintate Parlamentului, consecințele economice și sociale potențial grave ale legislației propuse sunt ca regulă generală respinse printr-o simplă declarație ‘de conformitate’ că nu există implicații sociale sau economice negative, chiar dacă acestea pot să existe tot timpul. Legislația privitoare la asociațiile din condomii adoptată în România în ultimii 16 ani nu face vreo excepție, fapt imediat vizibil dacă examinăm lucrările pregătitoare (travaux preparatoires) care au condus la adoptarea Legilor din 2007 și 2018 privind asociațiile din blocuri (condominii).[87] Nu există rapoarte extinse înaintate comisiilor de către experți,[88] nu există evaluări de impact, nu există mărturii de experți cu privire la potențiale implicații și nici dezbateri asupra posibilelor consecințe ale diferitelor dispoziții ale acestor legi în momentul când aceste legi au început să fie dezbătute în plenul Parlamentului.[89] Cu toate acestea, argumente care ar putea submina total vreo necesitatate de a adopta aceste legi în forma în care au fost adoptatate puteau fi găsit foarte ușor atât în 2007, cât și în 2018. În 2007, așa am menționat anterior, nu este deloc clar ce a determinat un politician neoliberal al Partidului Democrat să propună proiectul care a devenit Legea condominiului din 2007. Chiar și executivul format din partidul căruia ii aparținea politicianul respectiv s-a opus proiectului, susțînând că necesitatea unei noi legislații privind condominiul era slabă și că cel mult era nevoie de o corelare cu legea locuințelor din 1996, ceea ce proiectul în mod cert nu a realizat.
Penalitățile exorbitante consacrate în acel proiect pentru proprietarii de locuințe cu datorii către asociații nu aveau nici un sens economic într-o perioadă de inflație absența sau scăzută. Eventual făceau sens că măsuri punitive pentru debitorii care dețineau locuințe în blocurile din epoca socialistă, dar un regim punitiv în sens Faucaultian,[90] de acest gen, putea conduce ușor la o deligitmizare accelerată atât a partidelor care adoptau un asemenea regim, cât și a curților care îl aplicau. Nu era deloc clar cum asociațiile de propietari, care ‘moșteneau’ o legitimitate foarte scăzută din epoca socialistă sau nu aveau deloc vreo legitimitate, funcționând în acea epoca precum simple ‘curele de transmise’ ale partidului unic,[91] ar putea impune astfel de sancțiuni fără a incită la revoltă în rândul proprietarilor de apartamente îndatorati. Nu era deloc clar câți proprietari de apartamente în condominiu aveau astfel de datorii, ce anume ar cauzat asemenea datorii și cum o pedeapsă punitivă de asemenea magnitudine ar putea corectă în vreun fel ceva ce nu era deloc clar, sau măcar putea speria astfel de debitori ca să nu mai ajungă să aibă o astfel de datorie în viitor, deși datoriile erau provocate de o situație economică structurală din care nu se putea ieși prin simplu efort volitiv individual. De asemenea, nu era clar cum un regim punitiv pentru astfel de debitori ar rezolva problema perpetuă a lipsei de fonduri pentru menținerea și renovarea fațadelor blocurilor sau pentru menținerea spațiilor comune.
Dacă argumentele economice și politice pentru impunerea unor astfel de sancțiuni erau fie inexistente fie foarte slabe, argumentele sociale și economice împotriva impunerii unor asemenea penalități erau, fără nici un fel de îndoială, puternice. De exemplu, între 1990 și 2002, economia românească a pierdut jumătate din locurile de muncă salariate, care au scăzut de la circa 8,2 milioane în 1990 la circa 4,6 milioane în 2002.[92] Pe lângă această pierdere incredibilă a numărului de posturi salariate existente în 1990, cele două valuri de sărăcire generală a populației românești care au însoțit primul deceniu de tranziție în țară, mai întâi între 1991-1993 și apoi între 1997-2000, au condus sărăcia la un prag de peste 25%, respectiv la 36% din populația totală.[93] În plus, revenirea la nivelurile din 1990 a salariului mediu (câștigul salarial) și a pensiilor medii reale s-a realizat abia în 2007 pentru salarii și în 2008 pentru pensii.[94]
Aceste dificultăți economice reale ale populației s-au reflectat în toate măsurătorile bunăstării subiective, proporția populației care credea că venitul este insuficient chiar și pentru nevoile de bază sau numai pentru nevoile de bază nescăzând vreodată sub pragul de două treimi după 1993, indicând o pondere sistematic ridicată a persoanelor care se simțeau sărace chiar și în perioadele de prosperitate mai generală a economiei.[95]
De asemenea, dificultăți economice reale ale populației s-au reflectat în faptul că 24% din populație a raportat probleme cu plata la timp a facturilor.[96] Acest lucru nu este greu de înțeles când analizele datelor economice furnizate de către Institutul Național de Statistică arată că prețurile așa zis ‚reglementate’ au crescut de 37000 de ori din 1990 (dată de referință), majoritatea utilităților care intră prețurile plătite de proprietarii de condominii crescând de cel puțîn șase ori doar în deceniul 2001-2010.[97] Asemenea date consistente nu erau deloc greu de găsit în 2007 și, dacă ar fi indicat ceva, atunci ‘ceva’-ul respectiv ar fi putut fi acela că adăugarea unor penalități exorbitante în sarcina unor debitori propietari de apartamente, care trecuseră deja prin lungi ani de dificultăți economice, nu ar fi putut decât să adauge la mizeria generală a unor procente considerabile din populație, în schimbul promisiunii unor câștiguri sociale extrem de iluzorii. Datele respective însă nici măcar nu au fost în vreun menționate în lucrările pregătitoare ale Legii din 2007, și nu au jucat niciun rol în adoptarea legii, deoarece legea a fost adoptată cu puține dezbateri. Că situația din 2007 a fost departe de a fi excepțională o arată repetarea ei în 2018, în ciuda schimbării de guvernare intervenită între timp. Astfel, nici din examinarea lucrărilor pregătitoare (travaux préparatoires) ale acestei legi nu este clar ce a determinat în 2018 guvernul României să propună modificările Legii condominiului din 2007. Pe de o parte, în ciuda numeroaselor observațîi făcute în mass-media cu privire la elaborarea proastă a legislației din 2007, nu se observa îmbunătățiri în elaborarea normelor legate de înregistrarea, funcționarea și supravegherea asociațiilor, care erau deja prost redactate în legea din 2007. O simplă analiză textuală a noii legi dezvăluie că guvernul a fost aparent mulțumit de reproducerea textului din 2007 al acestor norme în nouă lege, cu câteva modificări minore. Pe de alta parte, nici in lucrările pregătitoare ale Legii din 2018, la fel ca și în 2007, nu există explicații sau date statistice legate de datoriile proprietarilor de apartamente sau de dificultățile asociațiilor în colectarea banilor datorați.
Dacă acesta a fost raționamentul politic din spatele schimbărilor, nu există nicio explicație cum un mediu litigios mai dur pentru debitori ar îmbunătăți în vreun fel nivelul încasărilor pentru asociații, deși era relativ clar că atunci când ar fi combinate cu noile reguli de procedură civilă adoptate în 2013, modificările procedurale introduse de această lege aveau potențialul de a înrăutăți semnificativ poziția procesuală deja precară a proprietarilor de apartamente din blocuri îndatoriți față de asociații. Procesul rapid de aprobare în Parlament ar putea fi pus pe seama resemnării parlamentarilor în față faptului că în temeiul Legii din 2007, majoritatea procedurilor judiciare declanșate pentru a realiza genul acesta de colectări de creanțe erau deja formale și, probabil, dura doar puțîn mai mult pentru ca asociațiile să ajungă să colecteze datorii în temeiul vechile reguli de procedură civilă. Dar după criză economică globală din 2008, care a lovit România relativ puternic un an mai târziu, ne-am fi putut aștepta ca un guvern care se pretindea social-democrat,[98] să fi fost într-un fel mai sensibil față de situația economică a acelor proprietari de apartamente în blocuri afectați puternic de austeritate și recesiune. În plus, dacă s-ar fi colectat date sociale sau economice pentru a justifică aceste schimbări, cel mai probabil ele ar fi indicat o realitate socială și economică care nu ar fost ușor de adaptat la schimbările intenționate de guvern. Doar în București de exemplu, conform unuia dintre cele mai exhaustive calcule făcute, sunt peste 9100 de blocuri din epoca comunistă cu aproximativ 642.000 de apartamente.[99] Deoarece statistici privitoare la proprietatea multiplă nu sunt colectate în mod obișnuit în România, nu cunoaștem rată medie a proprietății multiple, care ne-ar permite să estimăm câte dintre aceste apartamente din blocurile din epoca comunistă sunt de fapt deținute de aceeași gospodărie. Cu toate acestea, datele Eurostat arată că în 2020 doar 4% dintre rezidențîi români locuiau în locuințe închiriate.[100] Aplicând această medie la București, ar rezultă peste 25.000 de apartamente închiriate, care putem presupune că aparțin stocului de proprietate multiplă (același propietar al unor multiple apartamente).[101]
Un astfel de număr se potrivește cu numărul total pentru închirieri de apartamente publicate în București, conform datelor colectate de unul dintre cei mai importanți agenți de publicitate personală din București.[102] Chiar dacă din punct de vedere legal sau contencios situația celor care locuiesc în locuințe închiriate nu este diferită de cea a proprietarilor de apartamente, din numărul total de apartamente din blocurile din epoca comunistă putem scădea numărul aproximativ de locuințe închiriate și tot mai avem 616.000 astfel de apartamente ocupate de proprietarii lor. Având în vedere că toate aceste apartamente sunt ocupate de o gospodărie și aplicând gradul mediu de ocupare al Institutului Național de Statistică din România pentru gospodăriile din mediul urban, care este de aproximativ 2,53 persoane pe gospodărie urbană,[103] se poate estima că peste 1,5 milioane de oameni locuiesc în astfel de apartamente doar în București. La o populație totală de 1,9 milioane de locuitori în acest oraș, proprietarii și familiile lor care trăiesc numai în blocurile din epoca comunistă din capitală României ar putea ajunge până la 82% din populația totală.[104] Mai mult, între 2006 și 2013, o perioada acoperind aproximativ primii șase ani de aplicare a Legii condominiului din 2007, proporția gospodăriilor românești care nu au putut să plătească la timp pentru consumul de utilități a variat între 36,8% și 34,1%, nefiind niciodată mai jos de 31%.[105] Aplicând din nou aceste medii, putem spune că avem cu mult peste 450.000 de oameni în București care trăiesc în gospodării care nu pot plăti la timp utilitățile, reprezentând aproximativ 25% din populația celui mai prosper oraș din România. Acesta este un număr semnificativ dacă luăm în considerare veniturile mai mari ale gospodăriilor din mediul urban, și în special nivelul mai ridicat al veniturilor din București, chiar dacă nu toți cei care au rămas în urmă cu plățile la utilități traiau în blocuri din epoca comunistă.
Cu toate acestea, mai semnificativ este potențialul exploziv de litigii pe care il genereaza asemenea numere. În urma reformelor neoliberale din anii 1990, și mai ales după modificările aduse legii condominiului în 2007 și 2018, rămânerea în urmă cu plata utilităților ar putea transforma cu ușurință un proprietar de bloc din epoca comunistă într-un debitor într-un caz introdus de o Asociație de Proprietari. În cel mai extrem dar posibil caz, când fiecare întârziere în plata acestor facturi se transformă într-un proces al Asociației de proprietari, doar în București 31% la sută dintre debitorii restantieri s-ar putea transforma în parati intr-un numar de peste 200.000 de dosare noi introduse de Asociațiile de Proprietari împotriva unor astfel de debitori, in fiecare an. Acesta numar ar reprezenta dublul numărului de dosare civile noi introduse în toate instanțele din România în 2019, potrivit ultimelor statistici privind încărcătura judecatoriile publicate de Consiiul Superior al Magistraturii.[106]
Și chiar dacă s-ar evita un astfel de caz extrem, ar fi relativ ușor de imaginat o posibilă blocare totală a instanțelor judecătorești din România pe timp de ani de zile că urmare a ușurinței cu care Asociațiile pot intenta astfel de dosare, și, cu toate acestea, acesta ar putea fi rezultatul precis al realitățîi juridice pe care au creat legiuitorii români neoliberali. Cu alte cuvinte, pe baza datelor disponibile, nu era chiar atât de greu de imaginat o închidere completă a sistemului judiciar că urmare a aplicării acestei legislații, și cu toate acestea nici un parlamentar neoliberal nu a făcut uz de asemenea imaginație. Mai mult, dacă datele care indicau paradoxul închiderii instanțelor civile în urmă modificărilor operate de legea din 2018 trebuiau calculate și interpretate într-un fel sau altul, existau alte date economice și sociale directe, din surse variate, indicate mai sus, care ar fi putut conduce către aceeași concluzie: că există enorm de puțină justificare economică sau socială pentru menținerea penalitățîi exorbitante impusă proprietarilor de apartamente din blocuri cu restațne față de asociatii, așa cum existau puține justificări și pentru modificările aduse de această lege în materie de asociații.[107]
Din analiză lucrărilor pregătitoare și din aceste simple estimări reiese că neoliberalismul radical din România[108] a renunțat rapid la obiectivele sale declarate de transparență și responsabilitate atunci când în joc a fost aprobarea rapidă a legislației condominiale care ar fi putut favoriza genul de redistribuire de venituri dinspre populație către utilități și entități colective preferat de către neoliberali. Când circa 25 la sută din populația urbană poate fi afectată de măsurile propuse dar nici măcar nu se discuta această posibilitate, este clar că nu vreun interes public ar putea prima. După cum reiese din lucrările pregătitoare și dezbaterile din plenul Parlamentului, neoliberalii români nu au nicio reținere în a ignoră complet chiar și prevederile lor legale obligatorii care impun evaluări de impact și cântărirea potențialelor consecințe negative ale legislației propuse, cum ar fi de exemplu potențialul acestei legislațîi de a bloca total sistemul instanțelor. În mod similar, în ciuda retoricii lor totale pro-proprietate, neoliberalii radicali români nu au nicio problemă în elaborarea unor legi în care drepturile individuale ale proprietarului sunt estompate, normele incomplete și procedurile lipsite de eficientă necesară pentru a permite cetățenilor să-și susțînă în mod efectiv drepturile abundă. Similar, neoliberalii radicali români nu au vreo reținere în privința faptului că legile elborate de ei par mai asemănătoare cu legile din perioada socialistă decât cu legile unei societăți burgheze, sau vreo remușcare că legile elaborate de ei par chiar mai proaste decât cele din perioada socialistă pentru propietarul individual pe care neoliberalii îl proslăvesc retoric.
7. Concluzie
În literatură juridică se spune uneori pe bună dreptate că:
’Din punct de vedere istoric, proprietatea și terenurile – utilizarea lor, dorința de a le dobândi și nevoile legate de reglementarea transferului lor – au fost printre motivele fundamentale ale dezvoltării statelor. Proprietatea și pământul au fost și sunt încă fundamentale atât pentru relațiile de putere, cât și pentru acumularea bogăției. Tensiunile prezente în dobândirea și menținerea puterii și a bogăției sunt încorporate într-un sistem de proprietate care pune în joc o întreagă ordine socială și în care relațiile sociale legate de locuințe ocupă astăzi ocupă un loc proeminent.’[109]
Desigur, o asemenea dezvoltare nu este doar de interes pur istoric, transformarea neoliberală din România în ultimii treizeci și trei de ani având specific și în mod dominant că obiect ‚schimbarea’, prin intermediul dreptului exact a regimului proprietății, în favoarea unora, aproape mereu în detrimentul majorității, întodeauna sub alt pretext decât extragerea de rente,[110] de către o minoritate. Iar printre obiectele acestei proprietăți în mod predominant în mediul urban s-au aflat apartamentele din blocurile construite în perioada socialistă.[111] Ceea ce se dorea schimbat în neoliberalism nu era atât dreptul individual de proprietate asupra acelor apartamente din blocurile socialiste, care există deja din socialism (cu excepția cazului apartamentelor deținute de stat și vândute foștilor chirasi după 1989), ci mai ales raporturile legate de întreținerea în viitor a acelor apartamente, care țin indirect de regimul proprietății, și de redistribuția veniturilor pe care o operează implicit diferite scheme sau aranjamente sociale legate de proprietate preferate de un regim politic sau altul.
Cauzele acestei dominantii se află desigur în perioada socialistă, atunci când contrar misticii și ficțiunilor promovate de neoliberalii români după 1989, a fost încurajată de fapt dobândirea proprietății personale, iar această dobândire a putut constă în orașe, din considerente ale politicii comuniste, preponderent în apartamente din blocuri. Ca urmare a acestei particularități istorice, pentru juriștii care doresc să înțeleagă modul în care operează transformarea neoliberală în materia proprietății, studiul schimbării relațiilor sociale și economice în blocurile de locuințe operată de acest regim politic prin drept ar trebui să aibă un statut privilegiat. Un asemenea studiu permite înțelegerea nu doar a direcției neoliberalismului românesc, în ciuda obscuritatii întreținute de politicienii neoliberali în mod deliberat asupra acetei direcții, dar și a modului cu adevărat creativ în care politicienii neoliberali români folosesc atât instituții și instrumente clasice ale dreptului cât și instituții preluate din socialism pentru crearea unui regim economic de extracție a resurselor (veniturilor) pe care de fapt îl preferă. Similar, studiul modului în care dreptul creat de politicienii neoliberali este interpretat și recombinant de către justitiabili sau mai ales către alți actori externi parlamentului (e.g. curți, autorități publice, centrale sau locale, etc), în momentul aplicării sale în lumea socială căreia i se adresează, permite demistificarea unor prezumții care au atins un statut aproape mitic în dreptul românesc. Asemenea prezumții sînt deja prea multe pentru a fi enumerate exaustiv, însă cu titlul de exemplu semnificative sînt importantă și sanctitatea proprietății private în neoliberalism, ori modul superior de elaborare al dreptului în acest regim, bazat de exemplu pe știință și cunoștiinte, în raport cu modul de elaborare al dreptului în socialism, ori poziția de cunoaștere superioară pe care s-ar află Parlamentul în raport cu curțile în privința realităților sociale și economice pe care legislația își propune să le adreseze, ori logică internă deplină a legislației adoptate de guvern sau parlament, ori rolul pe deplin progresist și de protector al drepturilor invididuale pe care îl exercită curțile, [112]etc. Nu mai puțîn însă, un nasemenea studiu permite și înțelegerea lipsei vreunui fundament al acestor prezumții în realități sociale, economice sau istorice, sau perceperea necesității reconectarii dreptului cu asemenea realități.
La modul mai fundamental, analiză mai critică a acestei transformării prin drept ar permite oferirea unui aparat intelectual mai sofisticat, care să permită eliminarea exceselor vizibile ale neoliberalismului, dar și realizarea unor aspirații normative și egalitare mai fundamentale în drept decât sînt ele îndeobște recunoscute în literatură juridică românească. În prezenta descriere a schimbărilor majore intervenite în ultimul secol și jumătate în materia urbanismului în Europa, și a schimbărilor dreptului aplicabil locuințelor din blocurile prefabricate, am încercat să plasez schimbările produse de neoliberalismul românesc în materia dreptului aplicabil locuințelor din blocuri într-o viziune mai holistică, dar și contextuală și contingent istorică. În special am încercat să ofer o metodă de analiză sui generis prin care putem îmbina și reuni domenii care în drept sînt analizate de regulă independent, în scopul de a detecta mai ușor atât finalitățile politicilor urmate de un regim politic sau altul, cât și eventualelele derapaje ale dreptului din ultimele trei decade de pe un presupus piedestal tehnic și independent de politică și economie, pe care acesta este adesea ridicat în mitologia neoliberală. La modul ideal această analiză ar trebui să permită o mai bună înțelegere a multiplelor continuități din drept, inclusiv între perioada socialistă și cea dintre cele două războaie mondiale, sau între neoliberalism și socialism, cât și a ceea ce neoliberalismul radical româneasc[113] a adus nou în materia locuințelor din blocuri, în raport cu regimurile politice anterioare. Sper să fie imediat înțeles din această analiză că neoliberalismul ca regim ideatic, inclusiv în drept, construiește o descriere a unui regim juridic al unei realități politice și juridice pe care își propune să o schimbe, cea a socialismului, care are relative puține legături cu realitatea juridică, socială sau economică a acelui regim. În alte cuvinte, fiind o utopie,[114] neoliberalismul construiește în primul rând la nivel ideatic o utopie pe care să o schimbe, cea a regimului comunist. Evident că în regimul juridic aplicabil blocurilor de locuințe în socialism proprietatea individuală pe care neoliberalii români doresc să o ‘descătușeze’este în mare parte diferită de cea descrisă de neoliberali, fiind de fapt permisă și relativ încurajată.
Este de asemenea evident, cel puțin în materia blocurilor de locuințe, că o caracteristică dominantă a relațiilor juridice din socialism nu este acea opresivitate a raporturilor juridice pe care neoliberalismul își propune să o înlăture,[115] prin aceleași mijloace pe care le critică la socialism, nereușind in final decât să facă acele raporturi și mai opresive. Socialismul, inclusiv cel românesc, preia și utilizează instituții juridice inventate în dreptul burghez în timpul războaielor mondiale sau între cele două războaie pentru a reglementa relațiile sociale din blocurile de locuințe (asociațiile, contractele, etc, dar și ideile de ‘raționalizare ale spațiului’), chiar dacă acordă locuinței o finalitate subordonată industrializării, și chiar dacă releaga rezolvarea eventualelor dispute generate de aceste raporturi sociale unor alte instituții decât curțile obișnuite.
De asemenea ‘socialismul’ preia ideea dezvoltată de regimuri politice de dinaintea lui, atunci când acestea au fost confruntate cu imposibilitatea concilierii dorinței lor de a menține salariile la niveluri cât mai reduse cu realitatea costurilor de producție sau de întreținere a locuinței pe care nici un angajat nu și le putea permite. Această ideea a fost aceea a furnizării locuințelor la prețuri sub nivelul costurilor de producție sau de întreținere a acestora, ca un soi de diferențial legat de salariu și plata a muncii, pe care socialismul o extinde, este adevărat, la o scară mai largă decât în trecut.[116] Neoliberalismul românesc reduce aplicarea acestei idei doar la categorii sociale cu adevărat privilegiate, care oricum nu ar avea nevoie de asemenea subsidizare, în timp ce exclude toate celelalte categorii existente în socialism, deși acestea ar avea nevoie în continuare de asemenea măsuri, dată fiind căderea economică și a veniturilor provocată chiar de politicile neoliberale după 1990.
În plus, neoliberalismul acutizează imbalanta dintre venituri și cheltuieli pe care nici epoca socialistă nu o rezolvase în totalitate pentru toți românii, inclusive imbalanta cheltuielilor legate de locuințe, aproape din primul moment al apariției sale în anii 90, atunci când prin decrete administrative ‘liberalizează’ toate prețurile cu excepția celor legate de muncă, respectiv-a salariilor-pe care le menține deliberat la o un nivel scăzut. Această imbalanta este amplificată de fenomenele privatizării și deindustrializarii promovate de neoliberalismul primelor decade de după 1990, care conduc la o spirală a creșterii prețurilor în paralel cu o scădere generală a veniturilor, aproape imposibil de oprit în prima decadă și jumătate de guvernare neoliberală. Dacă economic politicienii neoliberali români nu sînt deloc capabili să rezolve imposibilitatile pe care le crează, ei sînt în schimb mai mult decât capabili să adapteze local în mod treptat în această perioada ‘reguli de joc’ ale guvernamentalitatii neoliberale dezvoltate în alte locuri, mai intaii vânzând stocul de locuințe de stat existent în 1989, mai apoi retrăgând treptat implicarea statului în finanțarea locuințelor și promovând în paralel idea locuinței că ‘activ’ economic și că răspundere integrală a posesorului, mai degrabă decât că o minimă obligație a statului derivată dintr-un contract social.
În retrospectivă pare justificată observatia lui Vladimiri Pasti de la începutul anilor 2000, că după 1990 filosofia așa zisei reforme românești a fost dominată de o ideologie puternic opusă prosperității populației, care promova în același timp austeritatea și sacrificiile de dragul reformelor pro-occidentale pentru mase, dar nu și pentru elite.[117] Asemenea tendințe ale elitelor politice locale de a modela realitățile românești pentru a corespunde modelelor ideale externe preluate ca urmare a conjuncturii internaționale nu sînt desigur unice doar neoliberalismului, având o tradiție mai îndelungată în România. Spre deosebire însă de tranzițiile anterioare românești din secolele al XIX-lea și al XX-lea, unde prosperitatea elitelor a prevalat asupra prosperității populației în ansamblu, dar fiecare tranziție le-a produs în cele din urmă pe ambele, tranziția românească de după 1989 pare a nu fi putut decât să genereze prosperitatea elitelor, și o clasă politică neatașată de orice altă ideologie decât neoliberalismul,[118] cu consecințe mai difuze și de lungă durată asupra legitimității regimului politic neoliberal.
În sfârșit transformarea neoliberală a locuinței din parte a contractului social în ‚activ’ economic principal al fiecărei gospodării pare să fie cumva justificată retroactiv abia în 2004, odată cu majorarea exponențială a prețurilor (inclusiv) a apartamentelor, generată de așteptarea intrării României în EU. Dar majorarea respectivă este de o extrem de scurtă durata, criză globală economică din 2008 și recesiunea îndelungă care i-a urmat, generate exact de aplicarea ideilor de ‚financializare’ a locuinței, făcând extrem de dureroasă ajustarea economică în România, la fel că în alte locuri.
Mai mult, dezechilibrele (macro)economice pe care neoliberalismul doar pretinde că le rezolvă în România prin crearea unor alte dezechilibre,[119] aparent rostogolesc problemele inițiale la infinit, pînă ce astea conduc la multicriza existenta în prezent,[120] și la o transformare a legitimității promisiunilor pe care le face tot timpul neoliberalismul într-o anomie socială totală atunci când este evident că asemenea promisiuni nu se pot realiza.[121] Neoliberalii români par să își aleagă prost momentele de așa zisă ‚reforma’ legală, în 2007 propunând o lege a asociațiilor din blocuri, care transformă practic asociațiile în super creditori ai dreptului civil românesc, prin ignoranța sistematică de către politicienii români a realităților economice și sociale pe care le doresc ‚reformate’, dar și a consecințelor relativ facil de prevăzut de blocaj al instanțelor care ar fi putut fi generate din aplicarea fidelă a acestei legislații. Pentru acești legislatorii neoliberali, ascunderea redistribuirii economice pe care legea propusă de ei o operează în favoarea companiilor privatizate furnizoare a utilităților și în defavoarea proprietarilor de apartamente din condominii pare ideală prin implicarea asociațiilor de proprietari din era socialistă, deși legitimitatea unor asemenea asociații era îndoielnică după socialism.
Și aparent nu face nici o diferență pentru acești legiuitori că întărirea puterilor acestor asociații și acordarea unor prerogative de supercolecționar de debite acestora ar avea că rezultat un tip de autoritarism ‚privat’ cu consecințele nedorite descrise în alte locuri în cărți precum Privatopia.[122] Dimpotrivă, crearea prin intermediul dreptului a unei mici ‚paturi’ sociale de profitori locali (e.g. firme de contabilitate, supraveghere, management profesionist), care să contribuie împreună cu asociațiile la extragerea ‚surplusului’ de la propietarii individuali de apartamente, și să funcționeze că și gardieni privați ai viziunii neoliberale, pare dezirabilă pentru neoliberalii români, atunci când aceștia exalteaza virturtile ‚pieței’ acestor mici profitori locali create prin lege.[123] Consecințe perverse generate de o asemenea legislație, inclusiv deficitul de legitimitate nu apar nedezirabile ori neetice pentru neoliberalismul românesc, importantă pentru el fiind doar acumularea de capital de către enitatile de tip corporatist. Dacă privit izolat legea asociațiilor din 2007 poate fi considerată un soi de eroare, fiind propusă de un parlamentar PD mai puțîn însemnat în ciuda opoziției chiar a guvernului majorității ‚liberale’, repetarea aceleiași gen de erori în 2018, dar și modificările consecvente ale codurilor civile, de procedura și a regulilor profesionale operate de neoliberalii români după 2007 in ciuda costurilor pe care orice schimbare legală îl implică,[124] sugerează de fapt un efort mai concertat și programatic de a ‚închide’ din punct de vedere al logicii neoliberale toate normele de drept românesc care ar fi putut scapă logicii respective. Consecința aplicării acelor norme în față curților este însă aceea a transformarii procedurilor civile într-un regim de adjudecare absolut formal și represiv pentru cei fără mijloace,[125] în care accesul la justiție al propietarilor lipsiți de mijloace materiale suficiente, sau chiar pledarea de către aceștia a eventualelor excepții rămase în favoarea lor devin imposibile de realizat, contribuind eventual în timp și la deligitimizarea instanțelor de judecată care aplică asemenea drept.
În sfârșit, cum juriștilor români le place să își încheie articolele prin așa zise propuneri de lege ferenda, voi spune câte ceva în această privința, deși din critică de mai sus este cumva evident ce nu funcționează sau nu poate funcționa în legislația actuală. În primul rând ar fi iluzoriu să credem că doar legislația substantiva dedicată asociațiilor de propietari ar trebui modificată, când există de fapt o imposibilitate economică structurală creată și întreținută de neoliberali între veniturile mici ale unei număr însemnat de români și cheluielile tot mai ridicate pe care le solicită acest sistem, inclusiv în materia locuințelor. Din păcate, discuția legată de această imposibilitate tinde să fie ‚închisă’, atât prin adoptarea de către neoliberalii români a ‚austerității’ că politică de stat,[126] în ciuda experienței îndelungate a acesteia în România cu efecte dezastruoase[127], cât și prin alegerile politice efective ale neoliberalilor de a tăia din veniturile unei paturi sociale pentru a o favoriza pe altă. Pe de altă parte este însă adevărat că legislația adoptată de neoliberalii români în materie atât în 2007 cât și în 2018 este atât de proastă și dominată de norme incomplete care tot timpul funcționează împotriva drepturilor individuale ale persoanelor fizice, încât practic ar fi necesară o rescriere integrală a acesteia chiar și într-o reforma minimală a acestei legislații. La minimum, penalitățile de întârziere pentru neplata cotelor de întreținere ar trebui eliminate complet într-o viitoare legislație. Acestea nu fac sens nici din punct de vedere economic (al inflației), nici din punct de vedere al teoriei dreptului civil unde s-ar putea baza pe răspunderea civilă.[128] Penalitățile nu fac sens nici din punct de vedere al vreunui interes public mai larg, atâta timp cât din evidențele statistice reise că un sfert sau mai mult din populație nu își poate plăti la timp facturile, nu dintr-o lene patologică sau refuz de a se adapta timpurilor și a deveni industrioasă, ci din cauze economice structurale, create de politicieni. A impune asemenea penalități că politician, când știi dinainte că un sfert din populație nu poate plăti nici măcar debitul principal, studii consistente și convergente în detalii indicând acest lucru, doar pentru că ele profită eventual asociațiilor, sau furnizorilor de utilități, reprezintă și un mod prost de a crea drept și o politică ‚publică’ enorm de proastă, pentru că din ea ‚publicul’ dispare. În al doilea rând interesele minorităților în asociații, inclusiv cele ale propietarilor individuali care s-ar regăsi în minoritate, ar trebui protejate cu adevărat atât în cadrul deliberativ al asociației, legislația din prezent neprotejand asemenea interese, cât și aplicând prezumții care să protejeze cu adevărat asemenea interese. Nu există vreun argument valid că nescrutinizarea serioasă și efectivă a deciziilor majorității de către terți (instituții locale de supraveghere, curți, etc) care sînt mandatate de lege să facă asemenea verificare, efectuată în scopul verificării substantive a îndeplinirii condițiilor de legalitate ale acestor decizii, ar conduce la vreun ‘blocaj’ serios al deciziilor asociațiilor. Dimpotrivă, există un argument serios furnizat de sociologi ai dreptului precum Edelman că refuzul acestei scrutinizari duce la o denaturare a egalității substantive pe care o presupune dreptul sau legislația, cu consecințele deligitimizarii în timp a unui asemenea mod de aplicare al dreptului. În al treilea rând, regimul așa ziselor obligații de supraveghere ale autorităților locale asupra asociațiilor, definite prin norme incomplete în prezent (fără sancțiuni) ar trebui complet modificat și făcut eficient din perspectiva exercitării drepturilor individului. Ideal drepturile propietarilor individuali ar trebui corelate cu asemenea obligații externe, eventual prin prezumții care să acționeze în favoarea propietarilor individuali ori să dea acestora drepturi directe de acțiune în judecată. Similar, sistemul formal de adjudecare din prezent ar trebui schimbat, atât prin eliminarea acțiunilor asociațiilor din rândul judecăților formale și expeditive când sumele cerute sînt sub pragul de aproximativ 2000 de euro, cât și prin introducerea unor obligații de supraveghere încredințate de exemplu unor camere speciale ale instanțelor, astfel cum se întâmplă în Austria. Acestea ar fi un minimum de reforma a sistemului actual.
Din diverse motive a căror analiză excede scopurile studiului de față, există credință unor că eliminarea ca ‚intermediari’ a asociațiilor, prin încheierea directă unor contractelor de furnizare între consumatorii finali și furnizorii de utilități ar elimina multe dintre problemele generate de legislația asociațiilor. Problemele pe care nu le văd însă cei care susțin asemenea ‚soluții’ sînt numeroase și din păcate tot structurale. În primul rând, există veșnică problema a prețurilor stabilite de oligopolurile privatizate ale furnizorilor unor asemenea utilități. Reglementarea și supervizarea prețurilor stabilite de asemenea oligopoluri de către ‚autorități naționale’ de supraveghere gen ANRE sînt mai mult o glumă, fapt reflectat pînă și în presa care este de regulă favorabilă activității acestor autorități. Neoliberalismul, pînă și cel implementat de la nivelul EU, presupune existența unui set independent de instituții naționale funcționale precum aceasta, însă experiență ne-a învățat că în România, mai acut uneori decât în celelalalte țări Est Europene, asemenea instituții sînt doar ‚de vitrină’. În mod similar instituții precum Consiliul Concurenței, care ar avea atribuții similare, sau Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC), care presupus ar verifică relațiile oligopoluri consumatori, ne-au învățat cu aceiași ineficientă a instituțiilor locale, când vine vorba cu adevărat despre verificare și reglementare. Spre deosebire de China, ori mai nou și treptat chiar de Germania, nici nu există vreo realizare că anumite prețuri sînt mai importante pentru populație decât altele și joacă un rol disproporțional în procesul inflaționist sau în nemulțumirea populației cu condițiile economice existente.[129] Spre deosebire chiar de Statele Unite,[130] nici nu există în România vreo realizare că regulile antitrust aplicate în ultimii patruzeci de ani sub elaborare neoliberală sînt de fapt o mistificare istorică sau chiar a intenției legislatorului, și că noi o aplicare diferită ar trebui adoptată. Deci pe scurt, încheierea directă cu furnizorii a contractelor elimina desigur penalitățile actuale, dar acestea pot fi eliminate ușor, printr-o simplă mofificare a legii în sensul pe care l-am indicat. Dar încheierea directă a unor asemenea contracte nu rezolvă deloc problemele structurale identificate mai sus, doar mută disputele într-o regiune în care existența acelorași norme incomplete și a unui cadru instituțional total neadecvat sînt la fel de omniprezente ca în materia legii asociațiilor. Pentru a înțelege inadecvarea cadrului instituțional-legislativ, ne putem gândi la cum se rezolvă disputele între operatorii de telefonie mobilă și consumatori, sau la aceiași tendința a curților de a adjudeca formal și rapid asemenea dispute in favoarea companiilor respective, și aplica ce vedem acolo, pentru că ‚procesul’ va fi identic și în cazul contractelor între furnizorii de utilități și consumatorii finali, potrivit cadrului legislativ-instituțional pe care îl avem.
Dacă analiza istorică a problemei locuințelor din ultima sută de ani ne poate învață ceva, atunci un lucru pe care îl putem învață este că un laissez faire moderat de tipul celui aplicat în perioada interbelică împreună cu concentrarea statului pe latura furnizării de locuințe (supply side),[131] nu a putut rezolva o criză a locuințelor în zona urbană în România sau în Centrul și Estul Europei. Deși în prezent nu avem o politică similară cu cea interbelică, neoliberalismul financializand toate aspectele supply side, este greu de crezut că și dacă am avea o asemenea politică în condițiile prezentului, această politică ar reuși să facă mai mult decât a făcut atunci. Poate cu excepția încurajarii de catre stat a cooperativelor de construcție de locuințe, din perspectiva unei îndulciri a sistemului extrem generat de financializarea locuințelor în neoliberalism. Problema a fost cumva rezolvată abia în socialism, prin alocarea unor resurse cu adevărat enorme în raport cu trecutul, dar pentru o scurtă perioada și la o calitate relativă. Ratele înalte de proprietate privată in România urbana sînt o moștenire a acelui trecut, și din punct de vedere social sau dintr-o perspectiva mai elaborată a dezvoltării economice, nu ar trebui să le afectăm prin regimuri legale de tipul celui neoliberal, descris mai sus. Pentru această însă ar fi nevoie de o reconsiderare totală, atât a prezumțiilor cu care juriștii operează, cât și a modului de lucru al unor instituții precum Parlamentul sau curțile. Asemenea reconsiderare nu poate apare insă decât prin crearea unei tradiții mai critice de analiză juridică, un lucru dificil tot din considerente istorice, dar nu imposibil.
CriticAtac în colaborare cu Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) își propune să publicarea unui dosar tematic cu articole pe tema politicilor urbane în România, care să vină cu o perspectivă progresistă asupra subiectului, sugerând soluții și direcții de schimbare.
Sursă foto: hartablocuri.ro
[1]Ideile pe care le prezint aici au o gestație relativ îndelungată, și sînt rezultatul unor discuții cu prea mulți practicanți ai dreptului pentru a putea fi menționați aici. Sînt recunoscător lui Michael Vols (Groeningen) pentru organizarea unui seminar la Malmö în 2017, unde am avut ocazia să le prezint prima oară unei audiențe internaționale, colegilor de la Socio-Legal Studies Association din Marea Britanie pentru repetate invitații la seminariile de ‘drept și neoliberalism’ organizate în cadrul conferinței anuale a asociației, și pentru sugestiile de îmbunătățire furnizate în cadrul acelor seminarii, și colegilor mei de la Birmingham pentru sugestii legate de structura generală, că și pentru descrierile sistemului de ajudecare anglo-american furnizate de ei. Toate erorile, inclusive cele legate de ortografie, aparțin autorului.
[2] David Harvey a furnizat probabil cea mai bine cunoscută definiție a neoliberalismului, pe care o voi adopta aici, Pentru Harvey neoliberalismul este “O teorie a practicilor politice și economice care afirmă că bunăstarea umană poate fi cel mai bine obținută prin stimularea libertăților și aptitudinilor antrepenoriale printr-un cadru instituțional caracterizat prin drepturi individuale de proprietatea puternice, piață liberă și comerț liber. Rolul statului în cadrul neoliberalismului este acela de a crea și de a susține organizarea instițutionala potrivit ăpentru a încuraja aceste practici,” în David Harvey, A Brief History of Neoliberalism, Oxford University Press 2005, 2. Pentru cea mai bună teoretizare a transformării neoliberale a fostelor țări socialiste din Centrul si Estul Europei a se vedea, Dorothee Bohle & Béla Geskovits, Capitalist Diversity on Europe’s Periphery, Cornell University Press 2012, pentru o excelentă descriere a neoliberalismului românesc sau a mediului intelectual al neoliberalilor români scrisă de un autor român a se vedea Cornel Ban, Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local, Oxford University Press 2017, pentru o descriere a particularităților neoliberalismului românesc și a multiplelor paradoxuri pe care le generează acesta, e.g. Vladimir Pasti, Noul Capitalism Românesc, Polirom, 2006
[3] Deși o particularitate a sistemului politic neoliberal instaurat dupa 1989, conform istoriografiei mai recente chiar acesta este: încălcarea continuă a promisiunilor făcute de ‘statul bunăstării’ în Est sau in Vest, dupa cel de al doilea razboi mondial. A se vedea în acest sens Fritz Bartel, The Triumph of Broken Promises: The End of Cold War and the Rise of Neoliberalism, Harvard University Press 2022
[4] În cele ce urmează, când folosesc alternativ și interschimbabil termenii de condominiu, bloc de locuințe, blocuri comuniste etc, înțeleg prin ei cam același lucru; clădiri cu mai multe etaje, construite dominant în perioada socialistă deși nu doar în această perioada, din prefabricate și cu ajutorul unei tehnologii dezvoltate între cele două războaie mai intâii în Cehoslovacia (panelka) și apoi preluată în ‘lagărul socialist’ și în întreagă lume. A se vedea e.g. Kimberly Elman Zarecor, Manufacturing a socialist modernity: housing in Czechoslovakia, 1945-1960, University of Pittsburgh Press 2011
[5] Pentru a ințelege cum operează această distribuție sau redistribuție, să ne imaginăm un regim politic care promulgă o lege care dispune că în blocurile supraetajate de locuințe deținute de exemplu de un singur proprietar, să nu fie nevoie ca acesta să asigure chiriașilor apă curentă, canalizare, curent electric sau să zugrăvească apartamentul închiriat, ori că chiriașii, pot fi evacuați legal și fără nicio întârziere sau altă formalitate de către proprietar, după cum dorește acesta, sau că la plecare, chiriașii sunt obligați să zugrăvească pe cheltuiala apartamentul lor și să il predea proprietarului. Este cumva evident că proprietarul, având mai puține obligații sancționate de forța statului în relațiile cu chiriașii, va avea mai puține cheltuieli, iar chiriașii, având mai multe obligații, vor avea mai multe cheltuieli. Similar, să ne imaginăm un regim care promovează o lege care prevede că proprietarii nu pot închiria o astfel de locuință pentru mai mult de un preț minim stabilit de legiuitor. În primul caz, în raport cu un regim în care proprietarul are obligația stabilită prin lege de a asigura apă, canalizare, electricitate sau zugrăvire, este evident că aceasta economisește bani, astfel că regimul juridic astfel instituit operează o ‚redistribuire’ din veniturile chiriașilor fie către proprietar, fie către cei care asigură utilitățile. Într-un al doilea caz, în raport cu un regim în care nu există un astfel de plafon, regimul juridic operează o redistribuire către chiriaș. În ambele cazuri, operează o redistribuire, decisă pe baza întrebării care interese sunt mai valoroase pentru regimul politic care legiferează. Și istoric vorbind, nu există absolut niciun regim politic care să nu facă astfel de redistribuiri pe baza unor decizii politice prealabile legiferarii dar care permeaza dreptul aplicabil in materie.
[6] Această distincție între dreptul din carți si cel în acțiune este marca venerabila a școlii sociologiei dreptului, inventată cu mai mult de un secol in urmă, e.g. Roscoe Pound, ‘Law in Books and Law in Action’, 44 Am. L. Rev 12 (1910). Expresia ‚neoliberalism real si existent’ face trimitere la celebra sintagmă a lui Rudolf Bahro a ‘socialismului real și existent’, care contrasta realitatea socialistă est germană cu cea ficțională a ideologiei. Cum neoliberalismul este în primul rând un sistem ideologic, și de credințe, asemenea analogie face sens.
[7] Hugh Seton-Watson, The East European Revolution. Methuen, London 1950.
[8] Evident că aici avem în vedere chestiunea locuințelor și nu măsurile de natură administrativă adiacente dreptului penal (e.g. internare administrativă în lagare de muncă, in urma unei pure declaratii politice a unei categorii sociale indezirabile pentru noua ordine politică) desfășurate de comunismul de război în perioada stalinistă împotriva așa-zișilor inamici ai ‚poporului’. În materia locuințelor însuși faptul că putem vorbi după 1989 despre aplicarea ilegală sau abuzivă a dreptului administrativ atunci în vigoare în preluarea unor locuințe de către autoritățile locale comuniste indică pretenția de legalitate care a însoțit aplicarea respectivei preluări sau faptul că acestea s-au bazat pe drept. Și desigur, nu este nevoie neapărat de un sistem comunist de război pentru aplicarea discutabilă a unor asemenea masuri administrative, un exemplu de sistem politic necomunist aplicand masuri administrative discreționare pe timp de război fiind acela generat de Ordinul Executiv 9066 al președintele Franklin D. Roosevelt în urma atacului Japoniei Imperiale asupra Pearl Harbor, pentru internarea a circa 127.000 de japonezi americani care trăiau în Statele Unite continentale în momentul atacului in lagăre de concentrare pe durata razboiului, fară compensații pentru pierderea proprietaii sau ‚proces echitabil’ pentru constestarea măsurilor aplicate deşi ca cetațeni americani se bucurau de acest drept conform Constituției. Pentru una dintre cele mai bune descrieri ale stării de excepție din socialismul real si existent românesc dar care nu își are orignea in acest regim politic scris ăde un autor român a se vedea Cosmin Cercel, Towards A Jurisprudence of State Communism: Law and the Failure of Revolution, Routledge, 2017, pentru o extindere a discuției teoretice: Cosmin Cercel, Gian Giacomo Fusco, Simon Lavis (eds), States of Exception: Law, History, Theory, Routledge 2020, pentru o discuție teoretica a implicarii dreptului chiar in comunismul de război Leninist sau in consolidarea stalinistă Newton, mai jos, pentru discuții despre dreptul fascist și continuitățile sale inclusiv în materia care ne interesează aici e.g. Christian Joerges, Navraj Singh Ghaleigh (eds), Darker Legacies of Law in Europe. The Shadow of National Socialism and Fascism over Europe and its Legal Traditions, Hart 2004
[9] Scott Newton, Law and the Making of the Soviet World. The Red Demiurge, Routledge, 2015, in special Cap 4.
[10] Este de observat din nou că respectiva politică economică nu este o invenție a comuniștilor români, fiind deja aplicată pe scară mai largă de regimul Antonescu. Regimul politic comunist doar o preia și o perfecționeaza, extinzându-i cumva aplicarea, la unele categorii sociale ignorate in trecut.
[11] Sau cel din Vestul Europei, Anglia fiind un exemplu celebru în care regimul lui Margaret Tatcher a vândut către chiriasi apartamentele publice construite de consiliile locale in perioada de dupa cel de al Doilea Razboi Mondial.
[12] În sensul că o elimină pur și simplu ca problemă din discursul public, în care preferă să vorbească despre beneficiile privatizării. Deși deindustrializarea masivă a primilor ani post socialiști urmata de migrație externă pare să joace un rol similar mobilizării masive de la inceputul Primul Razboi Mondial, reducând intrucâtva cererea pentru noi locuințe, ar fi o iluzie să credem că problema lipsei locuințelor la prețuri neprohibitive pentru cei care muncesc, veche deja de două secole ar putea fi eliminată în vreun fel de către neoliberali prim promovarea exact a acelor politici economice care au generat-o cu două secole in urma. Pentru cei interesați de geneze problemei locuințelor, o discuție despre modul în care locuințele ar putea deveni o problemă socială atât în societățile capitaliste, cât și în cele socialiste, din cauza rolului locuinței în cadrul sistemului de distribuție socială și recompense a se vedea e.g. Ivan Szelényi, ‘Housing System and Social Structure’, The Sociological Review, 17(1_suppl), 269–297 (1969); Ivan Szelényi Urban inequalities under state socialism, Oxford University Press, 1983. De asemenea, Greer Scott, ‘Problems of Housing and the Renewal of the City,’ in Becker, H. S. (ed): Social Problems. A Modern Approach. New York: John Wiley and Sons (1966), 517-548, care explică modul în care locuințele se transformă într-o problemă dacă majoritatea populației crede că locuințele sunt distribuite nedrept. În cuvintele autorului: “După cum am sugerat mai devreme, trebuie să descoperim locul locuinței în sistemele de distribuție socială și recompensă dacă dorim să înțelegem cum locuințele devin o problemă socială (p. 5)
26). Nu vorbim aici despre o mașină [sau de o “criza a mașinilor”] pentru că nu toată lumea are o mașină sau pentru că cei cu venituri mai mari pot cumpăra mașini mai mari decât cei cu venituri mai mici. Capacități diferite sau inegale de a cumpăra anumite bunuri sunt considerate ‘naturale’ într-o societate structurată în baza inegalității. Dacă diferențele de locuințe și diferențele de acces la locuințe sunt totuși definite ca problemă socială, aceasta măsoară importanța deosebită care este acordată locuințelor atât în societățile socialiste, cât și în cele industrializate capitaliste, ca element principal în sistemul de recompense sociale”…Scott Greer scrie foarte convingător: „situația locuințelor se transformă într-o problemă dacă mulți cred că locuințele sunt distribuite nedrept. Dacă cineva consideră că locuința lui este o recompensă socială, dacă cineva se consideră un cetățean muncitor, cinstit, demn de recunoaștere în toate celelalte sfere de activitate, dar totuși nu poate obține o locuință adecvată, atunci se simte înșelat” (la p. 519)
[13] Evident că și această ‘eliminare’ va fi efectuată selectiv de către neoliberalii romani, și doar pentru majoritatea populației, furnizarea de locuințe la prețuri mai mici decât prețurile de întreținere și ca o diferență de venit fiind asigurată în continuare pentru categorii ‘selecte’ deja favorizate în socialism și cu venituri peste media populației care în teorie nici nu ar mai fi avut nevoie de asemenea subsidii, cum ar fi fosta nomenclatură, managementul intreprinderilor de stat, membrii institutiilor de ‘forță’, etc.
[14] Aceleași măsuri pur administrative pe care neoliberalii pretind că sunt dezgustătore și nedemocratice atunci cand sint aplicate de comuniști
[15] Cornelius Van Der Merwe (ed), European Condominium Law, Cambridge University Press 2015
[16] Strict vorbind, această folosire a dreptului predatează cu mult perioada neoliberală, chiar dacă neoliberalii contemporani sint creativi, a se vedea în acest sens, Katharina Pistor, Codul Capitalului. Cum Dreptul creeaza Bogație si Inegalitate, (trad. Dana Neacșu) Editura Hamangiu, 2022
[17] A se vedea e.g. https://barcelonarchitecturewalks.com/barcelona-invents-urbanisation/; Mari Hvattum, Christian Hermansen(eds), Tracing Modernity: Manifestations of the Modern in Architecture and the City, Routledge, 2004, 222-29
[18] A se vedea e.g. Edward Bowmaker, The housing of the working classes. Vol. 16. Methuen, 1895, in special cap 3, la 29 si subsecv, pentru o descriere a inițiativelor legislative din epoca Victoriană medie, înainte de 1890, respectiv a situație din epoca Victoriană târzie. Pentru cei interesați de situația din Franța, e.g Ann-Louise Shapiro, Housing the poor of Paris, 1850-1902, Univ of Wisconsin Press, 1985; Germania si Franta, Nicholas Bullock and James Read, The movement for housing reform in Germany and France, 1840-1914, Cambridge University Press, 1985, sau dealungul Atlanticului, Daniel T. Rodgers, Atlantic Crossings. Social Politics in a Progressive Age, Cambridge University Press, 1998. ’Condominiul’ că idee care își găsește expresia în legislația specifică acestuia este desigur doar o parte din arhitectură mai cuprinzătoare și nivelul mai general al ideilor legate de dezvoltarea urbană, nivelul sanitar adecvat al orașelor, etc.
[19] O discuție aprofundată legată de asemenea dezbateri este dincolo de scopurile acestui eseu, însă doritorii de context pot vedea e.g. Neil Kunze,‘Late Victorian periodical editors and politicians.’ Victorian Periodicals Review 20.2 (1987): 57-62. Raportul care plaseaza firm dezbaterile in domeniul sanitar este cel al lui Edwin Chadwick, ‘Report to Her Majesty’s Principal Secretary of State for the Home Department from the Poor Law Commissioners, on an Inquiry into the sanitary condition of the labouring population of Great Britain: with appendices.’ 1842 (Chadwick Report). Interesant este ca in Franta apare cu 2 ani inainte Louis-René Villermé, ‘Tableau de l’état physique et moral des ouvriers employés dans les manufactures de coton, de laine et de soie’, Paris, Jules Renouard et Cie Libraries, 1840 (Tableau de Villermé), insa nu si o legislatie similara celei engleze adoptata dupa a doua jumatate a secolului xix. A se vedea in acest sens e. g. Jean -Paul Brunet, Compte Rendu du Jean-Paul. Nicholas Bullock, James Read, The Movement for Housing Reform in Germany and France, 1840-1914, 43ᵉ année, N. 2 Annales. Economies, sociétés, civilisations, 1988, 541-542. Pentru o discutie despre influenta discutiilor engleze in Europa continentala, si raspandirea acestor idei prin intermediul conferintelor internationale e.g. Friedrich Lenger, European cities in the modern era, 1850-1914, Brill, 2012, in special cap 4-‘Housing conditions and housing reform’, 95 si urm.
[20]Pentru cititorul contemporan poate ar fi interesant de făcut o comparative între fantasma ‘legiuitorului modern’, care probabil nici după apariția covidului nu s-a putut vindeca complet de iluzia că cei cu mijloace se pot proteja prin izolare completă în casele lor din cartierele mai afluente de pericolul contaminării, și înțelegerea de către autori aparțînând clasei de mijloc ori celor superioare la mijlocul secolului xix că locuitorii cartierelor afluente sînt total vulnerabili la răspândirea unor boli in masă și mortale dinspre cartierele sărace, datorită condițiilor de locuit din acele cartiere sărace și a lipsei condițiilor sanitare. În această privința regresul pare complet și constant, iluziile exponențiale.
[21] Heinz Umrath, ‘The Problem of Ownership in Workers’ Housing Policy in Western Europe,’ 71 Int’l Lab. Rev. 105 (1955), 106. Este de notat ca o asemenea legislatie este dezvoltata cu mult inaintea dezbaterilor de la nivel national de al doilea mare oras englez, Liverpool, prin Liverpool’s Building Act of 1842, si Sanitary Act of 1846 [An Act for the Promotion of the Health of the Inhabitants of the Borough of Liverpool and the Better Regulation of Buildings in the Said Borough 1842 (5 & 6 Victoria c. 44), cunoscut sub denumirea de Liverpool Building Act 1842], respective prin ‘Improvement of the Sewerage and Drainage of Liverpool Act 1846 (9 & 10 Victoria c. 127) [known as the Liverpool Sanitary Act 1846], pentru discutii despre acestea, a se vedea e.g. J. Boughton, Municipal Dreams: The Rise and Fall of Council Housing (London, 2018, 12-13, Bertie Dockerill, ‘A Comparative Study of the Origins and Development of Municipal Housing in Liverpool and Newcastle, c.1835-1914’, Teza Doctorat, Departmentul de Geografie si Planificare Universitatea Liverpool, 2021 , 7.
[22] Organizatia Internationala a Muncii ‘European housing problems since the war.1914-1923.’ Studies and reports, Series G (Housing and welfare), No. 1. Geneva: Imprimeries Reunies S.A. Lausanne (in continuare Raportul OIM 1924). Cu toate că excelentul raport al OIM, acoperă doar un număr de țări din regiune, e.g. Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și Regatul Serbilor, Croaților și Slovenilor, Românaia neavând practic un raportor, nu avem o descriere exactă a realităților românești, și trebuie să completăm lipsa de date în baza de exemplu a anuarelor statistice privind economia publicate între războaie. Totuși documentul de mai sus rămâne un document istoric extrem de important și pentru țară noastră, în măsură în care prezintă tiparul mai general urmat în toată regiunea în ciuda unor diferențe regionale. Pentru adevărată lupta dusă în culise pentru a face posibilă publicarea acestui raport în ciuda rezistenței Britanice la publicarea lui a se vedea e.g. Pierre-Yves Saunier, ‘Borderline Work: ILO Explorations onto the Housing Scene until 1940′. Archive ouverte en Sciences de l’Homme et de la Société (2010) la <https://halshs.archives-ouvertes.fr/halshs-00528609/>
[23] In presa din ‘vechiul Regat’ apar anual dupa 1900 descrieri ale acestei crize in diferite locuri din Europa si nu doar din Europa, iar crize’ apare cu mai multa frecventa dupa razboi. Pentru exemple din teritoriile istorice unite cu Romania dupa razboi, a se vedea: Patria, Anul 3, nr 163, 1921, la 67 despre lipsa a 201000 de locuinţe numai în Bucureşti; Patria, Anul 3, Nr 238, la 56, despre criza de locuinţe la Cluj; Mureşul 1923, Anul 2 N4 7, la 31, despre ‘criza de locuinţe’ în oraş; Glasul Bucovinei, Anul 10 No 2541 (Noiembrie 1927), la 96, despre criza da locuinţe la Cernăuţi
[24] In special prin adoptarea unei plafonari uniforme a chiriilor platite de chiriasi (chiriile fiind calculate sa ramana constant la un procent scazut din costului total al ‘traiului’).
[25] Raportul Organizatiei Internaționale a Muncii (OIM/ILO) din 1924. A se vedea e.g. ILO Report 1924, supra, n 25, X. Este cumva ironic că aproape cu trei decenii înainte de stabiliera regimurilor comuniste în Centrul și Estul Europei de către sovietici, guvernele din regiune par să fi adoptat sub presiunea războiului măsuri administrative similare cu cele adoptate de regimurile comuniste din CEE spre sfârșitul anilor 1940
[26] Acesta printre multe alte avantaje, cum ar fi reduceri de taxe, împrumuturi la dobanzi avantajoase, etc cuprinse în aceste legi
[27] Ivan Szelényi, Urban inequalities under state socialism. Oxford: Oxford University Press, 1983, 27
[28] Timothy D Snyder, Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin, Basic Books 2010
[29] Peter Gatrell and Nick Baron, eds. Warlands: population resettlement and state reconstruction in the Soviet-East European Borderlands, 1945-50. Palgrave-Macmillan, 2009; Jessica Reinisch and Elizabeth White, eds. The disentanglement of populations: migration, expulsion and displacement in postwar Europe, 1944–1949. Palgrave Macmillan 2011.
[30] John AA Sillince, ed. Housing Policies in Eastern Europe and the Soviet Union. Routledge, 1990
[31] Hugh Seton-Watson, The East European Revolution, supra, nota 7
[32] Tony Judt, Postwar. A history of Europe since 1945, Pimlico, 2007 (Epoca Postbelica, Litera, 2019 pentru traducerea romaneasca) La pagina 195. Judt indică faptul că perioada respective a marcat un punct de cotitură când diferentele economice intre vestul si estul Europei au devenit înrădăcinate, făcând cvasi-imposibilărecuperarea decalajului economic dintre cele doua regiuni.
[33] Ivan Szelényi, Urban inequalities under state socialism, supra, 27
[34] Id.
[35] Id.
[36] I. Berend, From the Soviet Bloc to the European Union: The Economic and Social Transformation of Central and Eastern Europe since 1973, Cambridge, Cambridge University Press, 2009. Pentru un argument potrivit căruia investițiile în locuințe ca procent din produsul intern brut național au crescut de fapt în Europa Centrală de Est în anii 1970, dar nu au reușit să ofere rezultate similare cu cele tipic oferite în deceniul precedent din cauza unei combinații de factori, inclusiv rate de schimb mai scăzute pentru monedele naționale, urmate de creșterea costului materialelor și presiunile inflaționiste asupra salariilor, Sillince, Housing Policies, supra.
[37] Legea nr. 80 din 1927 pentru încurajarea construcției de locuințe, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 95 din 3 mai 1927
[38] Legea Nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice (Asociațiuni si Fondațiuni), publicată în Monitorul Oficial al României Nr. 27 din 6 februarie 1924
[39] Deja în 1948, Decretul Nr.5 din 23 aprilie 1948 pentru reglementarea raporturilor dintre proprietarii și chiriasi, adoptat de autoritățile comuniste prevedea atât controlul chiriei, cât și obligația de a înregistra la autoritățile statului toate locuințele care ar putea fi închiriate. Decretul prevedea mecanisme atât pentru controlul chiriilor, cât și pentru codificarea și distribuirea centralizată a locuințelor disponibile. Acest decret nu conținea însă dispoziții referitoare la asociațiile din blocuri (condominii), și doar un decret ulterior care l-a abrogat pe acesta, Decretul nr. 78 din 5 aprilie 1952pentru normare, repartizarea și folosirea suprafeței locative și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași) conține unele dispoziții stricte pentru constituirea unor comisii care să ajute statul în executarea legii. Evident, mă interesează aici doar „forma juridică a legii” (legal form) în sensul definit de West Dictionary, și nu logica diferită în care a funcționat dreptul socialist, sau forma juridică în sensul marxist, așa cum a fost discutat discutată aceasta de autori precum Pashukanis. sau Balbus (Evgeny Pashukanis, The general theory of law and Marxism. Routledge, 2017.; Isaac D Balbus, ‚Commodity form and legal form: An essay on the “relative autonomy” of the law’. Retipărit în The Sociology of Law. Routledge, 2017. 140-148)
[40] Decree No 691/1973 for the abrogation of some statues (Decretul nr. 691/1973 privind declararea ca abrogate a unor acte normative) entered into force on 14 January 1974.
[41] Decretul nr. 78 din 5 aprilie 1952pentru normarea, repartizarea şi folosirea suprafeţei locative şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, Buletinul Oficial no 17 din 5 Aprilie 1952
[42] Legea nr. 10/1968 pentru administrarea fondului locativ și pentru reglementarea rapoartelor între proprietari și chiriași, publicată în Buletinul Oficial al României nr. 57-58 din 9 mai 1968.
[43] Statutul privind organizarea si functionarea asociatiei locatarilor din 27.10.1977, aprobat de Consiliul de Miniștri și publicat in Buletinul Official al României, Nr 116 din 16 Noiembrie 1977.
[44] ‚Frontul Salvării’ a fost în mare parte plin de foști membri ai partidului comunist, inclusiv din nomenklatura comunistă. O privire de ansamblu asupra politicii perioadei este oferită de Tom Gallagher, Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism incoace, Humanitas, 2004. Pentru relația dintre această formațiune, succesorii săi și partidul comunist din România a se vedea și Grigore Pop-Eleches, ‘A party for all seasons: Electoral adaptation of Romanian Communist successor parties’, Communist and Post-Communist Studies, Vol. 41, 465, 2008. Pentru o descriere a viziunii economice generale a formațiunii și a fracțiunilor sale, e.g. Cornel Ban, Ruling ideas, supra, Vladimir Pasti, Noul Capitalism Românesc, supra.
[45] Decretul-lege nr. 61/1990 privind vînzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, publicat in Monitorul Oficial Nr 22 din 8 Februarie 1990. După o dezbatere ulterioară de 2 ani în Parlamentul României, Decretul Lege 61/1990 a fost modificat și completat în anul 1992, prin Legea nr. 85 din 22 iulie 1992 ( publicată în Monitorul Oficial nr. 180 din 29 iulie 1992, privind vânzarea către populația de locuințe și spații cu altă destinație decât locuința din Fondul de stat și unitățile economice de stat), iar din nou în 1994, prin Legea nr. 76/1994 (publicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 15 septembrie 1994), iar în 1997, prin Legea nr. 79/1997, (publicată în Monitorul Oficial nr. 264 din 15 iulie 1998).
[46] În 1992, de exemplu, prețul unui apartament cu două camere construit într-un bloc prefabricat de beton din epoca comunistă era echivalentul salariului mediu pentru aproximativ 4–6 luni, echivalentul respectiv diminuându-se și mai mult în anii următori, pe măsură ce hiperinflația a lovit România. În 1989, în schimb, prețul minim al unui astfel de apartament era echivalentul salariului mediu pe 30-40 de luni. Cumpărat pe ‚piața liberă’ în 1992, un astfel de apartament avea un preț care era echivalentul a 50-60 de luni din salariul mediu lunar.
[47] Lavinia Stan, ‘The roof over our heads: Property restitution in Romania,’ Journal of Communist Studies and Transition Politics, Vol. 22, 2006, 86-187
[48] A se vedea e.g. HG nr.1.109 din 17 octombrie 1990, cu privire la liberalizarea preturilor şi măsuri de protectie socială, publicată în M.Of. nr. 115/23 oct. 1990; HOTĂRÂRE Guvern nr. 127 din 25 februarie 1991cu privire la stabilirea salariilor pentru angajaţii societăţilor comerciale în anul 1991, publicată în M. O. nr. 45 din 7 martie 1991; Lege Nr. 14 din 8 februarie 1991 a salarizării, publicată în M. Of. NR. 32 din 9 februarie 1991. Continuatitatea acestor măsuri neoliberale cu ideile socialiste pe care neoliberalismul le condamnă aparent este la fel de mare ca in cazul legislatiei locuintelor, dar dincolo de subiectul acestui eseu.
[49] Legea nr.114 din 11 octombrie 1996 (Legea locuinţei), pub. M. Of. Nr. 254 din 21 Octombrie 1996. Pentru continuitatea PCR in partidele românesti dupa 1989 a se vedea excelentul articol al lui Grigore Pop-Eleches, ‘A Party for All Seasons: Electoral Adaptation of Romanian Communist Successor Parties.’ Communist and Post-Communist Studies 41.4 (2008): 465–479
[50] Ordonanţă nr.85 din 30 august 2001, pub. M. Of. Nr 544 din 1 Septembrie 2001, aprobata prin L 234/2002
[51] Aparent, acest membru al Camerei Deputaților a fost cercetat ulterior de Parchetul Anticorupție pentru rolul său în colectarea de bani pentru campania electorală a partidului său, deși nu în legătură cu activități legate de acest proiect legislativ. Pentru legăturile Partidului Democrat, autproclamat ideologic ca de centru-dreapta, cu partidul comunist din România vezi, Pop-Eletches, A Pary for All Seasons, infra. Pentru dominația acestui partid de către neoliberali , vezi Cornel Ban, Ruling Ideas, supra
[52] A se vedea e.g., p. 2 din observatiile depuse de Guvern la proiectul lui Preda la http://www.cdep.ro/proiecte/2006/500/40/4/pvg544.pdf (acesat Ian. 2023). Ironic, guvernul din acea perioada era formata chiar din memberii partidului lui Preda si din cei ai Partidului National Liberal.
[53] Pentru continuitatea PCR in partidele românesti dupa 1989 a se vedea excelentul articol al lui Grigore Pop-Eleches, ‘A Party for All Seasons: Electoral Adaptation of Romanian Communist Successor Parties.’ Communist and Post-Communist Studies 41.4 (2008): 465–479
[54] Legea nr. 196/2018 din 20 iulie 2018 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari și administrarea condominiilor, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 660 din 30 iulie 2018. Legea a fost adoptată în baza unui propuneri înaintată de Guvernul condus la acea vreme de Sorin Mihai Grindeanu (PSD, Partidul Social-Democrat), dacă cineva mai avea vreo îndoială după votul în Parlament la legea din 2007 în privința neoliberalismului susținut de toate partidele politice românești.
[55] Art. 80 din Legea nr. 196/2018 din 20 iulie 2018. În timp ce o înregistrare similară bazată pe asemenea simple declarații a devenit din ce în ce mai disponibilă în timpul transformării neoliberale și în alte țări, ea reprezintă în mod clar un pas înapoi pentru proprietar în raport cu normele anterioare de procedură civilă românească, inclusiv cele în vigoare în timpul socialismului.
[56] Debitorul ar putea fie plăti integral datoria, declanșând obligația președintelui asociației de a scoate înregistrarea din sistemul cadastral (art. 80, alin. 4), fie poate să aştepte judecarea cauzei şi apoi, în cazul câştigării cauzei, să facă o cerere subsidiară la instanţa de judecată sesizată pentru a dispune scoaterea sarcinii din sistemul cadastral. În cazul în care președintele asociației nu își îndeplineste obligația de a ridica sarcina atunci când debitorul achită integral datoria, legea prevede în ‚buna’ tradiție neoliberală a normelor juridice incomplete o referire vagă la dreptul comun atunci când dispune că președintele asociației să răspundă pentru daunele create în conformitate cu prevederile comune pentru daune. Evident, că pentru a recupera astfel de daune, debitorul trebuie să inițieze o altă actiune judecatoaresca, să plătească taxele de judecată pentru daunele pretinse, să dovedească aceste daune etc., toate propuneri costisitoare pentru propietar
[57] Nga Bellis-Phan, ‘Legal Remedy Against Rent Arrears: Landlords’ Privilege on Furniture in Sixteenth- and Seventeenth-Century France’ in Laura Kolb and George Oppitz-Trotman, eds. Early Modern Debts: 1550-1700. Palgrave Macmillan, 2020, 103-127.
[58] Id, 105
[59] Dispozițiile Ordonanței de la Paris au fost preluate în Codul Napoleon, iar prin acest cod în articolul 1446 din Codul civil român din 1865, care dispunea însă că numai proprietarul putea iniția rezilierea unui contract de închiriere numai dacă chiriașul nu reușea să asigure suficient mobilier sau garanții pentru plata chiriei. Deși nu a fost abrogată expres în perioada socialismului, dispoziția nu a fost niciodată pusă în aplicare de către instanțele de judecată întrucât era considerată o garanție excesivă pentru proprietari, incompatibilă cu ordinea juridică socialistă. Noul Cod civil român nu preia acest articol 1446 din Vechiul Cod civil.
[60] Deja în 2017, peste 55 la sută din gospodăriile românești au cheltuit mai mult decât ar putea câștiga lunar, plasând România pe locul doi după Grecia în rândul țărilor UE. Vezi Mariana Stanciu,Adina Mihăilescu,Cristina Humă,’Raportul Social al Institutului Român pentru Calitatea Vieții 2020- Consumul populației în situație de urgență’. București, Casă Academiei Române 2020.Pentru mai multe eșecuri ale statului neoliberal român în timpul pandemiei și unele consecințe politice ale acestor eșecuri, vezi de ex. Florin Poenaru ‘COVID-19 in Romania—the militarization of social life and the banality of death’. Dialectical Anthropology, 45(4): (2021), 405-417
[61] Potrivit Institutului Național de Statistică din România, rata inflației a fost de aproape 17% între noiembrie 2021 și noiembrie 2022, în timp ce, conform datelor publicate de Eurostat, creșterile prețurilor la energie plasează România la o creștere de 55% printre cele 5 țări din UE cu cele mai mari creșteri în prețurile energiei în 2022. Vezi și George Marinescu, ANUL 2022 FINANCIAR.Criza din energie și inflația, amplificate de efectele războiului rus din Ucraina, Bursa, 16 ianuarie 2023, pentru o trecere în revistă a măsurilor insuficiente și controversate luate de guvernul României în 2022 pentru temperarea creșterii prețurilor la energie și a inflației
[62] Inga Markovits, ‘Socialist vs. Bourgeois Rights–An East-West German Comparison’,45 U. Chi. L. Rev. 612 (1977-1978). Comparația seminală făcută de Markovits este însă un document rar pentru toate țările Central și Est Europene.
[63] Sistemul juridic socialist, inclusiv sistemul de soluționare a litigiilor pentru condominii, pare să împărtășească, de asemenea cu sistemul neoliberal, o înclinație filozofică pentru ‘relații sociale armonioase’, sau ceea ce Laura Nader a teorizat în parte drept Harmony Law (Dreptul Armoniei), a carui ideologie si raspandire globala sub hegemonia neoliberala a explicat-o in Laura Nader, ‘Coercive harmony: The political economy of legal models.’ Kroeber Anthropological Society Papers (1996): 1-13; Laura Nader, ‘The globalization of law: ADR as “soft” technology.” Proceedings of the ASIL Annual Meeting. Vol. 93. Cambridge University Press, 1999
[64] Un astfel de exemplu este oferit chiar de legea condominiului din România. În timp ce legislația din 2007 nu prevedea în mod direct obligația asociației de a da explicații legate de calcularea datoriilor unui proprietar nemulțumit, normele de aplicare a legii publicate în ianuarie 2008 prevedeau în articolul 18 al acestora o astfel de obligația, cu următorul cuprins: „d) în termen de 10 zile de la afișarea listei de plata, proprietarul are dreptul de a primi explicații cu privire la calcularea cotei sale de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari și, dacă consideră necesar, să conteste. această către președintele asociației de proprietari. Președintele asociației de proprietari are la dispoziție șapte zile pentru a răspunde acestei contestații.” Acest articol era important pentru că dacă un proprietar era nemulțumit de datoriile stabilite de o asociație în contul său și ajungea în judecată cu asociația, o contestație scrisă putea face toată diferența între un proces reușit și unul pierdut. Cu toate acestea, normele de aplicare nu au stabilit nicio sancțiune în cazul în care președintele asociației nu răspundea, cum ar fi o prezumție relativă sau absolută a nelegalității calculării cotei, sau o penalizare pentru președinte. Fără nicio sancțiune, instanțele s-au chinuit în mod evident să interpreteze normă incompletă (lipsă partea de sancțiune a normei jurice), majoritatea instanțelor ignorând o contestație a proprietarului la care nu a primit răspuns de către președintele asociației. Critici au fost făcute în presă națională sau în mass-media împotriva acestui eșec al Parlamentului. Un deceniu mai târziu ‚nouă’ normă a fost inserată în noua lege, 196/2018, unde alineatele relevante au cuprins următoarele: Articolul 29, Legea 196/2018: (1) „Proprietarii de condominii au dreptul de a fi informați cu privire la toate aspectele activității asociației. , precum și să solicite și să primească copii ale oricăror documente legate de această activitate…(3) „Proprietarii de condominii au dreptul de a primi explicații despre modul în care se calculează cota de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari și, dacă este cazul , să o conteste în scris. Președintele asociației de proprietari este obligat să răspundă contestației în scris în termen de 7 zile de la primirea acesteia.” Cu alte cuvinte, ‚noua’ normă a rămas la fel de incompletă precum fusese cu 11 ani înainte. Din cauza intervențiilor presei, este greu de susținut că membrii comisiei de redactare nu cunoșteau defectele redactării, și totuși au ales să reproducă aproape textual normă incompletă, lipsită de orice sancțiune. Acest „drept” gol al proprietarului de a fi „informat” seamănă mai mult cu focalizarea legii socialiste pe regăsirea informațiilor premergătoare realizării unui drept, decât cu concentrarea legii burgheze asupra rezultatului final al realizării unui drept în instanță descris de Inga Markovits. La fel că dreptul socialist, dreptul neoliberal pare interesat de ambiguitate (care facilitează manipularea unui drept în scopuri politice, Markovits, supra, 625), în ciuda condamnării neoliberale a dreptului socialist și a pretențiilor neoliberalilor de a reveni la dreptul occidental burghez axat pe rezultatul final al realizării dreptului în instanță
[65] Pentru o discuție mai detaliată despre astfel de acte legislative în Polonia, Slovenia, Croația și Estonia, a se vedea, C. Van Der Merwe (Ed.), European Condominium Law,supra.
[66] Cazul din păcate deloc ipotetic este construit pe baza datelor găsite pe portalul Tribunalelor din România, întreținut de Ministerul Justiției din România (disponibil la adresa: <http://portal.just.ro/SitePages/acasă.aspx>. Portalul nu oferă acces la toate dosarele sau la datele introduse de toate instanțele din România, iar unele judecătorii mențin, de exemplu, un acces mai detaliat decât alte judecătorii și înregistrează informații mai detaliate despre dosare și opinii judiciare în litigii condominiale. De aceea, am hotărât că evidențele judecătoriilor din București sau ale tribunalelor din alte orașe mari disponibile în această bază de date sunt mult mai puțîn complete decât evidențele ținute, de exemplu, de către judecătoria Câmpulung Argeș, ale cărui evidențe au permis depistarea cazurilor repetitive cu aceiași justițiabili și conținea procese-verbale mai detaliate cu privire la ceea ce s-a hotărât într-un dosar la un termen dat. Am completat informațiile furnizate de aceste evidențe cu observații etnografice personale rezultate din urmărirea unor litigii condominiale desfășurate în făța judecătoriilor din București în perioada 2014-2017, cu diverse reportaje de presă legate de problemele asociațiilor și cu interviuri cu debitori și cu profesioniști din domeniul juridic, inclusiv judecători. Sunt îndatorat tuturor celor care mi-au împărtășit experiențele cu sistemul de justiție din România.
[67] Această adevărată foame de fonduri care nu mai vin este deosebit de acută de exemplu în București, orașul care, după Moscova, are reputația de a avea cea mai mare rețea de alimentare termică publică din fostele țări comuniste. O combinație de negocieri proaste cu UE înainte de aderare de către autoritățile române, care s-au supus unui calendar nerealist de eliminare a subvențiilor pentru energie termică și utilități furnizate micilor clienți finali (pentru o descriere a UE care acționează că agent al neoliberalismului vezi, de exemplu, Alan W. Cafruny and Magnus Ryner, eds. A Ruined Fortress? Neoliberal Hegemony and Transformation in Europe. Rowman & Littlefield Publishers, 2003), urmată de temporizarea eliminării, și de subvenții oferite de Primăria Bucureștiului pe hârtie și fără alocarea de fonduri necesare au condus spre exemplu relativ recent la declararea insolvenței RADET, singurul furnizor de căldură și apă caldă pentru blocurile din București. Vezi de ex. Catiușa Ivanov, Curtea de Apel București a decis falimentul RADET, hotnews, luni, 11 noiembrie 2019, on line la <https://www.hotnews.ro/știri-administratie_locala-23483305 -curtea-apel-bucurești-pronunțat-falimentul-radet.htm>. Această declarație vine în urmă unui număr nesfârșit de scandaluri și întreruperi de căldură și apă caldă în timpul sezoanelor reci din ultimii ani.
[68] În teorie în majoritatea dosarelor fișele de contabilitate simplă cerute de legea asociațiilor din blocuri să fie ținute de către o asociație pentru a ‚proba’ datoriile deținute de proprietari către această sunt relativ simple, astfel încât judecătorul ar putea înțelege ușor dacă sumele solicitate, inclusiv cele legate de penalități, au fost calculate conform legii. În practică este mai complicat, chiar o acțiunea simplă pentr datorii de trei luni va conține mai multe documente decât cele contabile, iar o acțiune care ar solicită și penalități, de exemplu pentru un an de zile, poate conține și 100 de file. Dacă la o singură ședința un judecător ar avea 20 de asemenea dosare, simplă lectură a unor asemena probatorii ar consumă cu mult mai mult timp decât poate fi alocat, într-un sistem judiciar mereu în criză de timp, personal, și prea multe dosare, rezolvării unor asemenea dosare, și atunci intervine soluția externalizării de fapt a rezolvării disputei către un terț, în cazul acesta a unui specialist contabil. Judecătorul rezolva astfel și criză de timp, permite în teorie o și mai bună analiză a dosarului, întrucât în teorie expertul contabil poate descoperi și alte deficiențe în raport cu legislația financiar contabila a probatoriului asociației, și totodată judecătorul își solidifică și decizia luată, întrucât această a fost luată în baza unei expertize presupus mai specializate și mai înalte decât cea a judecătorului, experitza contabilului. Sigur, lucrurile funcționează la nivel teoretic, pentru că nu este clar de ce un expert contabil nu va alocă de fapt și mai puțîn timp examinării dosarului, în scopul maximizării profitului.
[69] În cazul real pe baza căruia a fost construit acest caz, o persoană cu inițialele I.C a fost reclamată de către asociația de propietari din blocul în care locuia la la Judecătoria Câmpulung Argeș de patru ori între sfârșitul anului 2012 și începutul anului 2016 pentru datorii față de asociație. Fiecare proces, desfășurat sub ‚vechile reguli’ ale codurilor civile și comerciale și al regulilor de procedură civilă din acea perioada, a durat în medie trei luni și conținut două-trei termene de judecată. I.C a fost condamnată după fiecare proces să plătească către asociație datorii în echivalentul a 200-350 de euro, iar ultimul proces a inclus o cerere de onorariu de avocat, care a fost admisă cu promptitudine de către judecător. O comparație a datelor disponibile pentru aceiași judecătorie cu cauze inițiate de aceeași asociație împotriva altor debitori și decise de judecători diferiți, indică aceeași disponibilitate a judecătorilor de a decide rapid cauzele împotriva altor datornici cu restante față de această asociație. Această promptitudine s-ar putea datora calității pledoariilor și documentelor prezentate în fața diferiților judecători de la acea instanța de către acea asociație, dar o comparație cu datelor disponibile pentru cauzele inițiate de diferite asociații în aceiași judecătorie indică, cu rare excepții, o înclinație a judecătorilor de a emite decizii rapide. O comparație a datelor similare disponibile pentru alte judecătorii pare să confirme tendința vizibla la Judecătoria Câmpulung Argeș, întrucât judecătorii din alte judecătorii par să decidă rapid cauzele în favoarea asociațiilor, în maxim 3-4 luni și doar pe baza documentelor prezentate de asociație, chiar și atunci când debitorul-pârât a fost prezent la proces. Există excepții, când procesele sunt prelungite și în cauze se administrează probe, interogatorii ale părților sau mărturiile ale experților, dar numărul de astfel de cauze este mic în raport cu cele decise prompt și fără alte deliberări, în favoarea asociațiilor. Datele incomplete existente fac totuși dificil de concluzionat dacă această disponibilitate pentru soluționarea rapidă a cauzelor în favoarea asociațiilor s-ar fi datorat vreunei predispoziții care favoriza pretențiile asociațiilor din partea judecătorilor care s-au pronunțat în aceste cauze, ori a simplității documentelor prezentate, ori a calității pretențiilor formulate de către asociații, ori altor cauze psihologice, sociale, ori care ar ține de particularitățile dreptului, inclusiv de prezumțiile pe care acesta le face în favoarea creditorilor. Cu toate acestea, chiar și aceste date incomplete sugerează o tendință judiciară clară către soluționarea rapidă și formală a unor astfel de cauze chiar înainte de adoptarea Noului Cod civil și a noilor reguli de procedură civilă pentru cauzele sub 2000 de euro, tendință care sugerează un dinamism sau pragmatism instrumental care seamănă cu cea detectată în aceeași perioadă în China, de exemplu, și descrisă de autori precum Woo în următorii termeni: „[Curtea] Supremă Chineză demonstrează în deciziile sale un dinamism instrumental, urmărind o utilizare din ce în ce mai mare a procedurilor formale și sumare, în mare măsură pentru a-și proteja propriile resurse financiare, mai degrabă decât pentru a-și ușura încărcătura de dosare sau orice idealuri mai înalte legate de accesul la justiție’, (deși în mod clar asemenea proceduri formale rezolva automat și încărcătură dosarelor, și face tot timpul neimporant și relativ accesul la justiție) Margaret Woo, ‘The Dynamism of China’s Civil Litigation,’ in Colin B. Picker, Guy I. Seidman (eds), The Dynamism of Civil Procedure – Global Trends and Developments, Springer 2016 , 136. De asemenea Taisu Zhang, ‘The Pragmatic Court: Reinterpreting the Supreme People’s Court of China’, 25 Columbia Journal of Asian Law 1-61 (2012) (pentru o descriere a prgamatismului instrumental al aceleiași curți)
[70] Art. 1025-1032 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Evident că în ‘bună’tradiție neoliberală românească noul cod nu a putut intrat în vigoare la dată stabilită din cauza numeroaselor ambiguități, neclarități, etc pe care le conținea (e.g. *** ‚Amânarea intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă. Certitudinile unei Incertitudini,’ Ziarul Financiar on line la: https://www.zf.ro/opinii/amanarea-intrarii-in-vigoare-a-noului-cod-de-procedura-civila-certitudinile-unei-incertitudini-10197847), astfel că o practică în sensul folosirii acestui gen de acțiuni începe să fie vizibilă abia după 2015.
[71] Ca urmare, o eventuală apărare bazată pe nereguli în evidența contabilă a asociațiilor prevăzută de legile contabile încă în vigoare, ori pe modul de atribuire a plăților debitorului de către asociație, ori pe prescripția debitelor, ori alte prevăzute chiar de legea asociațiilor în sine, posibilă înainte de 2014, a devenit acuma mai neobișnuita. O astfel de apărare în baza legii contabilității, care era justificată pe viciul registrelor contabile ținute de asociații, era, de regulă, judecată de un judecător pe baza unui raport prezentat de un expert contabil desemnat în cauză înainte de 2015. În pofida indicațiilor specifice ale Legii cu privire la condominii în acest sens, acum este fie respinsă de la început, fie acceptată doar în împrejurări cu adevărat excepționale, în ciuda relatărilor de presă larg răspândite despre practicile contabile necorespunzătoare ale asociațiilor.
[72] Executorii judecătorești au fost transformați de fapt în România printr-o lege promulgată de un guvern neoliberal în 2000 (Lege Nr. 188 din 1 Octombrie 2000 privind executorii judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 10 noiembrie 2000) și modificată și completată de mai multe ori ulterior, de la ‚ofițeri’ subordonați ai instanței, a căror activitate se desfășura sub ordinele și controlul strict al judecătorilor, în membri ai unei profesii privatizate și autonome. În practică, executorii judecătorești sunt liberi în prezent să-și stabilească reținerile și onorariile precum și modul de executare și se bucură de toate garanțiile și protecția statului prevăzute de legile anterioare, dar nu mai au nici una sau în orice caz foarte puține dintre responsabilitățile și obligațiile prevăzute de legile anterioare de organizare ai profesiei.
[73] Blocul pentru locuire, ‘Raport asupra evacuarilor fortate din Romania intre 2008 si 2017’, (in continuare Raport) Bucuresti, Martie 2019.
[74] Printre aceste cauze, fără nicio pretenție de a le clasa importanța, ar putea fi citate veniturile mici, lipsa suportului social, lipsa asistenței medicale, inclusiv a sprijinului psihologic, vina publică aruncată asupra victimelor evacuărilor, lipsa de interes a autorităților locale pentru oferirea unor locuințe alternative. și a oricărui ajutor pentru victimele evacuărilor chiar și atunci când acestea sunt obligate prin lege să ofere un astfel de ajutor și sprijin, etc.
[75] E.g.’Special Rapporteur on adequate housing’, Leilani Farha(2019) UN Doc A/HRC/43/43.
[76] Un asemenea ‘drept’ este scutirea de taxa de timbru, prin derogare de la dreptul comun, instituită de legea din 2007 a asociațiilor în favoarea acestora, care desigur încurajează activitatea litigioasa a acestora.
[77] Corespondență personală cu fostul președinte al unei secții a tribunalului București, cu A.C și C.D, foști membri ai Consiliului Superior al Magistraturii și cu B.N. și C.T., judecători de la judecatorii, in dosarul autorului.
[78]Există o literatură în plină dezvoltare în ultimii ani care abordează aceste caracteristici sau dezechilibre la nivelul instanțelor de stat, federale sau a celor specializate în domeniul locuințelor sau, mai general, în procedura civilă. A se vedea e.g. Kathryn A Sabbeth,(Under)Enforcement of Poor Tenants’ Rights, 27 Geo. J. on Poverty L. & Pol’y 97 (2019-2020); Lauren Sudeall and Daniel Pasciuti, ‘Praxis and Paradox: Inside the Black Box of Eviction Court,’ 74Vanderbilt Law Review 1365 (2021); Kathryn A Sabbeth, Eviction Courts, 18 U. St. Thomas L.J. 359 (2022); Colleen F. Shanahan, Jessica K. Steinberg, Alyx Mark and Anna E. Carpenter, ‘The institutional mismatch of state civil courts’, 122 Colum. L Rev. 1471-1537 (2022); Anna E. Carpenter, Colleen F. Shanahan, Jessica K. Steinberg & Alyx Mark, ‘Judges in Lawyerless Courts,’110 GEO. L. J. 509 (2022); Nicole Summers, Eviction Court Displacement Rates, 117 Nw. U. L. Rev. 287 (2022) (for housing); Luke Norris, ‘Neoliberal Civil Procedure,’ 12 UC Irvine L. Rev. 471 (2021-2022); Norris, Luke, and Helen Hershkoff,‘The Oligarchic Courthouse: Jurisdiction, Corporate Power, and Democratic Decline’ (ssrn, Julie 19, 2022)
[79] Lauren B. Edelman, Working law: Courts, corporations, and symbolic civil rights. University of Chicago Press, 2016., p.100.
[80] Id, 24, 124, definind conceptul ca o infuzie de ‘valori’ ale comunității de afaceri sau economice în drept, deși în mod mai ‚tradițional’ dreptul este și presupus și relativ autonom față de aceste comunități și ‚valorile’ lor.
[81] Lauren B. Edelman, Christopher Uggen, and Howard S. Erlanger. ‘The endogeneity of legal regulation: Grievance procedures as rational myth.’ American Journal of Sociology 105, no. 2 (1999): 406-54, argumentând e.g. că instanțele tind să recunoască și să legitimeze prin diverse mijloace ideologice juridice structuri organizaționale care imită formele juridice, conferind beneficii legale și de piață structurilor organizaționale care doar simbolizează conformitatea cu legea.
[82] Un astfel de exemplu al înlăturării de catre judecator a necesitatii verificarii legalitatii prevazute printr-o norma de natura cvasi constitutionala sub pretextul suficientiei unei prezumtii generale de conformitate cu legea a activitatii asociatiei este generata de refuzul judecătorilor de a analiza o apărare formală relativ comună în cauzele introduse de asociații, corespunzătoare expirării mandatului președintelui. În dreptul românesc al asociatiilor din condominii, dacă mandatul președintelui ar fi expirat, asociația nu ar putea înainta un dosar prin care se solicite penalitați de intarziere, sau astfel de cereri ar trebui să fie respinse, deoarece președintele nu ar mai putea reprezenta asociațiile aflate într-o asemenea situatie. Un mandat durează trei ani în temeiul noului cod civil român, care joacă un rol cvasi-constituțional în sistemul de drept civil românesc. Atunci când statutul unei asociații nu conține dispozitii cu privire la durata acestui mandat, durata prevăzută de codul civil se aplică automat și servește ca regulă implicită de interpretare a duratei mandatului presedintelui acestei asociatii. Cu toate acestea, în hotărâri privind cauze introduse de asociatii pe care le-am putut examina, judecătorii au preferat să examineze doar dacă președintele a fost ales inițial în conformitate cu statutul și au respins apărările reclamanților privind expirarea mandatului acestuia.
[83] Randall W. Scott, ‘Housing Courts and Housing Justice: An Overview,’ 17 Urb. L. Ann. 3 (1979).
[84] Lege nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (Law No. 24 of 27 March 27, 2000, regarding the norms of legislative technique for the elaboration of normative acts), republished in the Official Monitor of Romania, No. 260 of 21 April 2010
[85] În România, Curtea Constituțională nu acționează că instanță de ultim resort privind constituționalitatea nici măcar în condiții circumscrise, cum este cazul în Germania. Accesul cetățenilor este mediat, fie printr-o trimitere de constituționalitate de către instanțele ordinare, fie prin sesizări directe ale Avocatului Poporului sau ale majorităților simple ale deputaților care ar putea trimite un act spre control constituțional acestei curți fie prin sesizări pe care le pot face alte autorități. Fiecare dintre aceste căi de atac nu este deloc ușor de accesat pentru ‘cei lipsiți de mijloace’ că să folosim o caracterizarea consacrată în drept a celei mai largi categorii de cetățeni propusă de Marc Galanter (Marc Galanter, ‚Why the Haves Come out Ahead: Speculations on the Limits of Legal Change’,9 Law & Soc‘y Rev. 95). (1974-1975).)
[86] Lobby-ul efectuat pe lîngă parlamentari de către ONG-uri sau de către grupuri de interese, făcut în vederea adoptării unei legislații favorabile acestor grupuri, despre care se discută uneori în mass-media, tinde să fie, de asemenea, informal (a se vedea, de exemplu, Jan Zielonka, ‘Introduction: the state of democracy 20 years on: domestic and external factors.’ East European Politics and Societies 27.01 (2013): 3-25) , și, ca urmare, chiar și atunci când proiectele sau amendamentele adoptate în comisiile parlamentare sunt de fapt scrise de grupuri de lobby sau de interese, este dificil de documentat influența acestora-așa zisul ‘regulatory capture’-asupra parlamentarilor.
[87] De exemplu, inițiativa legislativă depusă de Guvernul României în 2017 (proiect disponibil pe site-ul Camerei Reprezentanților, la <http://www.cdep.ro/proiecte/2017/400/70/2/em580.pdf>, devenită mai târziu Legea din 2018, este monumentală din această perspectivă. La rubrica „impact social”, după un alineat prelungit fără nici un sens, în care Guvernul elogiază importanța locuinței pentru populație, vine un al doilea paragraf, mai lung, unde guvernul român ne reamintește că reuniunea informală EU a ministerelor naționale responsabile cu locuința din Toledo din 2010 a declarat „că întreținerea, renovarea și reconstrucția fondului de locuințe era necesară din punct de vedere al mediului și, de asemenea, din punct de vedere social și economic”, astfel încât Uniunea și-ar îndeplini obiectivele politice legate de schimbările climatice, redresarea economică și coeziunea socială acordând o atenție deosebită grupurilor vulnerabile. În acest paragraf nu mai apare vreo altă informație sau statistică despre grupurile vulnerabile sau despre grupurile potențial afectate de lege, nici vreo explicație de ce guvernul României a considerat necesar să întoarcă declarațiile de la Toledo în cap, prin impunerea unor costuri suplimentare de întreținere și administrare proprietarilor de apartamente în condominiu, în special asupra celor vulnerabili care nu au cum plăti asemenea costuri suplimentare, cu posibile implicațîi devastatoare asupra coeziunii sociale. Declarația Guvernului se încheie doar brusc după menționarea întâlnirii informale de la Toledo. Incompetența sau mai degrabă cinismul guvernării care se presupune că reprezintă social-democrația din România apare în alte părți ale documentelor trimise de guvern împreună cu respectivă propunere legislativă, de exemplu la rubrica „impactul asupra mediului de afaceri”, unde guvernul ‘estimează’ că cheltuielile și sarcinile administrative suplimentare impuse proprietarilor de condominii de către regulile legate de managementul profesional, etc. impuse de lege, ar crea oportunități extraordinare pentru afaceri și pentru angajarea semnificativă de personal pentru administrarea, renovarea și dezvoltarea condominiilor. Cu alte cuvinte, guvernul român pare să fi descoperit că există un ‘arbore magic’ al banilor și resurse nelimitate pentru afacerile unora, pur și simplu prin impozitarea suplimentară a proprietarilor de condominii.
[88] De exemplu, Consiliul Legislativ a înaintat un număr limitat de sugestii minimale legate în principal de coerența normelor (raport disponibil la: <http://www.cdep.ro/proiecte/2017/400/70/2/cl580.pdf>, comisia pentru industrie și servicii a adoptat proiectul cu unanimitate și fără nicio observație (notă depusă de comisie pentru proiect disponibilă <http://www.cdep.ro/comisii/industrii/pdf/2017/av472.pdf> , iar comisia de administrație publică împreună cu comisia juridică a Camerei Reprezentanților au prezentat o serie de sugestii și amendamente minore, în principal legate de integrarea actului în legislația generală, și nici o sugestie care ar fi ținut de impactul social sau economic al noului proiect (raport disponibil pe: <http://www.cdep.ro/comisii/industrii/pdf/2017/av472.pdf>) și comisia pentru drepturile omului a decis să aprobe proiectul cu majoritate și fără sugestii (aviz disponibil pe < http://www.cdep.ro/comisii/drepturile_omului/pdf/2017/av472.pdf>)
[89] Legea a fost votată prin vot cu majoritate simplă, în doar câteva minute <http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=7948&idm=18,003>
[90] Michel Foucault, A supraveghea si a pedepsi, Humanitas, 1997
[91] Pasti vorbește despre asociațiile de proprietari în 2006, referindu-se la ele drept „acele instituțîi sociale sau realități ale comunismului care s-au păstrat – de exemplu, asociațiile de proprietari sau chiriași din blocuri.” Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, supra, 36
[92] Cătălin Zamfir, O analiză critică a tranziției: ce va fi” după“,Iasi: Polirom, 2004, 142
[93] Zamfir, O analiză criticăm supra, 54. Conform estimărilor lui Zamfir, în 1989 pragul respectiv era în jur de 7%.
[94] Iulian Stănescu, ‘Quality of life in Romania 1918–2018: An overview.’ Calitatea vieţii 29.2 (2018): 107-144, sugerând că aceastea reprezintă de fapt o revenire la nivelurile măsurate pentru 1980
[95] Iulian Stănescu, Quality of life, 136
[96] Id, 132
[97] *** Mediafax (economic). 18 04. 2012, Cele mai mari prețuri din ultimii 20 de ani… Prețurile au crescut de 37.000 de ori. Care sunt cele mai scumpe produse și servicii?’, citând date publicate de Institutul Român de Statistică
[98] Pentru o descriere excelentă a pedigree-ului complicat al tuturor partidelor politice din România, inclusiv a Partidului Social Democrat și al credenționalelor neoliberale ale acestor partide, în ciuda descendenței din partidul comunist, vezi Grigore Pop-Eleches ‘A party for all seasons: Electoral adaptation of Romanian Communist successor parties.” Communist and Post-Communist Studies 41: 4 (2008): 465-479.
[99] Teolida Mihai, ‘Statistica blocuri si apartamente’
[100] Online la <https://ec.europa.eu/eurostat/cache/digpub/housing/bloc-1a.html>
[101] Am putea reduce în continuare acest număr, sau să îl considerăm un indicator foarte general sau aproximativ, deoarece statisticile Eurostat sau statisticile colectate de „Anunțul telefonic” nu fac distincție între apartamentele oferite spre închiriere în blocurile din epoca comunistă de apartamentele oferite spre închiriere în case sau clădiri construite înainte de 1947 sau după 1990. r
[102] Anuntul Telefonic, Anunțuri la București: După un an de pandemie …<https://economie.hotnews.ro/stiri-imobiliar-24639969-anunturi-bucuresti-dupa-pandemie-avem-12-000-locuri-munca-minus-10-000-case-inchiriat-plus.htm>
[103] Mariana Stanciu, ‘Tendinţe actuale ale gospodăriilor populaţiei din România’, Calitatea vieţii (Editura Academiei Române), XXVIII/2017, No: 2, pp. 173-190, 176.
[104] Dacă se dorește adăugarea orașelelor și suburbiilor satelit, populația Bucureștiului ar ajunge, conform statisticilor publicate de Institutul Român de Statistică, la 2,42 milioane. Acest lucru ar scădea populația totală care locuiește în apartamentele din epoca comunistă la 65% în zona metropolitană mare a Bucureștiului. Trebuie totuși să ținem cont de densitatea mult mai mică a blocurilor din epoca comunistă în suburbiile Bucureștiului, de faptul că aceste suburbii sunt dominate de locuințe individuale sau ansambluri de locuințe prefabricate nou construite și că, per total, apartamentele suburbane sunt mai scumpe, și, prin urmare, „accesibile” unei populațîi cu statut economic mai înalt decât în orașul propriu-zis. Cu toate acestea, astfel de caracteristici fac lipsită de sens orice includere a zonei metropolitane mari a Bucureștiului în statistici, din alte motive decât pentru a oferi o indicație mai generală a ponderii totale a populației care trăiește în blocurile din epoca comunistă în totalul populației românești.
[105] Cornelia Barti, ‘Veniturile gospodăriilor sărace și capacitatea lor de a face față costurilor cu electricitatea’ Revista Română de Statistică, Supliment nr. 12 / 2015, 77-83, Tabelul 3, la 81. Acest indice fost la 38% în 2014, scăzând ulterior. (Stanescu, supra). Ponderea gospodăriilor care nu au putut plăti la timp facturile de energie electrică a fluctuat între 19% și 15%. Deși nu avem date similare colectate ulterior, indicele populației care suferă de deprivare materială severă calculat de INS a fost în jur de 20% pentru București. A se vedea e.g. Elena Mihaela Iagăr, Silvia Pisică, Andreea Cambir, Cornelia Barti, Alina Cuturela, Alice Madeleine Gheorghe, Simona Toma, Cristina Simion, Lidia Miloiu, ‘Dimensiunile incluziunii sociale în România, Institutul Național de Statistică, București, 2017, la 38
[106] Consiliul Superior al Magistraturii, ‘Raport privind starea justiţiei 2019’ (State of Justice Report 2019) available online (in Romanian) at <https://www.csm1909.r)o/267/3570/Rapoarte-privind-starea-justiţie > la 28
[107] De exemplu, în România, veniturile populației lovite puternic de șocurile economice provocate mai întâi de tranziția din anii 1990 și apoi de criză economică globală din 2008 au avut nevoie după fiecare șoc de o perioadă din ce in ce mai lungă pentru a reveni la nivelurile de dinainte de șoc. Astfel, a fost nevoie de 17 ani pentru că salariile (18 ani pentru pensii) să revină la nivelurile din 1990 (care au fost de fapt nivelurile anilor 1980) după debutul tranziției și a recesiunile economice abrupte din 1992-1993 și 1997-1999. După șocul economic din 2009, a durat aproape 7 ani pentru că salariile să revină la nivelurile din 2008, deci ceva mai mult decât după șocul încheiat în 1999. Mai mult, în timpul acestei din urmă redresări, 30,5% din populația totală a României a avut de exemplu dificultăți în a-și plăti cheltuielile cu locuința și facturile la utilități în 2013, o cifră care a fost de trei ori mai mare decât era în urmă cu șase ani (10,1% în 2007), reprezentând un procent total de trei ori mai mare decât media europeană (11,7 la sută). Creșterea economică reîncepută în 2016 s-a reflectat în primul rând în salariile medii, deoarece în deceniul de după recesiunea din 2008 economia românească a cunoscut o altă schimbare structurală, în care contractele cu salariul minim au ajuns să reprezinte peste 30% din noile contracte de muncă înregistrate până în 2018. Unele studii prezentau o imagine și mai sumbră, cu 46% dintre noile contracte de muncă înregistrate în zona salariului minim, și cu salariați care câștigau peste 700 de euro reprezentând doar 16% din totalul contractelor de muncă în octombrie 2017. Indiferent dacă jumătate sau mai puțin din populația României ajunsese să lucreze pentru salariul minim în 2017, un alt studiu a constatat că o persoană avea nevoie de dublul sumei oferite de un salariu minim pentru a duce o viață decentă. Respectiv că și aceia care câștigau salarii medii puteau acoperi doar locuința și mâncarea atunci când dețineau o proprietate și nimic altceva. Pensiile nu au mers cu mult mai bine, după cum a recunoscut unul dintre miniștrii Muncii. Cu toate acestea, atunci când legea din 2018 a fost aprobată rapid de Parlament, niciuna dintre aceste date, disponibile pe scară largă, nu a fost menționată, fie în comisii fie măcar la nivelul votului din plenul parlamentului. Pentru aceste cifre, vezi de ex. Cătălin Zamfir, Dumitru, M., Mihăilescu, A., Stanciu, M., Zamfir E., Bădescu, I., … & Şerban, A. (Zamfir et al.) ‘Sărăcia energetică: Impactul social al reformei preţurilor energiei asupra standardului de viaţă.’ Calitatea Vieții 26.4 (2015): 313-342, 319; Ramona Cornea, „Proporția contractelor de muncă care plătesc salariul minim a crescut de la 7,5 la sută în 2011 la 31,5 la sută în 2019), Ziarul Financiar, 08.05.2021; Doru Cireaşă , ‘Pentru 90% dintre români, salariul „mediu” în statistică oficială este de vis’, Digi News, 04.07.2018 publicat in baza studiului- Piarom (Asociaţia investitorilor locali), ‘Studiu privind dinamică pieţei muncii la nivelul angajatorilor principalelor industrii din România în perioada 2016-2017’); Ștefan Guga, Adina Mihăilescu, Marcel Spătari, Coșul minim de consum lunar al populației române pentru un nivel de trăi decent, Friedrich-Ebert Stiftung. 28 aprilie 2022. In acest studiu utilitățile și alte costuri cu locuința au fost calculate în jur de 476,80 lei (puțîn peste 100 de euro) pe lună, în timp ce hrană a fost calculată pentru aproximativ 1405,34 lei, pentru gospodăria medie formată dintr-o singură persoană. Pentru o gospodărie de două persoane fără copii costurile minime erau în jur de 4146 pe lună, iar pentru o gospodărie compusă din doi adulți și un copil în jur de 5551 pe lună. Salariul minim era la acea vreme la 1100 de lei, în timp ce salariul mediu mediu în jur de 2500 de lei, deci venitul necesar unei persoane era de aproximativ trei ori mai mare decât salariul minim, iar o persoană cu un salariu mediu își putea permite cheltuielile cu locuința și mâncarea, dar abia cu greu alte cheltuieli.
[108] Cornel Ban___ OUP 2017
[109] Manuel B Aalbers & Brett Christophers, ‘Centring Housing in Political Economy’, Housing, Theory and Society, 31:4, 373–394 (2014), 373
[110] Desigur extragerea de rente și nu vreo ‘liberare’ oarecare al unui regim de proprietate încătușat masiv de comunism este scopul principal al reconfigurării unui nou regim al proprietății sub neoliberalism, nu doar în România A se vedea e.g. Karita Kan, ‘Accumulation without dispossession? Land commodification and rent extraction in peri‐urban China,’ International journal of urban and regional research 43.4 (2019): 633-648; Arbaci Sallazzaro, Sonia, Massimo Bricocoli and Angelo Salento, ‘Special Issue on:” The value of the city. Rent extraction, housing and conflicts for the use of urban space’, Partecipazione e Conflitto. The Open Journal of Sociopolitical Studies 14.2/2 (2021): 774-895; Richard M. Auty, ‘Patterns of rent extraction and deployment in developing countries: implications for governance, economic policy and performance.’ Advancing Development: Core Themes in Global Economics. London: Palgrave Macmillan UK, 2007. 555-577.
[111] Din motive istorice, desigur. Studiile arată că neoliberalismul poate folosi la fel de bine ‘alte moșteniri’ istorice de tip urban decât cele promovate în socialism, axate pe dezvoltarea proprietății individuale, de exemplu cele promovate în regimurile fasciste din Sudul Europei, pentru aceleași scopuri. A se vedea e.g. Cesare Di Feliciantonio and Manuel B Aalbers,’ The Prehistories of Neoliberal Housing Policies in Italy and Spain and Their Reification in Times of Crisis,’ Housing Policy Debate, 28 (1) 135-151 ((2017)
[112] David M. Trubek, ‘The “Rule of Law” in Development Assistance: Past, Present, and Future’ in Trubek si Santos (eds), The New Law and Economic Development. A Critical Appraisal, Cambridge University Press 2006,74-94. pentru istoricul alianței ‘nefirești’ între neoliberali și mișcările de drepturi ale omului în vederea promovării unei guvernanțe legate de statul de drept în care curțile naționale (și internaționale) să joace rolul unui fel de rol de arbitru. Trubek remarcă deja că neoliberalii au fost de acord cu această atâta timp cât au putut redefini dreptul de proprietate (‘al celor cu multă proprietate’) că un drept fundamental al omului, lucru imposibil înainte de 89, și că deja alianța respectivă începuse să se destrame la începutul anilor 2000 atunci când mișcările de drepturile omului nu au fost de acord cu această direcție. Evident că în dreptul American există o tradiție de scepticism intelectual privind rolul , văzut în mare parte că unul conservator la începutul anilor 1900, de conservare a privilegiilor minorităților politice, cel puțîn de la școala legală realistă Americană. Aceasta tradiție lipsește însă la noi, dar Trubek în acea tradiție intelectuală se înscrie.
[113] Cornel Ban, Rulling Ideas, supra
[114] Pierre Bourdieu, ‘Neo-liberalism, the Utopia (Becoming a Reality) of Unlimited Exploitation’ in Bourdieu, Acts of Resistance: Against the Tyranny of the Market. New York:Free Press, (1998), 94; Alfred C. Aman, ‘Law, Markets and Democracy: A Role for Law in the Neo-Liberal State’ 51 N. Y. L. Sch. L. Rev. 801 (2006-2007),806; J. Bodnár, Becoming bourgeois: (postsocialist) utopias of isolation and civilization. in M. Davis and D.B. Monk (Eds.), Evil paradises: dreamworlds of neoliberalism. The New Press, 2007,140–151; David Singh Grewal and Jedediah Purdy, ‘Introduction: Law and neoliberalism’, 77 Law & Contemp. Probs. 1 (2014); Mark Bailey, The neoliberal city as utopia of exclusion, Globalizations, 17:1 (2020) 31-44; João Rodrigues, Neoliberalism as a real utopia? Karl Polanyi and the theoretical practice of F. A. Hayek, Globalizations 15:7 (2018), 1020-1032; Simon Springer, Simon ‘Neoliberalism’ The Ashgate research companion to critical geopolitics. Routledge, 2016. 147-164; Damien Cahil, Melinda Cooper, Martijn Konings and David Primrose (Eds), ‘The SAGE handbook of neoliberalism’, (2018). În special geografii fac trimitere la descrierea lui David Harvey (Neoliberalism, 2005, supra, 19), care distinge între neoliberalism ca proiect utopic pentru realizarea unui design teoretic și neoliberalism ca proiect politic de restaurare a puterii de clasă capitaliste condițiile acumulării de capital de după criza anilor 1970. Ca proiect utopic neoliberalismul servește ca o raționalitate instrumentală pentru justifica și legitimiza ‘orice trebuie făcut’ pentru a realiza aceast proiect politic. Când cele doua proiecte sunt în conflict, acesta din urmă, cel politic, prevalează și această „tensiune creativă” explică hibriditatea si complexitatea pestriță a neoliberalismului ‘real și existent’, atât de vizibile și în România.
[115] Exceptie posibila facand normarea spatiilor introdusa de legislatia ceausista de la inceputul anilor 1970.
[116] O explicație a modului în care această politică a funcționat că un soi de politică generală egalitară poate fi găsită la eminentul fost economist al Băncii Mondiale, specializat în studiul inegalității, Branko Milanovic, The Haves and the Have-Nots. A Brief and Idiosyncratic History of Global Inequality, Basic Books, 2011, cap 1 (was socialism egalitarian?). Milanovic devine mai puțîn convingător totuși când se angajează in explicații legate de inhibițiile ‘antrepenoriasmului’ provocate de acest soi de egalitarism socialist, în măsură în care asemenea explicații ar putea fi folosite pentru a argumenta o eventuală superioritate a altui sistem politic, cum ar fi de exemplu cel promovat de neoliberalism, antropologi precum David Graeber, Bullshit Jobs. A Theory, Simon & Schuster, 2018 oferind o refutare irevocabilă argumentului că ‘capitalismul real și existent’ sau corporațiile private ar fi cumva superioare în această privința socialismului. O refutare similară cu treizeci de ani mai devreme decât cea a lui Graeber, de dată această a intensității condițiilor de lucru în socialism este oferită de sociologul American care a efectuat muncă directă și observații etnografice directe, și în fabrici socialiste și în fabrici din statele Unite in anii 1970, 1980-Michael Burawoy, and Janos Lukacs, ‘Mythologies of work: a comparison of firms in state socialism and advanced capitalism.’ American Sociological Review (1985): 723-737.
[117] Vladimir Pasti, supra. Evident că nu este vorba de vreun neomarxism aici, în sensul vreunei tării a credinței ideologice a ‘elitelor’, cum prost sau în mod deliberat pentru a crea confuzie îl caracterizează unii. Credința în marxism a fostelor-noi elite românești este doar una superficială, doar într-un marxism în sensul de ‘capitalism de stat’, așa cum era caracterizat sistemul Stalinist deja de către dizidenții sovietici la sfârșitul anilor 1920, și era preluat mai târziu de autori precum Castoriadis, Lefort, sau G.M. Tamas, și doar că exprimare a unei adeziuni superficiale care să permită mai ales a exercitarea puterii, economice și sau politice, de către cel care o face. Iar un stat puternic care să ii sprijine pe aleșii care exercită de fapt puterea în el este o tendința observabilă și în perioada Weimar (Hermann Heller, ‘Authoritarian liberalism?’ Eur. LJ 21 (2015): 295); și între războaie (Ray Kiely,’From Authoritarian Liberalism to Economic Technocracy: Neoliberalism, Politics and ‘De-democratization’, Critical Sociology,Volume 43:(4-5),725–745 (2016), și în ortoliberalismul german ridicat apoi la scară de ideologie supremă în EU (Michael Wilkinson, Authoritarian Liberalism and the Transformation of Modern Europe, Oxford University Press, 2021) și desigur, în neoliberalism. Neoliberalismul de fapt, în ciuda retoricii sale are nevoie de un stat puternic, care să sprijine așa zisele ‘piețe libere’ și tot timpul diferite experimente neoliberale.
[118] Pasti, id.
[119] Colin Crouch, ‘Privatised Keynesianism: An unacknowledged policy regime.’ The British journal of politics and international relations 11.3 (2009): 382-399.
[120] Adam Tooze, ‘Welcome to the World of the Polycrisis.’ Financial Times (2022); Henig, David, and Daniel M. Knight, ‘Polycrisis: Prompts for an emerging worldview,’ Anthropology Today 39.2 (2023): 3-6; Ágh, Attila, ‘The EU polycrisis and hard populism in East-Central Europe: From the Copenhagen dilemma to the Juncker paradox’ Politics in Central Europe 13.2-3 (2017): 7-32.
[121] Jens Beckert, ‘The exhausted futures of neoliberalism: From promissory legitimacy to social anomy.’ Journal of Cultural Economy 13.3 (2020): 318-330.
[122] Evan McKenzie, Privatopia: Homeowner Associations and the Rise of Residential Private Government, Yale University Pres
[123] Vezi expunerea de motive a proiectului guvernului Grindeanu (PSD), devenita lege in 2018, supra.
[124] Michael P Van Alstine, ‘The costs of legal change.’ Ucla L. Rev. 49 (2001): 789.
[125] În care se întâmplă fenomenul descris în mod strălucitor în Statele Unite acum cinci decenii în: Marc Galanter, ‘Why the haves come out ahead: Speculations on the limits of legal change.’ Law & Soc’y Rev. 9 (1974): 95.
[126] Mark Blyth, Austerity: The history of a dangerous idea, Oxford University Press, 2013.
[127] De regulă este trecută cu vedere istoria austerității în România,și excepționalismul regimului Ceaușescu în anii 1980 între statele din regiune prin adoptarea austerității pe scară largă pentru plata datoriilor externe și pentru continuarea unor proiecte faraonice de industrializare și de așa zisă sistematizare urbană
[128] Este greu de dovedit vreo dauna directă provocată asociațiilor din asemenea neplatiti, deși în orice caz legea nu cere demonstrarea unei asemenea daune, caracterul penalităților fiind mai degrabă punitiv
[129] Isabella Weber, How China Escaped Shock Therapy. The Market Reform Debate, Routledge 2021
[130] E.g. Einer Elhauge, ‘Horizontal Shareholding,’ 129 Harv. L. Rev. 1267 (2016); Bruce A. Blonigen & Justin R. Pierce, ‘Evidence for the Effects of Mergers on Market Power and Efficiency’ (2016), <https://www.nber.org/papers/w22750>; Lina M. Khan, ‘Note, Amazon’s Antitrust Paradox, ‘126 Yale L.J. 710 (2017); Lina M. Khan, The Ideological Roots of America’s Market Power Problem, 127 Yale L.J. F. 960 (2018); Tim Wu, The Curse of Bigness. Antitrust in the New Gilded Age, Columbia Global Reports, 2018; Nathan Wilmers, ‘Wage Stagnation and Buyer Power: How Buyer-Supplier Relations Affect U.S. Workers’ Wages, 1978 to 2014,’ 83 American Sociological Review 213 (2018);Frank Pasquale, Eleven Things They Don’t Tell You About Law & Economics: An Informal Introduction to Political Economy and Law, 37 Law & Inequality 97 (2019); Sandeep Vaheesan, ‘Privileging Consolidation and Proscribing Cooperation: The Perversity of Contemporary Antitrust Law,’ 1 J. Law & Pol. Ec. 28 (2020)’ Lina M. Khan, The End of Antitrust History Revisited, 133 HARV. L. REV. 1655 (2020);Brian Callaci, ’Puppet Entrepreneurship (2021), <https://datasociety.net/wpcontent/uploads/2021/01/DataSociety-PuppetEntrepreneurship-Final.pd>
[131] Diferită de ceea ce vedem că există în neoliberalism, cel puțin în prima sa decadă și jumătate de existența. Latura furnizării (supply side) este ‘rezolvată’ oricum de neoliberalism prin intermediul financializării extreme.