Cum am fost prins zilele astea, ca multă lume, între imagini teribile legate de atacurile Hamas și bombardamentele Israelului în Gaza, am început să mă gândesc la ce propune teoria critică de ceva timp ca răspuns la conflict. Florin Poenaru mi-a argumentat că există soluții nefericite, de tip ideea unui singur stat binațional (care sunt susținute de gânditori diferiți ca Edward Said, Judith Butler, ori Slavoj Žižek), și am început să iau în serios problema. Cât e soluția asta a unui stat binațional o utopie, care are puțină susținere pe teren? De ce o văd oamenii ăștia ca pe un răspuns la problemele actuale?
Două state, dar nu și pentru un grup de teoreticieni de stânga
Un lucru e clar, acordurile internaționale și consensul general este (de la Mahmoud Abbas la Joe Biden) că e nevoie de două state, care să se recunoască și tolereze într-o anumită măsură. Ce se întâmplă pe teren este că Israelul a fost confiscat de ceva vreme de o teocrație pentru care nu există decât un sionism pur, în timp ce Hamasul care a preluat conducerea Gazei este un cult al morții, care nu vrea altceva decât să dispară cu Israelul de pe harta lumii.[1] Cele două state par o soluție formal acceptabilă, dar problematică în modul în care funcționează, prin considerarea celuilalt ca inferior.
Ce mă interesează este să văd de ce un curent important al unei stângi academice nu mai crede în soluția a două state. Mai întâi, m-am apucat să văd video-uri cu intelectualul palestiniano-american Edward Said în anii 80, când a devenit un star intelectual în Statele Unite și lua poziții retorice apropiate de Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Poziția lui Said era asemănătoare cu stânga pe care o găsești zilele acestea pe X (fost Twitter) și anume că nu poți mai întâi să ceri recunoașterea Israelului, că palestinienii au dreptul să răspundă violent, și că Israelul trebuie să își asume genocidul palestinian. Viziunea unui stat puternic palestinian era centrală în anii aceia. Apoi, m-am apucat să citesc prin arhiva Arcanum, curios să văd cum a fost receptat Edward Said in România. Am văzut că într-una din mențiunile culturale că este descris ca un „psihanalist cu praștia”, ceea ce m-a frapat. Said e descris ca psihanalist pentru că scrie despre Freud, a fost invitat să vorbească și despre psihanaliză, dar la acel moment invitația i-a fost refuzată pentru că a fost prins într-o poză în care performa gestul celebru al Intifadei (acela de a arunca un obiect către zidul ridicat de statul Israel și teritoriile ocupate).
Trebuie spus că Said a ajuns de la un militantism angajat aproape total în cauza palestiniană la o poziție critică față de OEP și alegerile elitei palestiniene. Said din 1986 din filmul de pe Youtube făcut de BBC nu e Said din 2000. Și aici ajungem la mutarea lui intelectuală în zona acceptării statului binațional, pentru că politica pe baze etnice a ambelor tabere l-a dus la concluzia că susține poporul palestinian, dar că operația care trebuie făcută intelectual este despărțirea de naționalismul care vorbește de evrei și palestinieni ca două popoare cu istorii și tradiții diferite. De aceea, a mers la textul lui Freud, Moses și monoteismul, în care Freud ne spune că un egiptean a înființat de fapt religia evreiască. Printr-un gest de tipul asta, Freud se distanța de sionismul prevalent în anii 1930, dar și de o atitudine care a devenit mai riscantă mai târziu, care spunea că numai gânditorii europeni sunt buni. Cu alte cuvinte, pentru Said, Freud a pus la baza unei religii, care a devenit centrală pentru europenism și atlantism (nu vorbesc fundamentaliștii de dreapta de tradiția iudaic-creștină?), un non-european. Acesta e un paradox constitutiv formării identității, care trebuie să ne ofere o altă modalitate de a reconstrui conflictul actual.
Justificarea unui stat binațional
Gestul de demontare a unei origini presupuse pure a devenit aproape automat într-o tradiție umanistă și psihanalitică a anilor 1990-2010. L-a făcut Derrida atunci când a criticat anti-comunismul celor care confundă pe Marx cu stalinismul. Ca Freud, Marx-ul lui Derrida este străin față de tradiția marxist leninistă a blocului estic. L-a făcut Judith Butler, care îl moștenește pe Said când ne spune că există o ierarhie a plânsului și bocetului, pentru că israelienii sunt plânși în principal și ocupă prim-planul știrilor. Nu foarte diferit de Freud, ea ne atrage atenția că despărțirea de morți se face diferit, și că asta trebuie să ne îngrijoreze. Consecința este că morții vii, palestinienii care nu sunt plânși și de către noi, în lumea vestică, vor bântui un spațiu al furiei și datoriei neplătite. Žižek ne spune plecând de la Freud și Lacan că palestinienii sunt o parte „fără parte”, care reprezintă universalitatea adevărată, adică cei care nu există. Pentru că sunt așezați în poziția de acest tip, ei reușesc să pună în mișcare un proces dialectic tocmai prin afirmarea prezenței lor.
Pentru gânditorii formați în tradiție psihanalitică, soluția actuală, considerată cea mai bună („a două state”), este problematică. Linia politică a Statelor Unite e clară acum: solidaritate cu statul Israel, ca un stat evreiesc, democratic, care respectă drepturile internaționale. E nevoie de soluția celor două state. E ceea ce a declarat ieri, 18 octombrie, Biden în Tel Aviv. Dar linia politică a grupului psihanalitic răspunde că țelul toleranței a două state etnic diferite este o fantasmă și mai periculoasă. Ea nu face decât să legitimeze și să fortifice supremația Israelului, să perpetueze o fantasmă a purității și completitudinii, care nu îi are pe palestinieni în ea (inclusiv pe cei care trăiesc ca arabi și cetățeni ai Israelului), și care încurajează un nativism palestinian. De asta, Said a reapropriat un concept care era utiliza la început de către europenii sioniști, binaționalismul, și a început să îl folosească critic (între timp el a devenit pentru dreapta un termen considerat anti-semit).
Un stat ar însemna în tradiția critică de care vorbesc și un experiment utopic. Žižek, ne spune, de pildă: „Ce s-ar întâmpla dacă israelienii și palestinienii și-ar rupe atașamentul fantasmatic față de Ierusalim și ar renunța la revendicarea lor exclusivă asupra pământului?” Ce s-ar întâmpla dacă Ierusalimul ar deveni „un loc extrastatal de cult religios controlat (temporar) de o forță internațională neutră”? Acesta ar constitui un act care ar schimba termenii în care conflictul se desfășoară. Butler vede și ea în binaționalism o chemare etică, care e diferită de iubire: „Cu siguranță binaționalismul nu este dragoste, dar există, am putea spune, un atașament necesar și imposibil care dă cu tifla identității, o ambivalență care reiese din decentrarea etosului naționalist și care formează baza unei exigențe etice permanente.” În eseul său despre Freud, Said concluziona cu următoarele reflecții:
Întrebările cu care Freud ni le lasă sunt: se poate scrie vreodată o istorie atât de complet indecisă și atât de profund nedeterminată? În ce limbă și cu ce fel de vocabular? Poate aspira la condiția unei politici a vieții diasporei? Poate deveni vreodată fundația nu-atât-de-precară în țara evreilor și palestinienilor a unui stat binațional în care Israelul și Palestina sunt părți, mai degrabă decât antagoniști ai istoriei și realității care stau la baza celuilalt? Așa cred și eu – atât pentru că sentimentul nerezolvat al identității al lui Freud este un exemplu fertil, cât și pentru că starea pe care se străduiește să o elucideze este de fapt mai generală în lumea non-europeană decât bănuia el.
Este teoria propusă de psihanaliștii cu praștia îndeajuns de bună?
Întrebarea evidentă este unde se află marxismul la grupul acesta de teoreticieni. Este binaționalismul un răspuns și la problema conflictului de clasă? La prima vedere, e departe de așa ceva și grupul pare că oferă doar o critică eternă a naționalismului, nu? Dacă modul de producție economic e prevalent în înțelegerea lumii în marxism, descifrarea relațiilor din capitalismul global ar fi mai de ajutor decât critica culturală a psihanaliștilor cu praștia. Immanuel Wallerstein și Robert Brenner, atunci, și nu Said.
În schimb, grupul psihanalitic ar putea spune că economia are un loc cheie în explicarea lumii (ca un transcendental, de pildă), la care poate ajungi prin logica de nu-toți, în care cultura ar fi loc al posibilității de transformare. Pentru Žižek, conflictul de clasă nu poate fi atins decât prin simptomele lui, de tip dorințe fantasmatice de eliminare a adversarului. Aici grupul ar fi de acord, în aparență, că e nevoie de sfârșitul rasializării palestinianului și că trebuie abolit apartheid-ul practic din Israel. Poziția lor, așadar, nu ar fi diferită de cea susținută de avocații anti-colonialismului și anti-imperialismului, cum este Vijay Prashad. Totuși, iată cum Zahi Zalloua ne explică diferența între ei și teoria decolonizării:
Identificarea guvernelor israeliene și a politicii coloniștilor coloniale ca inamicul este în același timp necesară și incompletă. În aceasta ea amintește de critica decolonială a Israelului. Expunerea și criticarea sionismului ca ideologie care încearcă să-i domine pe palestinieni oferă doar o explicație parțială pentru brutalitatea continuă a guvernului israelian. Žižek îl urmează pe Jameson subliniind că lupta împotriva dominației este, așa cum a spus Jameson, „una esențial morală sau etică, care duce la revolte punctuale și la acte de rezistență mai degrabă decât la transformarea modului de producție ca atare.”
Și mai departe:
Necropolitica profitabilă a Israelului completează astfel destul de lin fantezia sionist-colonială a lui terra nullus, atâta timp cât rămâne o fantezie pur ideologică: vrea o Palestină liberă de palestinieni – dar nu chiar. Palestinienii sunt obiectul-cauza a dorinței sioniste, objet petit a, obstacolul care susține, probabil, dorința/identitatea israeliană. Ce este un sionist fervent fără un palestinian abject?
Altfel spus, spre deosebire de două state în care unul îl va exploata pe celălalt, poziția statului binațional refuză să accepte că există un singur dușman, pe care îl reifică, și anume statul colonial și capitalist. Ea dorește să propună o depășire a logicii antagoniste pentru a pune în practică ideea unui act radical, cum ar fi proiecte la limita imposibilului (sau utopicului), care ar scoate conflictul din starea de conflict.
Rămâne pentru grupul psihanalitic și pariul că soluția reală vine din interior, și nu dintr-o retorică care s-ar înscrie de partea zonei de tip Iran, Rusia, cei care finanțează ori susțin Hamasul. Soluția Rusiei și Chinei este să mobilizeze retorica anti-colonială pentru a critica Statele Unite și Israel. Critica anti-colonială vestică și ea face același gest, dar critică statele de acest tip (când o fac) ca fiind autoritare. Ceea ce dorește grupul psihanalitic este o schimbare a fanteziilor din interior, și nu îmbrățișarea unei poziții greu de susținut, care nu pare decât să ducă la incriminarea vestului, fără o schimbare reală. Ce își dorește este o transformare a dorințelor care să nu mai fie atașate situației, așa cum ea este descrisă în momentul de față. Dacă economicul este și el legat strâns de fanteziile noastre, atunci se poate pleca de la „dacă nu pot să schimb cerul, atunci voi agita dorințele inconștiente”.
[1] Evident, dacă scriu prin punerea în discuție în oglindă a organizațiilor politice, cititorul de o parte și cealaltă a conflictului îmi va replica că nu pornesc bine discuția. Un cititor de pe pozițiile actuale ale lui Vijay Prashad sau Jodi Dean mi-ar spune că greșesc, că nu pot echivala—Israelul este statul colonizator și ucigaș. Cineva care este acord cu Bernard Lewis și Cristian Tudor Popescu mi-ar spune că, dimpotrivă, crimele Hamas-ului sunt incomparabil mai mari față de activitatea unui stat democratic cum e Israelul. Primii ar contextualiza și mi-ar spune despre rostul istoriei de a înțelege conflictul, cei din cealaltă tabără mi-ar spune că ceea ce contează este structura instituțională care duce la decizii, pentru că în prima tabără avem de a face numai cu ucigași (care poate au și ei dreptul să își reclame istoria). Cumva, mi s-ar spune este că trebuie să aleg o tabară, a nu alege o tabară este un gest imposibil, al lașității. De acord, dar ar fi posibil să le alegem pe ambele și nici una, în același timp?