În timp ce Statele Unite sînt cuprinse de febra alegerilor, Olaf Scholz a devenit primul demnitar străin care a vizitat Beijingul şi s-a întîlnit la cel mai înalt nivel cu Xi Jinping după confirmarea acestuia la un nou mandat de conducere. Vizita la Beijing a cancelarului Germaniei semnalează un moment important în această perioadă de tranziţie a sistemului-lume: formarea unui posibil triunghi între Germania (UE), China şi SUA, în care colaborarea cea mai onestă şi reciproc avantajoasă dintre doi îl poate diminua pe al treilea.
Desigur, vizita a fost raportată atît mincinos, cît şi cu greşeli în presa occidentală, în special cea britanică şi nord-americană, iar după aceasta în restul sferelor publice occidentalizate care copiază obedient. De pildă, The Guardian minte atunci cînd titrează de două ori “China and Germany condemn Russian threat to use nuclear weapons in Ukraine” şi “Xi Jinping and Olaf Scholz have condemned Russia’s threat to use nuclear weapons”. China şi Xi Jinping nu au condamnat nimic rusesc – afirmaţia e un fals ce se lămureşte printr-o simplă verificare. În general, din cîte se vede din sursele oficiale, în China nu a vorbit nimeni în afară de Scholz de “ameninţarea Rusiei”, poate fiindcă expresia însăşi provine exclusiv din mediile occidentale. Dimpotrivă, reiese destul de clar că pentru China ameninţarea ar veni din altă parte. De asemenea, The Guardian denaturează sensul mesajului: din acesta şi multe alte articole (inclusic în FAZ, miercuri 2 noiembrie) se înţelege că Scholz ar fi venit cu un mesaj pe care Xi Jinping l-a adoptat; în realitate, s-ar părea că Scholz este cel care a ascultat şi a căzut de acord, printre altele, cu cele patru puncte ale procesului pentru pace pe care diplomaţia Chinei le propusese încă din vară.
Este foarte clar în primul rînd în ce parte se înclină raportul de putere în această întîlnire, şi apoi că ignorarea sinofobă a termenilor înşişi în care a vorbit şi vorbeşte China, ba încă şi mai rău, înlocuirea lor cu termenii şi perspectivele britanice sau americane e doar o autopăcăleală. Iar înţelegerea termenilor e doar punctul de pornire pentru a desluşi contextul: întîlnirea lui Xi cu Scholz a avut loc în aceeaşi zi în care Xi Jinping deschidea lucrările celui de-al 5-lea tîrg internaţional al importurilor (CIIE), un eveniment gigantesc prin care China îşi propune nici mai mult nici mai puţin decît să “energizeze economia globală”. Contextul găzduirii lui Scholz arată modul în care se raportează şi se deschide China către lume.
Aşadar, dacă lucrurile nu erau clare şi mai înainte pentru noua conducere germană, măcar după sabotajul conductei subacvative North Stream 2, sau după aparenta scurgere de informaţii din telefonul deja fostei prim-ministre britanice, se pare că lucrurile s-au mai clarificat: Germania (şi prin extensie Europa non-anglofonă) pur şi simplu trebuie să coopereze cu China, şi anume de o manieră independentă de politica Statelor Unite faţă de China. Oare cum se aude asta la Bucureşti? Şi va avea oare acest pas consecinţe asupra procesului pentru pace, după cum ar fi de dorit?
Cu toate că a făcut pasul întîlnirii, în mod semnificativ, imediat după un congres foarte important al Partidului Comunist din China, Germania e foarte departe încă de a lua o opţiune clară, dar trebuie să facă aceşti paşi, oricît de timizi, din considerente realiste. Compania germană de gaze Unipe a raportat pierderi record de 40 de miliarde EUR (!), un sfert din companiile germane plănuiesc concedieri masive, cîţiva giganţi industriali şi-au suspendat temporar activitatea (deocamdată pe 5 luni), iar o parte din portul Hamburg a fost vîndut rapid unei companii chineze. Înaintea războiului, dintre europenii occidentali, astfel de semnale de reorientare dăduse Italia, care are o tradiţie foarte puternică de diplomaţie influentă – înainte ca toată lumea să cadă în nerealism.
Întîlnirea la vîrf înalt Germania-China semnalează deocamdată doar posibilitatea unei turnuri, dar reorientarea e de acum în mod oficial pe masă. Problema e că această turnură posibilă se potriveşte ca nuca în perete cu “politica euro-atlantică” şi cu toată retorica despre “totalitarism” etc., care a re-explodat în timpul Congresului al XX-lea în mediile occidentale, în special cele anglofone, fiind apoi ventrilocată de cărăuşii locali.
Ceea ce îşi permite Germania să facă (oricît de timid, şi asumîndu-şi un val imediat de critici agresive, interne şi externe) nu îşi permite însă să facă şi un membru de rang vădit mai inferior al Uniunii Europene, precum România ori Lituania, ţări care se pare că ţin mult mai mult la principiile sacrosante ale luptei milenare contra ciumei roşii şi a impurităţilor noneuropene. Ultima a dat dealtfel un exemplu pe cît de clar pe atît de gratuit de autolimitare a propriilor posibilităţi: politica Lituaniei vizavi de China din ultimii doi ani a atins culmile ridicolului, care au fost făcute posibile printr-o salată de eurocentrism, americanism, sinofobie şi multă fudulie.
Exemplul Germaniei demonstrează însă nerealismul şi îngustimea eurocentrismului şi anticomunismului. Din păcate, acestea continuă să fie ideologii culturale care domină sfera publică şi, atît cît se vede, politica externă a României: cu cît se cristalizează însă, tot mai structural, statutul de semiperiferie dependentă şi de membru de rangul doi la capătul tranziţiei, cu atît mai arbitrară şi inutilă devine politica de campioni ai completării formularelor europene – pe care nici cea mai mare economie a Europei Occidentale nu o mai urmează. În ultima perioadă, gesturile neobişnuite făcute de un fost ministru de externe şi de un ministru al apărării pot fi văzute ca un fel de autosacrificii contra acestei direcţii generale nerealiste, prin care demnitarii au încercat, se vede, cu oarece disperare, să transmită în felul lor un mesaj prietenilor mai puternici, de mai sus: hăis, nu cea. Dar, ca în bancurile vechi, chiar dacă ştiu şi vor, se pare că n-au cu cine.
Reorientarea globală e însă în mod oficial pe tapet, iar aceasta e doar o direcţie (reîntoarcerea lui Lula e alta, de pildă). Dar trecerea relaţiilor cu China prin filtrele eurocentrismului şi anticomunismului, a poveştilor cu “Asia” preluate pe filieră colonială, ar fi o greşeală istorică.