O să încerc să dau un sens unitar unor observații disparate, un amestec de biografic cu observație jurnalistică, asupra unor zone cu orașe cândva medii și mari, actualmente mici și medii, precum Focșani sau Galați. O teză ar fi că zonele în care marele capital a venit ultimul și în proporții mici, față de Vestul României sau față de capitală, dezvoltarea a urmat niște rute diferite.
Când am plecat în ’96 din Focșani, marii raptor-capitaliști stăteau în apartamente ca ale noastre – familiile muncitorești –, e-adevărat, mai prin centru, intelectualii încă aveau putere în discursuri tip ”Alianța civică”, iar semnalul intrării unui altfel de capital decât cel supt din sărăcia locală, un McDonald‘s ceva, nu fusese dat. De altfel, în Focșani s-a lăsat o liniște deprimată după ce Buzăul a fost primul care a deschis în zonă un Mc. Al nostru s-a deschis 10 ani mai târziu.
Până-n intrarea în UE, totul fusese vândut, tăiat pentru fier vechi. Au rămas în picioare industria textilă pe salarii mizere, firmele de construcții și comerțul mic. Restul, Spania sau Italia. În 2010, după prima criză imobiliară, populația orașului deja scăzuse la 70.000, de la peste 100.000. Orașul Galați, în ultimii 30 de ani, a scăzut de la peste 300.000, la puțin peste 200.000. Migrația nu se petrece doar în afara granițelor. Există și o plecare din oraș, spectaculoasă mai ales în orașe ultra-industriale cum era Galațiul, a muncitorilor de pe marile platforme industriale înspre mediul rural (vezi marea concediere, plecarea cu salarii anticipate de la combinatul siderurgic).
Moștenirea comunistă
Comunismul a murit și a lăsat moșteniri diverse, individuale și colective. Capitalul fix a fost convertit în capital ”nou” într-un mos dureros, prin privatizări, milioane de șomeri și decupaj pentru fier vechi. Individual, cetățenii aflați în câmpul muncii încă din ’80 au rămas cu un set minim și clar de avantaje. Aceste avantaje sunt încă foarte vizibile în zonele cu industrie slabă și salarii mici. Un pensionar care provine de la combinatul siderurgic Galați este deja ”clasă de mijloc” în mediul rural (3000- 3500 lei), pensia medie fiind de aproximativ 2000. La fel, un cadru didactic. Sigur că profesorii nu sunt plătiți bine pentru viața la oraș. Dar salariile se duc la 1000 de euro minim după 10-15 ani de vechime, din nou o sumă bunicică pentru mediul rural. În rest, populația rurală se zbate în jurul pensiei minime, un fel de ajutor social dat pentru cei care au lucrat în cooperativele agricole – de altfel, o nedreptate imensă istorică față de populația feminină rurală, cea angajată masiv în CAP-uri.
Altă moștenire importantă – apartamentele. După Eurostat, e din ce în ce mai mare înghesuială, iar asta pentru că, deși s-au schimbat generațiile, cele mai multe familii n-au mai putut să-și ia încă o casă după apartamentul rămas din vremea comunismului.
Prima mare inegalitate
Așa că, poate surprinzător pentru unii, prima mare inegalitate vine din tipul de moștenire politică de care ai avut parte. Muncitorul cu o calificare și măcar un început de carieră pe vremea lui Ceaușescu a avut casă, a muncit la alb, are pensie și asigurare. Cei care au crescut pe piața muncii din 1990 – 2010 au pierdut enorm cu munca la negru. Au câștigat pe termen scurt, nu au acumulat nimic pe termen mediu și lung: neasigurați, fără alte pensii la orizont decât pensia minimă. Cei care s-au integrat solid pe piața muncii europene au avut un interval la negru și acolo, dar până la urmă au intrat în sistemele de securizare socială. Foarte mulți însă au rămas pe dinafară sau au lucrat doar sezonier.
A doua inegalitate
A doua mare inegalitate a devenit vizibilă după criza de la începutul anilor 2010. Piața a măturat tot ce era fragil, a ținut în viață multe joburi pe salarii mici. Un început de securizare a venit cu creșterea salariilor minime, ieșirea la alb a muncii (mai ales prin intrarea multinaționalelor pe piața muncii). Însă în zone precum cele pe care le descriu, Vrancea, Galați, Brăila, Vaslui etc., multinaționalele au stabilit greu diferența, intrarea lor manifestându-se mai ales în retail. Mulți angajați au rămas prinși în capcana salariilor mici și a puterii disproporționate a capitalistului local, cu pile de la Inspecția Muncii la poliția economică și ANAF.
Însă criza a trezit un nou instinct în partidele dominante, mai ales PSD. Etapa acumulării sălbatice se terminase, etapa obsesiei pentru plase de siguranță a început în forță. Până și cei mai importanți afaceriști ai zonei au simțit că odraslele trebuie educate să se asigure cu joburi plătite de stat, nu în piața liberă a antreprenoriatului. Această obsesie de redescoperire a statului s-a manifestat pe mai multe planuri. Se măresc uluitor diferențele dintre bugetari și salariații cu minime calificări din privat. Primii au sindicat, vacanțe, sprijin, cei din urmă au multă muncă la negru-gri și nesiguranță maximă. Singurul refugiu, munca în străinătate, începe să-și piardă din forță, istoriile de reușită nu mai cuprind mici ”tunuri” care să permită un salt vizibil material. În plus, se strâng facturi sociale, copii din ce în ce mai neintegrați, muncitori din ce în ce mai izolați, amestec de zilieri cu necalificare și, ocazional, lumpenizare. Spre deosebire de anii 90-2000, când bugetarii cunosc probabil cel mai jos punct în stabilitate și redistribuire, după criză încep să recupereze. Devastarea primilor 20 de ani în sfera bugetară cunoaște o frână. Problema e că noua pătură bugetară e concepută în stil ultra-capitalist. Reglementările muncii sunt praf în continuare, se întărește pătura administrativă, bugetari atașați de proiecte din bani publici, dar și de noul tip de business parazit, dependent de fonduri europene sau guvernamentale. Politicianul local își schimbă și el profilul, nu mai e neapărat și investitor și beneficiar, nu mai e deținător de capital, e intermediar, guler alb, încasator de redevențe din administrație – nici măcar nu vorbim despre corupție aici, ci despre noul design administrativ, perfect european.
Profesorii și medicii, cei mai bine plasați, fac o adevărată performanță din a externaliza beneficiile serviciului gratuit în beneficiu propriu, o privatizare discretă dar sigură. În sănătate, deja încep afaceri private la alb, se trece de la șpagă la cabinete, clinici, laboratoare susținute în paralel de ștabii din spitale de stat, apoi urmează investiții cu un capital însemnat etc. În educație, abia se dă startul la această externalizare ”la alb”, după decenii de meditații și trasee neoficială de reușită. Marele capital, de la Google, la fonduri de investiții în sănătate au în vizor intrarea puternică în educație și industria sănătății.
Nu în ultimul rând, are loc cea mai spectaculoasă ascensiune materială a cadrelor polițienești și din justiție. Procurorii, judecătorii, polițiștii, angajați din servicii devin în numai 10 ani upper-middle-class în zonele din afara marilor aglomerări urbane. Ei sunt și cei care încet-încet îi elimină pe micii afaceriști locali, în numele luptei anti-corupție. Din acest unghi, anti-corupția arată mai aproape de ce e: noi tipuri de acumulări, de la retrocedări, ultima mare împărțire a rămășițelor averii comune comuniste, până la afaceri de tip nou (imobiliare, mai ales, și conexele: notariat, pază și protecție, subcontractări de la stat pentru mici fabrici de avize și aprobări etc.).
Urmările redistribuirii inegalității în teritoriu
Așadar, culmea, pe măsură ce ne consolidăm capitalist, pe măsură ce marile centre urbane devin magneți pentru marele capital, în zonele sărace fenomenul suferă o mutație stranie. Un capitalism în care încă rezistă destul de multe forme locale de produs profit, în același timp un cuib ultraconservator de apărare în fața marelui capital (așa se explică de ce fluctuează discursul anticapitalist de la dreapta între bugetari și capitaliști băștinași). În același timp, avem la lucru și un mimetism puternic în strategiile urbane. Orașe cu populația înjumătățită, precum Focșaniul, suferă de același sindrom bucureștean sau timișorean. Elita începe să-și populeze cartiere exclusiviste pe lângă oraș. Complexe de tip residence sunt căutate de cei care au strâns un ban prin străinătate și vor să facă ”o investiție”. Populația scade, dar cresc ”residence”-urile și formele de segregare de clasă imobiliare. Școlile încep să concentreze doar un anumit tip de biografie juvenilă (familii stabile material și excepții din ce în ce mai puține de ascensiune din medii sărace rurale sau urbane). Bugetarii de care vorbeam capătă din ce în ce mai multe reflexe anti-sărăcani, sunt printre primii să se plângă de ajutoarele sociale date mai jos de ei. Nu o fac din naivitate: deși au câștigat în relevanță socială față de anii 2000, nu pot angaja foarte ieftin mână de lucru din cauza acelei plase minime sociale.
Chiar și așa, asistăm la o devastare a sărăcimii lucii, dar și a mediilor muncitorești. Lumpenizarea rămășițelor proletare și țărănești e un fapt. Munca desolidarizată, individual, fără apartenență la un stat reglementator, fără protecție în fața patronului, a devastat păturile populare inferioare. Diferențele între profilurile tinerilor, încă de la ceele mai fragede vârste, sunt uluitoare. De la o clasă burgheză și mic-burgheză producătoare de tineri ultra-educați și gata să atace direct piața muncii calificate europene, se sare brusc în zona zilierilor de la 13 ani. Mijlocul e de fapt puternic fragilizat.
Riscurile tip Crevedia
De unde vin riscurile tip Crevedia (explozia nimicitoare de la stația de gaz) sau de la Cotești (accidentul de pe șantierul pentru autostrada Moldovei, deținut de firma lui Umbrărescu)? Capitalul autohton și-a găsit forme din ce în ce mai perverse de supraviețuire. De exemplu, credeți că firma primarului din Caracal, cel care deținea (prin fiul său) și businessul de ”preparat gaz” de la Crevedia, a dat faliment? Nici vorbă: de exemplu, zonele Vrancea, Galați, Buzău sunt alilmentate în continuare de firma lui care are, grație unor nebuloase legături între servicii și distribuitorii monopoliști de gaz de la noi, întâietate pe piața gazului lichefiat. E ușor să înțelegi cum funcționează capitalul mare, felul în care dezvoltă o zonă și o distruge în moduri subtile (extracție sălbatică de profit, puțină amprentă socială rămasă în urmă). E din ce în ce mai greu să vezi păienjenișurile în care e prins capitalul mic, local. Cert e că își pregătește aproape ne-conștient inclusiv rezistență politică (cine nu-l înțelege nu înțelege nici AUR). Îngrijorător e ce armonios alunecă discursurile din praful sărăciei în rezidențele de lux. De exemplu, conspirația digitală acuzată din ce în ce mai hotărât pe rețele, un soi de nouă luptă antivaccinistă. Dispariția banilor de hârtie ar fi, e adevărat, o catastrofă pentru un capital care trăiește din ”gri”, din muncă la gri, din investiții la gri, din extracție de bani publici prin subcontractări. În același timp, panica e reală, ar fi o lovitură de grație dată supraviețuirii la negru, cea legată ombilical de un capital autohton incapabil să facă față competiției cu capitalul global, dar foarte capabil să-și alcătuiască guerrile locale de rezistență. Dacă distrugi munca la negru prin digitalizare, fără să pui nimic în loc, atunci vei avea zone rurale transformate într-un mix de azil de bătrâni cu ghetouri de mici ”traperi” pe legale.
Ce politici?
Am descris peisajul capitalului local în stil poate prea Mad Max pentru a arăta dificultățile în formularea unor politici deștepte pentru reorganizări administrative, profitabile pentru toată lumea. Multe sate, multe primării. Sigur că e adevărat. Însă, problema e, dacă faci centre mai mari administrative, un sat care nu mai are niciun contact cu autoritatea sau un orășel fără un set complet de servicii administrative va fi victimă sau câștigător? Nu cumva ne îndreptăm spre un nou scenariu segregaționist? Concentrarea poate fi făcută și keynesian, adică dublată de un flux de investiții locale, întărirea infrastructurii sau poate fi făcută în numele unei noi austerități mascate. Cert e că nu mai poți face politici fără a vedea tipul de tensiune socială și de capital, fără a vedea relațiile de producție din astfel de zone. Pentru că am devenit experți, cam ca poliția română, în izolarea vulnerabililor în rezervații de semi-primitivism (cu exploatare a minorilor, muncă la negru, feudalism rural) și residence-uri. Comasarea școlilor, primăriilor etc. trebuie să vină la pachet cu investiții sociale masive, cu instituții precum Protecția Copilului care să zbârnâie, nu să constate că sunt din nou la mare modă căsătoriile între minori sau că duduie familiile ”tradiționale” care își pun minorii să vândă drajeuri cu legale la 10 lei. Protecția vârstnicilor trebuie să treacă și ea într-o nouă etapă. Jobul de asistent social trebuie să devină unul de bază la stat, nu doar show-off oengistic. Ani de zile de demantelare a statului de jos în sus și, apoi, de reconstruire a lui pe baza unor privilegii de sus în jos au produs premizele ghetoizării sărăciei în moduri subtile, de mileniul III. Toate sunt produsul unui joc de tensiuni extrem de interesant, demn de urmărit în amănunțime, între un capital local proteiform și un capital global implacabil.
CriticAtac în colaborare cu Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) își propune să publicarea unui dosar tematic cu articole pe tema politicilor urbane în România, care să vină cu o perspectivă progresistă asupra subiectului, sugerând soluții și direcții de schimbare.
Sursă foto: wikipedia