„Viziunea Socialistă” este un grup informal de intelectuali publici din România care analizează transformările capitaliste și generează expertiză menită să fundamenteze o alternativă socialistă la capitalism, pentru o societate fără exploatare și deposedare, bazată pe egalitate, punerea statului în slujba lucrătorilor și controlul social asupra dezvoltării.
Aici se poate accesa situl acestui grup.
Chiar dacă a fost o temă prezentă în scrierile marxiste (Engels 1887, Lefebvre 1968, Castells 1976, Barry 1979, Ball 1986), chestiunea locuirii a început să se așeze în centrul analizelor de economie politică doar relativ recent, cu siguranță și sub influența crizei financiare din 2008 generate de criza imobiliară (Harvey 2008, Schwartz & Seabrooke 2009, Aalbers & Cristopher 2014). Pe de altă parte, chiar dacă din partea mișcării pentru dreptate locativă din România au existat încercări de a lega chestiunea locuirii de temele muncii problematizate de sindicate (vezi inițiativa Blocului Pentru Locuire, Alianța Pentru Muncă și Locuire), cele din urmă, dar și grupurile mainstream cu asumări socialiste au rămas reticiente față de includerea locuirii într-o poziție centrală pe agenda lor publică/ politică.
Lucrarea mea trebuie citită în acest context. Dincolo de adoptarea unei abordări marxiste pentru analiza locuirii prin care dovedesc că locuirea este centrală economiei politice, îmi propun ca pe baza argumentelor analitice să definesc și câteva direcții, principii și măsuri care ar trebui aplicate, prin prisma locuirii, într-o alternativă socialistă față de capitalism.
Metoda mea de lucru pentru a pune bazele pe care să construim o viziune despre locuire care să fie parte dintr-o viziune socialistă gândită ca alternativă la capitalismul actual este următoarea: pornesc de la cunoașterea rolului locuirii în economia politică, dar și a economiei politice a locuirii, propunând revalorizarea critică a moștenirii socialismului de stat și o critică a capitalismului în vederea depășirii sale; apoi descifrez cinci din contradicțiile capitalismului (seturi de forțe opuse care acționează în aceeași situație ducând la crize) și manifestările acestora în locuire, dar și câteva trenduri în capitalismul contemporan care creează oportunități ale schimbării și ale luptei anticapitaliste. Înainte de asta, însă, în secțiunea următoare a lucrării să ne reamintim de actualitatea discuției despre locuire.
De ce nu reușește stânga să beneficieze de pe urma deziluziei populare tot mai mari față de sistemul capitalist și elitele acestuia? De ce în Europa de Est așteptăm în continuare să apară o stângă politică cu oarece impact? De ce e dreapta populistă cea care prinde la mase și câștigă alegeri? Pe de-o parte, stânga moderată, social-democrată, a devenit parte integrantă a consensului neoliberal, pierzându-și credibilitatea de apărătoare a intereselor claselor populare. Pe de altă parte, stânga radicală – adică cea care vrea să transforme societatea de la rădăcină – nu pare să-și fi revenit complet din reculul ideologic și organizatoric de după 1989. Un reviriment parțial a avut totuși loc la mijlocul deceniului trecut, pe fondul crizei zonei euro, când mai multe partide de stânga relativ noi, opuse austerității, au devenit forțe politice însemnate în țările lor, cu precădere în sudul Europei. A fost însă un reviriment cu rezultate decepționante, care explică în bună măsură recrudescența extremei drepte – după multe decenii – în țări ca Spania și Portugalia. Acest eșec al stângii radicale sud-europene se datorează, de fapt, faptului că nu a fost îndeajuns de radicală. E un eșec din care stânga românească poate trage câteva învățăminte valoroase pe termen mediu și lung.
Contextul mai general
De peste trei decenii încoace, stânga radicală trece printr-o criză la mai multe niveluri: programatic, strategic și organizatoric. Știm cum s-a ajuns aici. Colapsul Blocului de Est a bătătorit calea pentru marșul triumfal al neoliberalismului ca paradigmă dominantă a lumii contemporane. Anii ‘90 și ‘00 au fost marcați, la nivel popular, de pulverizarea conștiinței de clasă sub asaltul noii gândiri unice a „pieței libere”. La nivel instituțional, am asistat la șubrezirea structurală a mișcărilor sindicale de pretutindeni și deplasarea spre dreapta a social-democrației, care și-a asumat modesta misiune de a gestiona capitalismul ceva mai echitabil decât dreapta (deși nici asta nu i-a ieșit mereu). În acest context, stânga radicală europeană a devenit un actor politic relativ irelevant, obținând în medie 6,6% în alegerile naționale de-a lungul deceniului nouă.