La o primă vedere superficială, piesele teatrului bucureștean au două strategii de succes. Fie pot să meargă la succes sigur cu entertainment pentru cupluri burgheze plictisite, fie reiau producții clasice care vorbesc oamenilor inteligent despre psihologie și relații interumane. A doua strategie are un cârlig important și pentru o zonă de proletariat intelectual, care poate să plătească treizeci de lei să vadă o producție bine făcută, care te face să gândești. Psihologia sofisticată poate să apară pe scenă însă cu o constrângere de bază, și anume să evite teme politice și sociale fierbinți. Discuția e individualizată, patologiile sunt tratate ca probleme de familie și nu de societate, iar relațiile mai largi de exploatare pot fi discutate eventual dacă e vorba de sexism sau discriminarea etnică. Dacă ultimele producții sunt văzute ca radicale, cel mai sigur este să vorbești despre suferință ca o dimensiune de neevitat, care face parte din condiția umană.
E adevărat, temele politice fierbinți din ultimii ani, anti-vaccinismul sau războiul din Ucraina, e greu să apară discutate direct în producția artistică. Filmele bune despre revoluția română (cum ar fi Hârtia va fi albastră sau A fost sau nu a fost) au apărut ca reflecții istorice la cincisprezece ani de la eveniment. Octombrie a lui Eisenstein a fost făcut zece ani după revoluția bolșevică, iar cele mai multe filme despre 22 August 1944 a fost făcute de cinematografia socialistă după 1970. Cel mai probabil, generația de astăzi între 13 și 17 ani își va aminti de războiul din Ucraina cum îmi amintesc eu de 1989, iar temele viitoarelor producții din 2040 vor avea ca fundal violența militară văzută în direct la televizor ori prezența refugiaților ucraineni în gări. Cam din acest motiv, temele politice sensibile pot fi atinse prin sugestie sau trimiteri indirecte, care îl ajută pe spectator să se gândească la mizele actuale ale unui conflict.
Sonata de toamnă, care se joacă la teatrul Nottara, e un spectacol a cărui miza este problema traumelor din copilărie și a memoriei adulților despre ea. Dar el este interesant nu doar pentru conflictul psihologic dintre mamă și fiică, cât mai ales pentru modul în care se articulează pe conflictul politic global de astăzi, între globaliști și suveraniști. Piesa, făcută după filmul lui Ingmar Bergman din 1978, e un dialog între mamă, Charlotte (jucată de Victoria Cociaș), o pianistă celebră și foarte căutată, și fiica ei Eva (Laura Vasiliu, Găbița din 4,3,2 a lui Mungiu), care se căsătorește cu un pastor și are grijă de sora ei cu o boală gravă. De la început conflictul ne evocă situația în care disputele globale sunt tratate astăzi: Charlotte călătorește unde dorește, poate să își cumpere cam ce vrea, se gândește la îmbunătățirea relației cu familia dacă le cumpără un Mercedes, în timp ce Eva pare mai apropiată de un stereotip de Coaliția pentru familie: e religioasă, căsătorită cu un pastor, are viziuni despre copilul ei mort, și are grijă de sora bolnavă. Mama pare un monstru de egoism învăluită într-un aer șarmant, în timp de fiica este un monstru de alt tip. Ea își folosește generozitatea și dorința de a-i mulțumi pe alții pentru a-i controla și încărca conștiința lor vinovată. Tiparele se suprapun peste stereotipurile de globaliști și suveraniști pe care îi putem detecta pe lângă noi. De câte ori nu ați văzut genul carismatic, cu bani, care îți poate povesti despre locurile splendide pe care le-a vizitat, făcându-te să îi invidiezi pentru nonșalanța omului de lume? Nu cunoașteți persoane cu înclinații religioase, care prin bunătatea violent afișată vă fac să vă simțiți vinovați că existați?
Piesa de la Nottara e jucată inteligent, actorii sunt expresivi, ritmul piesei îl urmează pe cel al filmului lui Bergman, până la final, când spre deosebire de textul original, jocul actorilor devine aproape melodramatic. Eva își însoțește furia cu strigăte de disperare, iar Charlotte se întinde distrusă pe covor. La Bergman jocul actrițelor e precis, s-a produs o ruptură, iar violența și cruzimea există în ambele personaje. Rănile sunt prea profunde, iar mama și fiica se află într-un un loc din care nu se poate ieși, pe care trebuie să îl părăsească prin evitarea contactului direct. Ele de fapt nu s-au văzut de șapte ani, până la momentul reîntâlnirii. Spectacolul de la Nottara urmează în mare parte direcția artistică imprimată de Bergman, pentru a aluneca în ultima scenă într-un excesiv sentimental. Sentimentele sunt declamate, iar volumul lor dus la maxim este pus în lumină și de scenografie și costume. Actrițele sunt îmbrăcate în alb, iar scena este mai degrabă a două inocențe care ar trebui să reunească alături de sora bolnavă, într-o comuniune a victimelor care au fost toate agresate și neiubite. Avem o scenă care intensifică conflictul pentru a-l rata prin supraexpunere.
Melodrama și supraexpunerea sunt, în sine, nu atât rateuri, cât modalități de a sugera o anumită criză. Ceva ce are formă artistică convingătoare devine, pentru moment, mai puțin atractiv. Ele pot să arate că o anumită situație, de fapt, nu mai poate fi reprezentată în formele ei actuale. În alt registru, îmi amintesc de finalul filmului RMN a lui Mungiu, un alt film despre conflictul între globaliști și suveraniști, în care personajul principal a început să tragă în urși, imaginari sau nu. Țin minte că am râs la final, ceea ce probabil că nu era intenția regizorului. Așa cum intenția lui Alexandru Mâzgăreanu în Sonata de toamnă nu era să mă retrag emoțional din actul final al conflictului între mamă și fiică. Un final pe care Bergman a reușit să îl prindă mult mai bine, când ne-a pus în fața a două personaje care își folosesc strategiile pentru a adânci și mai mult o ruptură care s-a produs demult.
Piesa de la Nottara mă face să observ este că există situația unui conflict, considerat central pentru umanitate astăzi, care pare să își piardă din ce în ce mai mult o formă convingătoare de punere în scenă. Lupta globaliști vs. suveraniști pare din ce în ce mai mult să fie în situația pe care Marx o analiza în 1843 în Germania, a vechiului regim, care acum apare ca un „comedian al unei ordini mondiale a cărei eroi sunt morți.” Cum ne amintește el, istoria trece prin multe etape când cară o formă veche spre mormânt. Una din fazele finale este comedia (ne mai spune el, când zeii Greciei, răniți tragic în Prometeul lui Eschil au suferit o moarte comică în dialogurile lui Lucian). Deocamdată, nu suntem în faza în care ne despărțim de eroii de astăzi prin comedie. E greu de imaginat cum s-ar face o satiră cu Zelenski, Biden și Putin în rolurile principale. Suntem în faza în care eroii lumii moderne sunt doar răniți tragic, își revin prin-o nouă contraofensivă, o nouă amenințare nucleară, în care își administrează unul altuia răni fatale, ca doi gladiatori greu încercați care știu ceea ce publicul așteaptă de la ei. Ne împărțim încă în tabere, huiduim dușmanii, lupta se poartă acum și ordinea mondială pare în joc. Cum ne spunea și Macron acum câteva zile, suntem la capătul unei noi ordini mondiale, iar vechea ordine dispare din fața ochilor noștri.
Dar dacă nu am ajuns încă la comedie, sau altfel spus, dacă nu vedem noua ordine cum arată, ceea ce vedem este cum modurile ei de reprezentare par încetul cu încetul să ne convingă mai puțin. Există o oboseală a formelor actuale de a surprinde ceea ce se întâmplă de fapt. Lumea se uită la știrile de război ca la o realitate care pare din ce în ce mai lipsită de importanță. E o banalizare și retragere dintr-un conflict care pare într-un mod ciudat, naturalizat dar și spectaculos. Poate în câțiva ani tot cadrul acesta al globaliștilor vs. suveraniști ni se va părea desuet. Poate îl vom uita. Poate, dimpotrivă, conflictul din Taiwan va readuce noi gladiatori pe scenă, poate eroii vor fi alții. Dar sunt semne că melodramele și supraexpunerea ne arată începutul unui sfârșit, pe care începem să îl bănuim, dar fără a ști ce vom primi după regimul contemporan dominant, al globalilor care se luptă cu suveranii pe stadionul televizoarelor noastre.