Problema muncii ieftine în contextul economic al capitalismului[1]
Temă: România, țara muncii ieftine – cum schimbăm modelul de dezvoltare
Enikő Vincze
Discuția despre modele de dezvoltare ar trebui să fie o discuție despre capitalism și căutarea unei alternative la acest regim de economie politică. Istoria seculară a capitalismului arată cum, până la urmă, orice modele de dezvoltare ar fi promovat capitalul în parteneriat cu statul, acestea, toate, au lăsat neatinsă esența problemei muncii, care este exploatarea. Exploatarea și exproprierea muncii[2] (consecința proprietății private asupra mijloacelor de producție) sunt centrale capitalismului, de aceea trebuie tratate ca atare, laolaltă cu acumularea de capital, extracția valorii din reproducerea socială, dar și ideologia justificatoare a inegalităților și nedreptăților economice. În articolul de față îmi propun să discut despre sindromul „țării muncii ieftine” în contextul său economic mai larg, sugerând nevoia de-a găsi soluții la această chestiune în strânsă legătură cu celelalte probleme sistemice ale capitalismului, și asta nu numai în România. Pentru că, chiar dacă există diferențe între țări în ceea ce privește procentul din PIB revenit angajaților, sărăcia în muncă sau inegalitățile de venit, care sunt în defavoarea forței de muncă mai ales în condițiile dezvoltării dependente,[3] nu trebuie să uităm că una dintre principalele trăsături ale ordinii globalizării neoliberale „este asaltul asupra condițiilor de muncă și de viață ale majorității clasei muncitoare,” ieftinirea forței de muncă și creșterea disproporționată a armatei industriale globale de rezervă.[4]
În 2019, Banca Mondială a anunțat că România a fost inclusă în categoria țărilor dezvoltate, unde s-a clasat pe ultimul loc cu un venit național brut pe cap de locuitor de 12630 USD.[5] Creșterea economică, măsurată prin Produsul Intern Brut, a crescut cu 4.7% în 2022, dar a fost în scădere de la un maxim post-criză de 8.2% în 2017.[6] În această perioadă, creșterea a fost indusă de consumul privat facilitat de creșterile salariilor și pensiilor minime și a veniturilor din sectorul public. Dar, știm bine, creșterea economică nu înseamnă bunăstare și nu înseamnă distribuirea egală a resurselor într-o societate. De aceea, trebuie să vedem și alte câteva date, care reflectă situația economică a lucrătorilor din România.
În 2021, venitul net median din România, măsurat prin standardul puterii de cumpărare (PPS) a fost cel mai scăzut din UE (4267 PPS față de media UE-27 de 18372 PPS).[7] În același timp, România a rămas și țara marilor inegalități de venit: raportul chintilei de venit aici a fost cel mai mare dintre statele Uniunii Europene (7.17 față de media UE-27 de 4.97); arătând că venitul total primit de 20% din populația cu cel mai mare venit a fost de șapte ori mai mare decât cel primit de cei 20% cu cel mai mic venit.[8] Totodată, cea mai ridicată rată a sărăciei în muncă din UE s-a măsurat tot în țara noastră: în 2021 aceasta a fost de 15.5%, comparativ cu media UE-27 de 8.2%, chiar dacă a scăzut față de nivelul și mai ridicat de 19.8% din 2014. Nu în ultimul rând, în același an, în timp ce 21.7 % din populația Uniunii Europene s-a aflat în risc de sărăcie și excluziune socială, procentul celor aflați în această situație a fost cel mai mare în România (34.4%).
Din punctul de vedere al problematicii muncii, poate și mai relevante sunt datele care arată că, în România, procentul din Produsul Intern Brut care ajunge lucrătorilor sub formă de salarii și contribuții sociale din partea angajatorilor a fost în continuă scădere în ultimii ani: de la 45.20% în 2004, la 43.90% în 2019, la 39.5% în 2020, și la 36.8% în 2021. În 2022, România a fost una din cele trei state membre UE care au înregistrat cea mai scăzută proporție din PIB pentru compensarea angajaților, aceasta fiind de 34.9% în cazul țării noastre.[9]
Dar nu doar munca prestată în cadrele unui contract de angajare este exploatată în capitalism, pentru că acesta nu este doar un regim economic, ci o formațiune societală bazată atât pe relațiile de producție, cât și pe cele ale reproducerii sociale. Locuirea este un domeniu crucial din punctul de vedere al reproducerii forței de muncă.[10] Astfel, și nevoia de locuire a lucrătorilor este exploatată în capitalism. În România, media prețului la locuințe, la nivel de țară, a crescut de la 880 euro/mp în 2012, la peste 1400 euro/mp în 2022. În Cluj, creșterea a fost la 2410 euro/mp. Chiriile la privat, prețurile cerute de dezvoltatorii imobiliari, ratele bancare la locuință, și costurile mari ale utilităților – toate fură banii câștigați prin muncă, în timp ce aduc profituri exorbitante marilor proprietari și investitori. Lucrătorii ajung să lucreze ca să le plătească lor profitul. Aproape întregul fond locativ este privatizat, locuința fiind practic accesibilă doar prin piață, prin închiriere sau cumpărare (stocul de locuințe publice sociale fiind sub 2%), iar statul refuză să reglementeze sectorul privat inclusiv în domeniul locuirii. Ceea ce noi numim criza locuirii (un fenomen distinct față de criza imobiliară)[11] se manifestă în inaccesibilitatea financiară a unei locuințe adecvate pentru cei mulți, în lipsa de locuințe sociale publice, în supraaglomerarea locuințelor, în supraîncărcarea gospodăriilor cu costurile locuirii, în evacuări, în privațiuni locative de diverse feluri, în creșterea nesiguranței locuirii, dar și în fenomenul rămânerii fără adăpost. Putem observa agravarea tuturor aceste manifestări ale crizei locuirii în timpul crizelor economice, când ele devin mai vizibile, dar și în perioade ale creșterii economice care, precum am menționat deja, nu se asociază cu bunăstarea socială a tuturor sau accesibilitatea financiară a bunurilor produse și serviciilor oferite într-o societate la un moment dat.
Criza locuirii se re-articulează azi în contextul crizelor multiple create de capitalism care au explodat puternic în ultimii doi ani, incluzând criza prețurilor la energie, inflația generalizată, creșterea dobânzilor bancare și implicit a costului creditelor imobiliare, și militarizarea care impune creșterea costurilor cu înarmarea și securitizarea în detrimentul investițiilor în servicii publice.
În România, în decembrie 2021, prețul unitar la energie fără TVA a fost de 0,10 lei, acesta urcând în decembrie 2022 la 0,24 lei, iar în ianuarie 2023 la 0,74 lei. După mai multe luni de tergiversare, în decembrie 2022 statul român a decis așa-numita plafonare a prețului la gaz și curent electric, adică subvenționarea prețului mărit al energiei de peste șapte ori prin alocare de sume considerabile companiilor. Ceea ce se cheamă plafonare, este de fapt un set de intervenții prin care statul asigură profit companiilor energetice. Fiind o măsură aplicată la consumator (încercând să asigure o minimală pace socială), ea nu înseamnă reglementarea pieței ci subvenționarea companiilor energetice care, pe deasupra, menține prețurile mari de pe piață.
Mărirea prețurilor la energie a tras după sine umflarea prețurilor la alimente. În ianuarie 2023 față de aceeași lună a anului trecut zahărul s-a scumpit cu 63.37%, untul cu 47%, cartofii cu 34.93%, uleiul cu 34.35%, ouăle cu 33.72%, laptele cu 32.96%, brânza cu 30.93%, făina cu 30.68% și pâinea cu 25.85%.[12] Chiar dacă au crescut în 2023, salariile și pensiile nu fac față acestor scumpiri majore care la rândul lor duc și ele la creșterea profitului companiilor: venitul minim pe economie a crescut doar cu 17.6 %, iar pensiile au fost majorate cu 12.5%.
„Soluția” băncilor centrale la inflație, chiar dacă mulți economiști arată că aceasta acum nu este cauzată de creșterea consumului și cererii,[13] este mărirea dobânzilor la creditele băncilor comerciale. În aceste condiții, se reduce numărul noilor împrumuturi, diminuând capacitatea de consum, și cresc exorbitant ratele lunare ale îndatoraților existenți până la incapacitatea de plată. Între timp, profiturile nete ale instituțiilor financiare se majorează substanțial : în 2022, față de 2021, la nivelul sistemului bancar românesc această creştere a fost de 24.4%; spre exemplu, în cazul Băncii Transilvania și Băncii Comerciale Române fiind în jur de 23%, iar în cazul Raiffeisen Bank de 47%.
Ca urmare a politicilor de ajutorare a companiilor (începute încă din timpul pandemiei), statul a crescut datoria publică a României de la 300 miliarde de lei (în 2017) la peste 650 miliarde de lei în octombrie 2022. În 2023, la aceste datorii s-au adăugat noi împrumuturi făcute de stat de pe piețele externe, 4 miliarde de dolari în ianuarie și 2 miliarde de euro în februarie,[14] astfel încât, ca procent din PIB, datoria guvernamentală a crescut de la 49.2% în ianuarie la 50.1% în februarie.[15] Dacă Comisia Europeană va reactiva prevederile Tratatului de la Maastrict și ale Pactului Fiscal European cu privire la datoria publică și la deficitul bugetar al statelor membre, populația României se poate aștepta la o serie de măsuri de austeritate similare, sau chiar mai dramatice decât cele implementate de guvernul Boc între 2010-2012. Dacă statul român va înceta să mai subvenționeze prețurile la energie, consumatorii finali, inclusiv gospodăriile, vor putea intra în incapacitate de plată. Asta, desigur, va fi o oportunitate pentru fondurile vulturi care vânează credite neperformante și fondurile de investiții care sunt gata să cumpere mii de apartamente de la bănci rămase în proprietatea acestora de pe urma creditelor imobiliare cu ipotecă falimentate.
În plus, în toți acești ani, statul român a alocat tot mai mulți bani militarizării. În 2015 a semnat acordul NATO privind alocarea, începând cu anul 2017, a unui prag minimal de 2% din PIB pentru bugetul Ministerului Apărării Naționale şi menţinerea acestui nivel pentru următorii 10 ani. Conform planurilor de buget pe anul 2023, față de 2022, creșterile bugetare se estimează astfel: Ministerul Apărării cu 52%, Serviciul Român de Informaţii cu 21%, Serviciul de Informaţii Externe cu 17%, Serviciul de Pază şi Protecţie cu 13%, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale cu 62%. În schimb, investițiile publice în locuințe publice, educație publică sau sănătate publică nu răspund nevoilor reale ale populației.
Soluțiile la paradigma țării muncii ieftine nu se pot imagina fără soluționarea tuturor problemelor despre care am scris pe scurt în acest articol. Pluri-criza de azi arată clar, că salariile reduse și costurile mari ale vieții sunt cele două paliere ale asaltului împotriva forței de muncă în timp ce ele asigură profituri angajatorilor, companiilor care furnizează resurse elementare vieții (energie, hrană) și firmelor imobiliare și bancare care se îmbogățesc din tragediile oamenilor ce au nevoie de o locuință ca să locuiască în ea, nu ca să o închirieze mai departe. Pe scurt: veniturile forței de muncă (sub formă de salarii sau pensii sau beneficii sociale) ar trebui să crească în așa fel încât să acopere coșul decent de consum. În 2022, cheltuielile pentru familie cu doi copii în România au depăşit 8600 de lei, valoarea coşului minim de consum pentru un trai decent crescând cu aproape 20% faţă de 2021.[16]
Soluțiile sistemice includ socializarea mijloacelor de producție și a fondului locativ, sau, altfel spus, extragerea producției economice și reproducerii sociale din logica pieței și a profitului. Căutând alternative la capitalism, unii economiști consideră, că firmele ar trebui forțate să producă de cât este nevoie din punct de vedere social și nu de cât este nevoie din punctul de vedere al profitabilității capitalului, iar profiturile excesive ar trebui taxate excepțional. Dar și mai mult, profiturile ar trebui controlate și readuse în slujba interesului public, iar companiile cu valoare strategică (precum cele din domeniul energiei și hranei, dar și cele din domeniul locativ și financiar) ar trebui naționalizate, ceea ce nu înseamnă doar un control al statului asupra costurilor bunurilor produse și distribuite prin aceste sectoare, ci și socializarea proceselor decizionale și administrative. În ceea ce privește domeniul locuirii, definancializarea acestuia ar fi crucială, ceea ce înseamnă decuplarea piețelor financiare de la piețele imobiliare și înființarea unui sistem de finanțare a producției de locuințe care exclude principiul acumulării de profit din această finanțare. Într-un prim pas, ar trebui urmărită crearea unui regim mixt de proprietate asupra locuințelor caracterizat de paritatea între procentul de proprietate publică și cel de proprietate privată, socializarea pieței locative și reglementarea tranzacțiilor cu locuințele. După ce statul a pretins că se retrage din măsurile intervenționiste (continuând, însă, să creeze condiții propice oportunităților de investiție de capital), și după ce a susținut capitalul prin diverse scheme de ajutor de stat sau subvenții, este timpul să se pună în slujba intereselor forței de muncă, ceea ce se poate atinge doar prin preluarea puterii statului de către cea din urmă.
[1] Deoarece articolul a fost scris în perioada anunțării grevelor din învățământ și sănătate, încurajez cititorii să-l citească laolaltă cu apelul platformei Viziunea Socialistă, https://viziuneasocialista.ro/2023/05/viziunea-socialista-solidari-impotriva-austeritatii-sustinem-grevele-anuntate-din-invatamant-si-sanatate-publica/
[2] Nancy Fraser: Expropriation and Exploitation in Racialized Capitalism: A Reply to Michael Dawson, Critical Historical Studies, 2016, 3(1), 163-178, https://shorturl.at/pqrEZ
[3] Enikő Vincze: Dezvoltarea inegală : condiție și produs al acumulării de capital – un studiu de caz privind dezindustrializarea și dezvoltarea imobiliară în România, https://shorturl.at/DGPY1
[4] Henry Veltmeyer and Raúl Delgado Wise: Critical development studies: an introduction, Fernwood Publishing, 2018.
[5] Heroiu, Banca Mondială: România a devenit oficial o ţară dezvoltată, Economica.net, iulie 2020, https://shorturl.at/jLOW3
[6] Real GDP growth rate, Eurostat, https://shorturl.at/enTY1
[7] Income distribution: Median annual disposable income, Eurostat, https://shorturl.at/ijzIT
[8] Income quintile share ratio,EU-SILC survey, https://shorturl.at/rFK12
[10] Enikő Vincze: Housing as a Field of Social Reproduction and Struggle for Housing Justice in Romania, TSS Platform, October 2020, https://shorturl.at/juJV9
[11] Locuințe publice: soluție la criza locuirii, Cărămida. Ziarul dreptății locative, Nr. 1, octombrie 2017, https://casisocialeacum.ro/caramida/caramida-2017/caramida-nr-1/
[12] Inflația a crescut la 15,5% în februarie 2023. Scumpiri URIAȘE la alimente, Jurnalul.ro, martie 2023, https://shorturl.at/mqsL9
[13] Michael Roberts : Inflation: causes and solutions,Michael Roberts blog, April 2023, https://shorturl.at/hMPSW
[14] Guvernul a împrumutat o nouă sumă masivă din piața externă, după ce la începutul lunii a mai luat de la investitori 4 miliarde de dolari, ianuarie 2023, Profit.ro, https://shorturl.at/czFS0
[15] Datoria guvernamentală a trecut de 50% din PIB în februarie și a ajuns la 706 miliarde de lei, Economia.ro, mai 2023, https://shorturl.at/kD027
[16] Cât a crescut valoarea coșului minim de consum pentru un trai decent | INS a prezentat cifrele, Antean 3, martie 2023, https://shorturl.at/lwJOW.
Opiniile exprimate în articolele din cadrul acestei secțiuni aparțin autorilor și nu reprezintă cu necesitate poziția Friedrich-Ebert-Stiftung România.