Ziua mondială a logicii 2022 este pe 14 ianuarie
Judecata strâmbă este logică falsă
Citatul[1] din titlu este o reclamă europeană dintre cele două războaie mondiale. El ne prilejuiește o mai bună înțelegere a logicii și a utilizării ei.
Din punctul de vedere al FORMEI, sau din punct de vedere sintactic/al derivării, fraza completă (care este un silogism ipotetic) e corectă: si prima premisă, și a doua și chiar și concluzia, formulată eristic, sunt adevărate. Și totuși, oricine o aude, simte că e glumă, adică o exprimare metaforică a unui ansamblu de nepotriviri tratat la fel de inadvertent.
(Dacă concluzia nu este formulată eristic, fraza arată astfel: Dacă bei, mori; dacă nu bei, mori; deci (mai bine) bei).
Cel două premise – fiecare fiind o frază componentă în care a doua propoziție decurge din prima (prima premisă / frază componentă: dacă bei, mori; a doua premisă / frază componentă: dacă nu bei, tot mori) și astfel, fiecare frază componentă fiind o judecată, adică o inferare – sunt adevărate cu evidență/demonstrabile – așa cum cerea Aristotel –, dar evidența nu e imediată și vizează în fond cauzări diferite: în fond, ordini diferite ale lucrurilor.
Judecata universală și necesară e a doua premisă: oamenii mor oricum, indiferent dacă beau mai mult alcool sau mai puțin, sau chiar deloc. Judecata particulară e prima premisă: ea este, de fapt, o ipoteză, o probabilitate, deoarece nu e absolut cert, dovedit, că toți oamenii care beau mult alcool mor înainte de vreme.
Fraza completă este un argument. Într-un argument, premisa implică concluzia. În exemplul reclamei, formularea literală exclude implicația: (în prima premisă: omul nu moare dacă bea) și (în a doua premisă: omul moare nu pentru că nu bea).
Formal, fraza completă este un argument inductiv, deoarece include o premisă (aceea particulară, minoră – mori dacă bei) probabilă. Mai mult, acest argument inductiv este slab. Doar dacă ar avea ambele premise adevărate, ar fi argument tare.
În formă logică tradițională/silogistică/aristotelică (sau logică a termenilor), fraza completă arată astfel:
Dacă A atunci B (bei, mori)
Dacă non-A, atunci B (nu bei, mori)
Deci A (de ce să nu bei?)
Formal, întregul argument pare valid: adică, și lăsând la o parte caracterul probabil al premisei particulare, deci faptul că întregul argument nu este deductiv, premisele implică concluzia. (Un alt exemplu evidențiază această părere: dacă oamenii sunt ființe, atunci oamenii mor; dacă jucăriile sunt lucruri, atunci oamenii mor; „deci” oamenii sunt ființe). Dar nici formal argumentul nu se poate susține: deoarece pentru a fi valid, argumentul ar trebui să aibă fiecare premisă adevărată, adică inferențele din fiecare premisă ar trebui să fie valide; or, în premisa a doua – dacă Dacă non-A, atunci B / dacă jucăriile sunt lucruri, atunci oamenii mor – concluzia (a doua propoziție, B) nu decurge din prima propoziție (non-A), deci nu toate premisele argumentului sunt adevărate, nu toate premisele argumentului sunt valide din punct de vedere formal. Ca urmare, nici concluzia argumentului nu este probabilă.
Dar adevărul frazei complete apare doar prin analiza semantică a înțelesurilor termenilor și inferenței sau concluziei, adică doar când avansăm punctul de vedere al CONȚINUTULUI.
În a doua premisă (așa cum apare în fraza completă) care este, cum am văzut, judecată particulară, termenul mediu (care apare în ambele judecăți, B) formal/nominal – mori – are alt sens decât cel deductibil din prima premisă. Sensul deductibil din prima premisă este că oamenii care beau mult alcool mor mai devreme (subînțelegându-se: decât cei care nu beau mult alcool/nu beau deloc). Dar autorul frazei complete folosește în această primă premisă termenul mediu – mori – numai în sensul general ce apare în premisa/judecata a doua: oamenii mor, iar sensul deductibil din această primă premisă – mor mai devreme – este eludat.
De fapt, în cele două fraze componente, termenul mediu – mori/ B – este folosit în două sensuri, autorul reclamei mizând exclusiv pe forma nominală identică: iar prin (1) presupunerea/deducerea sensului general – că oamenii mor (indiferent de cât alcool beau, premisa universală, a doua în fraza completă) – și prin (2) substituirea sensului particular – că mor mai devreme (sens subînțeles în premisa particulară, prima în fraza completă) – cu acest sens general, se dă impresia unei concluzii/derivări corecte.
Deci în realitate, nu avem termen mediu, deoarece există două sensuri ale verbului mori; doar ca formă/nominal avem termen mediu: care are doar un singur sens, chiar dacă este incongruent cu ceea ce se presupune din prima premisă (dacă bei, mori); strict noțional, avem două predicate, a muri și a muri mai devreme.
Este vorba de ceea ce s-a numit judecată echivocă: în exemplul nostru, termenul mediu nu are același înțeles. Aristotel a vorbit de sensurile diferite ale predicatului (aici, bei). Aceste sensuri diferite fac ca referința judecăților să nu fie la același obiect[2]. În exemplul nostru, obiectul este inferența între a bea și a muri. (Subiectul – aici, subînțeles – este oamenii).
Aristotel a arătat că ipotezele nu pot fi inferate/demonstrate la fel ca propozițiile afirmative/negative. Ele pot servi în silogisme, dar nu pot fi considerate certe, deoarece eroarea sare în ochi[3] și atunci și concluzia este eronată. Dar autorul reclamei a mizat pe sensul universal cert – oamenii mor – pentru a valida concluzia (implicită, dacă tot mori, mai bine bei): deși un rost al întregului silogism este acela de a minimiza sensul particular – mor mai devreme – din prima premisă, acest sens nu mai apare formal, deci e absolut ignorat.
Dar și așa eroarea este simțită. Universalul este cunoscut, arăta Aristotel, (în cazul nostru, premisa a doua), dar nu și particularul[4] (în cazul nostru, nu e nici o conoaștere necesară în plus faptul că oamenii mor dacă beau, deoarece oamenii mor oricum), ceea ce antrenează o concluzie care, dacă ar fi formulată declarativ, nu aduce, nici ea, nici un spor în cunoaștere: tocmai pentru că îndemnul de a bea (deoarece tot mori) pare aberant, oamenii oricum beau, mănâncă etc.
Șiretenia de a eluda sensul particular, încifrat – mor mai devreme – se răzbună astfel: concluzia glumă (atunci de ce să nu bei?) se întoarce împotriva întregului raționament, a întregii fraze complete, dându-i în vileag incorectitudinea: rezultatul fiind „ignoranța” rezultată din întregul silogism, chiar dacă fiecare parte este adevărată, sau cel puțin una dintre ele[5].
Caracterul incorect al argumentului complet apare, deci, dincolo de forma logică, iar asemenea argumente sunt socotite erori (concluzii greșite, falsuri, sofisme, aberații, absurdități) informale. Ele apar în limbajul natural tocmai pentru că aici actele de vorbire vizează conținuturi / obiecte și, desigur, depind de contextele în care au loc actele. Sunt mai multe tipuri de erori informale: exemplul nostru este de tipul echivocității / ambiguității (folosind două sensuri ale verbului mori și, deci, desfășurând două sensuri ale judecăților premise).
***
Este șiretenia de a acoperi conținutul cu forma, sensul semantic și intenționatcu cel sintactic. Acești din urmă termeni nu i-au aparținut lui Aristotel, desigur, dar el a arătat legătura dintre funcțiile și derivarea conceptelor și judecăților și, pe de altă parte, corespondența dintre concepte și realitate/obiectele desemnate, adică înțelesul lor. Din acest punct de vedere, el a semnalat că specia – în cazul nostru, a muri mai devreme – face parte din gen (a muri), dar nu se suprapune neapărat acestuia[6].
Ceea ce e interesant este să „aplicăm” chestiunile acestea aparent prea savante.
Intermezzo
Reclama descrisă în titlu leagă obiectivul dorit de cei care au comandat-o – ca oamenii să bea cât mai mult – de moarte. Ce rol are aici moartea? Rol de criteriu de judecare a intențiilor și obiectivelor din viață.
Adică oamenii s-ar raporta mereu la moarte/la propria moarte, inevitabilă, și doar în funcție de aceasta și-ar judeca scopurile și isprăvile.
Cam așa a gândit și Heidegger. Ca și cum moartea ar fi cel mai important stimul al omului, ca și cum oamenii ar fi doar ființe vii conștiente de moarte, terifiate de moarte și stimulate de moarte: având o viață de grijă și angoasă ne-generatoare de valori superioare. Or, omul nu este numai ființă vie ce vrea să trăiască și, deci, ca ființă gânditoare, având ca valoare supremă sau, mai precis, ca reper, moartea.
Dimpotrivă, omul este tot ce existența sa concretă îl formează: ca membru al societății, ca lucrător în n domenii, ca doritor de cunoaștere, ca prețuitor al jocului și timpului, ca locuitor în n spații, ca îmbibat de cultură, ca plin de aspirații, ca sensibil la iubire și țintind iubirea, ca socotitor plin de rațiune, ca fiu, părinte, soț și tovarăș, ca minat de frici și ca propulsat de sentimente calde, ca nostalgic al subconștientului, ca „biet om” supus și ca visător de idealuri, ca pionier luminând cu propria inimă poteci întunecoase și întortocheate, ca învins plin de păreri de rău și ca învingător, ca drumeț avid de aventură și ca stâlp de persistență, ca unitate a corpului și minții, ca vârf al evoluției prin conștiința sa și ca distrugător al lumii, ca născocitor neobosit de nou și ca dor de tradiție, ca echilibrist agil și ca sedentar placid, ca unitate sfâșiată a tuturor înfățișărilor sale. Omul are drept reper viața, experiența de viață, directă și indirectă, preluată din întreaga istorie trecută și prezentă. De aceea, dincolo de adevărul despre conceptul politetic umanism – care a fost înțeles în diferite feluri, deși mulți au crezut că aceia care au folosit conceptul au înțeles exact ce sens i-au dat ei – mesajul Scrisorii despre umanism (1946) a lui Heidegger este redus la nevoia de a înțelege omul ca natură permanent întoarsă după moarte. Toate „umanismele” au fost egale și la fel de nocive: deci ce ne rămâne altceva decât contemplarea naturii imobile a omului?, este teza sugerată de Scrisoare.
Moartea este un criteriu de judecare doar ca posibil prezentă în activități. Mineritul, medicina, industria nucleară, toate locurile unde riscul morții este prezent o iau în seamă. Dar numai ca provocare ce incită încordarea eforturilor pentru a-i răspunde. Nu, moartea nu este ceea ce e cel mai propriu omului. Nici măcar conștiința morții. Dimpotrivă, ceea ce îi este propriu omului este conștiința vieții, conștiința că trebuie să facă tot ce poate pentru a savura călătoria temporară în forma materiei conștiente și capabile de adevăr, bine și frumos, ca să reamintim tripticul antic al diferenței specifice a capacității omului. În rest, moartea individului nu este echivalentă cu moartea speciei: specia – ceea ce înseamnă și bogăția ideilor, vii prin memoria faptelor și ideilor – rămâne.
Dar nu e totuna cum – și când, adică înainte de vreme[7] sau atunci când viața obosește și se stinge – mori. Dacă bucuria vieții este să „bei” – metaforă a zdruncinării simetriei din unitatea minte-corp – sau să consumi, a bea putând fi o metaforă a consumului și, prin logica strâmbă a întregii reclame, a incitării la hiperconsum, viața este sărăcită. Opusă imaginii hegemonice transmise agresiv că bogăția este a avea mereu mai mult și a consuma mereu mai mult, este perspectiva critică nu pur și simplu din punctul de vedere al moderației, nu, ci al creației de sensuri,adică ale creației materiale și imateriale a lumii: prin sentimente și activitate.
Omul judecă în funcție de conținutul vieții, și nu de limita inerentă a morții. Dacă omul poate să creeze viață, să îi creeze rosturi care o fac să merite să fie trăită, atunci nici nu există moarte. Desigur, individul moare, dar nu asta i-a dat sens prezenței sale în lume. Ne amintim de oameni pentru ce au trăit, adică pentru lumea pe care au creat-o în alți oameni prin fiecare cuvânt și prin fiecare faptă, nu pentru că au murit.
Reclama din titlu simbolizează fatalismul de la baza consumismului: „mori oricum”, deci „bea”. În general, inevitabilitatea morții este folosită de ideologia dominantă ca element de uniformizare, de nivelare socială, de „egalitate”. „Toți murim, toți suntem egali în fața morții”. Or, nu suntem egali în fața morții: unii mor urât, înainte de vreme, dând moarte altor oameni și răpind astfel, și acestora și lumii, bogăția de înțelesuri pe care ar fi creat-o dacă nu ar fi fost uciși. Și nu doar soldații mor urât: ci și cei a căror viață se irosește și se îngustează în tiparele strâmte ale supunerii și ascultării de modelul simplei supraviețuiri, exprimat în consumul care interzice întrebările și grija pentru perspective și impune aprobarea entuziastă a gândirii unice.
Nu suntem egali în fața morții deoarece nu suntem egali în fața vieții. Și nu e vorba de vreo egalitate imposibilă, matematică sau bio-psihologică, ci de condiții egale pentru ca fiecare individ uman, unic și irepetabil, să își manifeste (deci în mod real) creativitatea unică.
Logica fracturată și oprită
Atunci când când potențialitatea oamenilor nu se poate actualiza[8] / nu se poate actualiza în întregime, atunci când oamenii sunt constrânși să își reducă și așteptările, atunci când își potrivesc așteptările în cercul închis al obedienței respectabile, atunci când, pentru a accepta această reală mortificare a individului, acest real anti-umanism, li se inculcă ideile necesității și inevitabilității supunerii și acceptării, ei preiau și logica – raționamentele – de justificare a acestei nedreptăți existențiale.
Și ei ajung să judece numai în această logică. Pe de o parte, doar pe aceasta ajung ei să o știe și, pe de altă parte, ar fi greu să trăiască dacă s-ar confrunta mereu cu incongruența dintre raționamentele derivate fără cusur și realitatea ilogică îmbibată de logică falsă.
Cum este această logică falsă, înainte de toate educată, impusă, hegemonică? Tehnic vorbind, ea este plină de toate tipurile de erori logice. Mai clar, obiectivul ei este justificarea, și nu demonstrația. De aceea, ea nu merge niciodată până la capăt în urmărirea concluziilor și în derivarea lor din ideile precedente – cum cere demonstrația – ci se fragmentează în funcție de fragmentele de descrieri / justificări pe care le urmărește. Această logică înlocuiește explicația sistemică, evidențierea interdependențelor în relațiile lor mult mai complexe și întortocheate decât apar în tabloul cauzărilor directe și vizibile, cu fragmente de justificări ale fragmentelor de situații.
Poate este logic ceea ce apare în fragmentele de judecăți, deși de multe ori nici aceste fragmente de judecăți nu sunt logice. Dar în orice caz ele închid logica, dau impresia că nu se poate gândi mai departe, deci că ele reprezintă Adevărul.
Modul de gândire hegemonic, logica hegemonică păcălește și e manipulativă deoarece, ca în exemplul reclamei, avansează o aparentă corectitudine a formei de judecare dar nu ține seama de semnificațiile de conținut ale elementelor puse în relație de derivare. Mai precis, nu ține seama de unitatea și interdependența formei și conținutului în realizarea validității unui raționament, nu ține seama că inteligibilitatea raționamentelor depinde tocmai de unitatea dintre forma logică de inferare corectă și conținutul elementelor puse în relație[9].
Logica hegemonică oferă o logică pripită, superficială: concluzionează fără temei de la exemplul particular la general și, în același fel, deduce corectitudinea cazului particular de la un general văzut numai abstract. Pe aceeași linie, logica dominantă echivalează cuantificatorii: dacă e unul sau câțiva, atunci toți; toți înseamnă că fiecare.
Logica hegemonică echivalează valorile – care sunt mereu sociale, au relevanță socială în ghidarea comportamentelor – cu psihologia: adică lucrurile ce țin de ordini sau niveluri diferite de existență. De ex., ea consideră că e logic că nu consecințele nocive ale valorilor susținute de un personaj politic sau altul sunt importante, ci faptul că și el a fost un om (care a iubit etc.).
Logica hegemonică dă caracterizări prin reducerea complexității reale. Dar un om nu este niciodată reductibil la un aspect al gândirii și faptelor lui, ci el este – și trebuie reținut de către ceilalți oameni ca – ansamblul chiar contradictoriu al faptelor lui. Faptele pozitive nu justifică pe cele negative, după cum acestea nu anulează faptele pozitive. Or, pentru logica hegemonică este rușinos și intolerabil ca un om să fi fost și un oricât de bun profesionist și un ins cu idei confuze și chiar urâte, absurde, nocive despre societate. În această logică hegemonică, este convenabilă doar personificarea binelui într-un personaj inerent complex, dacă acel personaj aparține grupului emițător de logică sau poate fi asumat de către acest grup. Și invers, personificarea răului de către un personaj care nu este aproape de grupul emițător de mesaj din clasa conducătoare este răspunsul dominant de categorisire a oamenilor.
Logica hegemonică este exclusivistă: ea circumscrie valorile și criteriile grupului emițător de logică și le consideră singurele valabile și, deci, universale, iar ceea ce se află în afara acestui cerc este socotit inferior, incorect, suspect, „non-A”, un negativ irelevant pentru înțelegere și construcție umană. Desigur, nemergând niciodată până la capăt, logica hegemonică nu spune explicit că acest mod exclusivist implică finalmente „soluția finală”, anihilarea într-un fel sau altul a ceea ce este periculos pentru clasa ce impune logica: dar lasă sugestia să crească în mintea celor care o cred fără să o cerceteze.
Mai simplu, logica hegemonică este maniheistă și, în același timp, mai mult decât primitivă: ea respinge contradicția și caracterul ei fructuos, iar descrierea pe care o face, definițiile pe care le dă, sunt justificare a binelui propriu: tocmai întrucât descrierea este plată, absolut încheiată, adevărul absolut, gândirea unică. Iar răul, negativul este mereu în afara sa / a grupului emițător de logică.
Logica hegemonică este refractară la informații noi și, desigur, la informații contradictorii: deoarece toate acestea ar putea să o dezafecteze. Ba chiar reduce informațiile noi și contradictorii la cele plate potrivite ei. Adică, în termeni logici, ea este monotonă, în sensul că nicio informație nouă nu îi schimbă concluziile. În general, schimbarea concluziilor odată cu schimbarea premiselor este logică, iar logica în calitate de raționament sau de calitate a gândirii constă tocmai în schimbarea ideilor în urma inferențelor. În acest sens, logica stimulează atitudinea sensibilă și dinamică față de existență și, astfel, se auto-stimulează. Or logica hegemonică se opune schimbării și, astfel, și informațiilor noi. De ce? Pentru că orice informație este o dovadă. (Fenomenul este dureros în cercetarea științifică: pentru ca teoriile susținute să nu fie zdruncinate, unii refuză să vadă informațiile noi). Dar raționamentele în care concluzia urmează din premise ce exclud informațiile noi sunt revizuibile (defeasible). O ilustrare este aceea a concluziilor valabile în majoritatea cazurilor, dar nu în toate. Dacă nu se ține seama de excepții, raționamentele nu sunt generalizări valide.
Desigur, logica hegemonică nu este autocritică: în termeni logici, nu merge înapoi, de la concluziile sale la premise și, pe această bază, din nou de la premisele reconstruite la concluziile vechi ce apar astfel ca necesar de a fi revizuite. În logica hegemonică, nici premisele nu se discută și, evident, nici concluziile. Relațiile dintre elementele antecedente și cele subsecvente sunt date și intangibile. Logica dominantă exclude, deci, imaginarea alternativelor: căci acestea apar tocmai prin exercitarea criticii logicii.
Logica dominantă practică inversarea acuzatoare, adică transpunerea nedemonstrată a inconsistenței proprii asupra criticii și a criticilor.
Astfel, logica este spartă, fracturată și nu ajunge la explicația întregului. Ea apare ca o logică împiedicată, oprită abrupt să meargă mai departe. Reclama discutată este o metaforă a acestei logici. De ce?
Quid sit logica
În anul întâi de facultate, cursul și seminarul de logică formală (clasică) a fost ținut de regretatul profesor Ion Didilescu și de regretatul atunci asistent Petre Bieltz. Disciplina (nu ca ramură a filosofiei, ci ca ordine a) formelor de gândire – de raționare – a fost fascinantă așa că, petrecând multe ore citind lucruri absolut noi pentru mine, am făcut referatul Quid sit logica (Ce este logica). El a transpus imaginea care mi se formase: că diferența specifică a omului este rațiunea și că, deși aceasta presupune culorile infinite ale conținuturilor și problemelor de gândire, este ea însăși o structură căreia i se poate detecta un eșafodaj intern formal fără de care nu există. Astăzi imaginea despre om este mai cuprinzătoare, dar nu acest aspect este important aici. Ci complexitatea pe care o presupune abordarea logică și, inerent, abordarea logicii. În reprezentarea actuală, perspectiva despre această complexitate este și ea, inerent, mai cuprinzătoare.
Formele de gândire / formele în care se alcătuiește gândirea reflectă, adică sunt menite să facă inteligibile – pentru ceilalți oameni dar, evident, și pentru cel care (exprimă ceea ce) gândește – sensurile intenționate de oameni. Deși știm că, în același discurs sau act de gândire, există trei tipuri de sensuri simultan, în trei tipuri de acte legate de intenții și de elementele cognitive și în trei tipuri de expresibilitate[10]
(locuționar sau constatativ – de suprafață/ostensiv al sensurilor fiecărui cuvânt din frază și al semnificației vizibile/mecanice a frazei prin relația la propriu între cuvinte –; sensul ilocuționar, semnificația intenționată și derivată în context – chiar dacă emițătorul vrea să acopere sau, dimpotrivă, să dezvăluie această semnificație (acest conținut) ce poate fi adevărată sau falsă –; sensul perlocuționar – efectul, intenționat sau nu, asupra ascultătorului, deci extern calităților frazelor ca atare),
sau, în termenii psiholingvisticii, niveluri contextuale, cel implicit (sistemul lingvistic individual al emiţătorului, cunoscut de receptor şi contextul situaţional, contextul social-istoric) și cel explicit (lingvistic sau verbal şi cel extralingvistic)[11],
toate acestea concură la cizelarea gândirii, adică la ascuțirea capacității de inferare și relevare a concluziilor.
Toate acestea fac ca și ceea ce este logic să se evidențieze și ca acest logic să aibă multifațetele date de sensurile simultane din gândire, adică să fie un logic complex, în care fiecare dintre sensurile și inferențele ce le dezvăluie să genereze noi concluzii, adică noi direcții de gândire. Mai mult, acest și doar acest logic este capabil de auto-evaluare (din perspectivă logică), de înțelegere a mizelor sensurilor determinate de intenții și de considerare dialectică a lor, ierarhizându-le diferit în inferări diferite.
Scopul argumentelor este intenția sau ansamblul intențiilor care stau la baza exprimării (inclusiv în minte, deci inclusiv în dialogurile mentale). Scopul enunțurilor și al dezvoltării lor în argumente este constituirea a ceea ce este logic, este desfășurarea inferențelor / derivărilor astfel încât intențiile să fie exprimate și, în același timp, ca aceste intenții să fie evaluate din punctul de vedere al acurateții logice / al procesului de inferare. În acest sens înțelegem noi încă o dată că logica exprimată în vorbe, în discursuri ale căror martori judecători sunt ascultătorii/cititorii, nu pur și simplu reflectă logica ideilor din minte ci o realizează, o face mai fină și mai capabilă de a ajunge la adevăr.
Logica mentis este nu doar structurare formală, ci mai degrabă structurare formală a conținuturilor, adică integrarea formă-conținut sau integrarea conținuturilor în forme. De ex., informația pusă în premise este materia ce este pusă în forme de inferență logică. Dar materia nu este amorfă, adică nu este un conținut lipsit de sensuri pus în forme de inferență logică: dimpotrivă, materia implică reguli de inferare materială, adică reguli ce evidențiază coerența informațiilor astfel încât inferarea logică să ducă la concluzii pertinente. Acceptarea raționalității unui argument depinde de consensul acestor două tipuri de reguli de inferare.
Maximalismul logic sau logica „până la capăt”
Urmând logica lui Popper, Constantin Brîncuș a dat o formulare frumoasă atât principiului logic avansat de Popper cât și, în fond, principiului logic al oricărei dezbateri raționale: maximalism logic. Acest principiu cere ca „în folosirea derivațională a logicii…trebuie să folosim cea mai puternică logică la dispoziția noastră”[12]. Mai clar, dacă, în evaluarea unui argument, abdicăm de la cerința de a respecta evaluarea potrivit tuturor regulilor de inferență sau derivare[13], nu doar că nu mai suntem capabili de a avea o perspectivă „neutră”, nepartizană asupra argumentului ci pur și simplu nu avem garanția că argumentul e valid: adică, pur și simplu, nu știm nimic despre problema relevată de argument. Ceea ce pare să fie logic poate să nu fie astfel deloc.
Dar, știind că un argument valid este cel în care din premise adevărate ajungem la o concluzie adevărată / dacă premisele sunt adevărate, concluzia este adevărată dacă și numai dacă are loc evaluarea premiselor; această evaluare este integrată în construcția ca atare a argumentului. Iar regulile de inferență presupun și ele evaluarea premiselor. Raționalismul critic al lui Popper statuează că un argument valid este cel căruia nu i se poate opune niciun contraexemplu. Teoria X implică concluzia x. Dar implicația este logică – potrivit regulilor de inferență – atunci când teoria / premisele se dovedesc a fi adevărate. În acest sens, o informație nouă care este un contraexemplu al premiselor face nu doar ca vechea concluzie să nu mai fie adevărată ci, practic, duce la schimbarea teoriei, la o nouă teorie.
Maximalismul logic cere ca evaluarea logică a teoriei să fie și sintactică – prin regulile de inferență – și semantică, prin chestionarea adevărului premiselor.
„Boala Covid este extrem de gravă, aproape mortală, la toți. Nu există medicamente împotriva ei. Deci soluția este vaccinarea și revaccinarea tuturor doar cu vaccinurile neconvenționale, de tip nou (folosind material genetic, ARN și ADN, și dând celulelor instrucțiuni genetice), produse doar de companiile agreate”[14]: acest exemplu provocator este dat aici numai pentru a ilustra cât de necesar este maximalismul logic.
Din punct de vedere exclusiv sintactic, concluzia este logică, deci aparent întreaga teorie este fără cusur. Dar dacă se obiectează – evaluarea presupune obiecții / este critică – dându-se contraargumente, alte informații (desigur, toate verificabile și adevărate; dacă nu sunt astfel, atunci informațiile și teoriile noi nu au nici o legătură cu evaluarea critică; doar cele verificabile și adevărate suportă și implică evaluarea critică), dovezi de contradicții și greșeli în judecăți, în definiții, în ideea principală, atunci obiecția ca atare are în vedere sensul semantic, adică înțelesul și valoarea de adevăr a cuvintelor și propozițiilor din întreaga teorie. (Pentru critică – sau, riguros, falsificare – este necesară și perspectiva pragmatică, adică a înțelesurilor semantice în context). Teoriei criticate i se dă tot spațiul de desfășurare a arsenalului informațional care o justifică. Critica înseamnă chestionarea acestui întreg arsenal. Rezultatul criticii este o altă teorie / un ansamblu de alte teorii ce au un grad de plauzibilitate mai mare. Dar și aceste teorii sunt deschise criticii, la fel ca teoria de la care s-a plecat.
În acest sens, logica clasică, adică aceea care unește perspectiva sintactică și cea semantică, este absolut necesară nu doar criticii teoriilor ci și relevării adevărului dat în urma criticii. De aceea, a nu supune criticii fie și doar un singur aspect din teorie – din premise, din mecanismul de inferare și din concluzie – face teoria respectivă mai slabă / cu o valoare de adevăr mai mică sau chiar deloc. Situația se va răzbuna la un moment dat, dar prin slăbirea logicii se pierde timp.
Într-o lucrare veche[15] am avansat cerința logicii „până la capăt”. Această cerință dă modelul logicii – așa cum maximalismul logic o face și el – adică distinge logica logicului de o logică slabă, ciuntită, oprită, care deviază de la construcția rațională și se manifestă selectiv, adică parțial, și deci devine, în fond, o non-logică.
Heraclit a observat demult că oamenii par să nu înțeleagă ce înseamnă să judece logic și cât de imperios este să judece logic[16]. Logica se manifestă în contexte particulare, ceea ce face adevărul dependent de aceste contexte[17], dar asta nu duce la relativitatea logicului. Deoarece gândirea și exprimarea lucrurilor presupune raționamente unde funcționează, indiferent de context, legile logicii, regulile de inferență și principiul maximalismului logic. Altfel spus, logicul presupune gândirea atentă, critică și, deci, continuarea întrebărilor despre teze (concepte, inferențe, idei) până dincolo de ceea ce se află într-o teză sau alta, până la punerea problemei întemeierii tezei ca atare. Asta înseamnă logica „până la capăt”. Prin noi informații și critica inferențelor se leagă teza de contexte largi și astfel se adaugă și se schimbă perspectiva de a vedea lucrurile.
O notă în plus: cum a fost menționat, logicul din gândirea hegemonică este preluat de cei care, în realitate, nu ar trebui să o preia. Deci atunci când vorbim de logica hegemonică nu vorbim doar de logica „elitelor, a claselor de sus”. Acest caracter general al logicului hegemonic induce o dată mai mult impresia că logicul este relativ. Dar nu este așa: regulile și principiile logicului dezvăluie caracterul eronat al logicului hegemonic indiferent cine îl profesează.
În loc de concluzie
Știința logicii este excepțională, cumva mai mult decât logica minții[18]. Sigur că la nivelul capacității de reacție și interpretare există o continuitate uimitoare între animale și om[19], dar gândirea umană este mai mult. Logicul constituit pentru eficiența reactivă în simpla supraviețuire s-a transformat în logicul mai fin și, în același timp, mai greu al unei multicauzalități generatoare de multe consecințe, și amplificându-se după modelul avalanșei, dincolo de viețuirea biologică. Logicul uman poate fi descifrat cu mijloacele clare ale rațiunii transpuse în știința logicii. Dar mai mult decât mecanismul inferențelor și definițiilor, logicul uman este îmbibat de sentimente și valori – idei ce au o existență obiectivă în ceea ce Popper a numit „lumea 3”.
În acest fel, logicul uman este, înainte de inferare (dacă – atunci / cauză – efect), locul întrebărilor: multiple, încrucișate și fără sfârșit. Ele împing la o anticipare dincolo de previziunea legată de reacții eficiente, care se află în judecata animalelor. Dar această anticipare umană răspunde la ceva mult mai mult decât la descoperirea cauzelor generatoare de efecte dezirabile. Întregul logic uman se subordonează căutării rațiunii de a fi a lucrurilor: deci nu „de ce”, ci „pentru ce”, care este sensul: în întregul „lanț al ființei”[20]. Și da, dincolo de dezbateri – inerent raționale – despre raportul dintre evoluție și progres în acest lanț, omul este mai interesat de rostul existenței sale: în lanț – ca specie, în specie, ca individ. Logicul este forjat pentru și în revelarea rațiunii de a fi a omului.
În acest proces, logicul creează criterii și, în același timp, le este subordonat. El este aidoma limbii văzute de Esop. Justifică cele mai urâte motive și acțiuni și explică cele mai frumoase elanuri. Dar, deși logicul și limba sunt și entități autonome, cu propria lor viață, adică mecanisme și funcții legate de scopul lor autonom, modul în care ele se răsucesc și se umplu de sensuri este dat „din afară”, de oameni. Aceștia pun în logic mizele/ scopurile/ rațiunile și rațiunea lor de a fi.
***
Ziua Mondială a Logicii nu este menită numai să-i cinstească pe logicieni – așa cum zilele diferitelor ocupații o fac – după cum nu este menită numai să încurajeze cercetarea logică, legăturile între cercetători. Ci mai ales, să facă cunoscută în lume gândirea logică, să îndemne la dezvoltarea gândirii logice de către toți. Să arate încă o dată că informația venerată astăzi nu înseamnă nimic fără gândire logică. Și că sarea și piperul ironiei și căldura sentimentelor nu există fără gândire logică.
[1] Este o reclamă care a apărut în romanul lui Francisc Munteanu, În orașul de pe Mureș, București, 1954.
[2] Aristotel, Despre interpret., 18a, pp. 220-221, în Organon, I, Traducere, studiu introductiv, introduceri și note de Mircea Florian, București, Editura Științifică, 1957.
[3] Aristotel, An. Prim. 50a, p. 141 (Organon, II, Traducere și studiu introductiv de Mircea Florian, Editura Științifică, 1958).
[4] Ibidem, 67a, b, pp. 251-252.
[5] Aristotel, Anal. Sec., 79b-80a, pp. 61-62, în Organon, III, Traducere, studiu introductiv și note de Mircea Florian, București, Editura Științifică, 1961.
[6] Aristotel, Topica, 102a, p. 13; 106a, p. 29; 107a, pp. 33-34; 107b, pp. 34-36; 114a, p. 64; 114b, p. 65; 132a, pp. 135-137; 139b, p. 164, Organon, IV, Traducere, studiu introductiv și note de Mircea Florian, bucurești, Editura Științifică, 1963.
[7] Ana Bazac, “Death is natural, the premature death is not: the ethics of untimely death”, Biocosmology – neo-Aristotelism, Vol. 10, No. 1 & 2, Winter-Spring 2020, pp. 184-204.
[8] Potențialitate și actualitate sunt termenii lui Aristotel.
[9] Vezi Ana Bazac, „Structuri de conţinut în dezvoltarea comprehensiunii”, Studii de epistemologie și teoria valorilor, Volumul VI, Coordonatori: Alexandru Surdu, Marius Augustin Drăghici, Gabriel Nagâț, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2020, pp. 127-154.
[10] J. L. Austin, How To Do Things With Words (1962), Second Edition, J. O. Urmson and Marina Sbisā editors, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 2005; John R. Searle, Speech Acts: An Essay In The Philosophy Of Language, Cambridge UK, Cambridge University Press, 1969.
[11] Tatiana Slama-Cazacu, Limbaj şi context. Problema limbajului în concepţia exprimării şi a interpretării prin organizări contextuale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1959; Tatiana Slama-Cazacu, Introducere în psiholingvistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1968.
[12] Constantin C. Brîncuș, “Logical Maximalism in the Empirical Sciences”, în Z. Parusniková and D. Merritt (eds.), Karl Popper’s Science and Philosophy, Springer Nature Switzerland AG 2021, pp. 171-184 (172).
[13] Regulile sunt: modus ponens, modus tollens, regula silogismului ipotetic, silogismului disjunctiv, regula de adăugare, de simplificare, de conjuncție și de rezoluție. Aceste reguli sunt sintactice, adică stabilesc numai funcția (dependența concluziei de premise) potrivit tautologiei premiselor („dacă bei, mori” înseamnă că „bei” este echivalent cu „mori”, deci „bei – mori” este o tautologie).
[14] Exemplul nu este în nici un caz un mod aluziv de opoziție împotriva vaccinării. Dimpotrivă, formulând perspectiva oficială hegemonică, ea este „desvrăjită”, adică deschisă chestionării fiecărui element al ei tocmai pentru a întări valoarea de adevăr a concluzilor ce până la urmă formează, în fond, o nouă teorie.
Nefiind aici locul .pentru a discuta problema pusă de exemplu, este totuși cazul să menționăm că bolile contagioase cauzate de microbi nu se pot eradica numai prin mijloace farmaceutice – și mai puțin numai prin vaccinuri – deoarece contagiozitatea este un proces biologic-social, deci implică înainte de toate mijloace sociale de prevenție: de la reducerea fizică a contaminării între indivizi la prevenția prin întărirea imunității naturale a fiecărui membru al societății; deoarece fiecare membru al societății este o za în lanțul transmiterii infecției.
Adaptarea microbilor la mediu – numărul mare de indivizi și gradul lor de imunitate – duce la evoluția lor, adică la mutarea lor pentru a avea cât mai multe gazde pentru replicare și proliferare. Din acest motiv, mijloacele farmaceutice – inclusiv vaccinurile împotriva (Sars-CoV-2) sindromului respirator acut sever al actualului coronavirus – ajung cu timpul să-și piardă eficacitatea: rezistența microbilor la medicamente arată că aceștia s-au adaptat la atacul medicamentelor și la imunitatea produsă de acestea, că au avut loc mutații care au depășit limitele formelor inițiale ale microbilor și, în același timp, au spart limitele imunității organismelor gazde. În acest sens, „singurul mijloc de a scăpa de rezistența microbilor, este de a nu utiliza un medicament”, Samuel Alizon, Évolution, écologie et pandémies Faire dialoguer Pasteur et Darwin, Paris, Éditions du Seuil, 2020, p. 11.
Desigur că e absurdă concluzia că ar trebui să nu aibă loc cercetarea în domeniul farmaciei și că „medicamentele / vaccinurile nu sunt bune”. Dar este logică, deci opusă absurdului, ideea că toate tratamentele medicale trebuie să răspundă numai nevoilor /situațiilor medicale reale și astfel că interesele exterioare tratării pacienților și controlului bolilor infecțioase trebuie să fie excluse.
Aceste nevoi / situații reale cer, din punct de vedere strict medical, prevenirea contaminării prin mijloace nefarmaceutice (vezi Mircea T. Sofonea, Bastien Reyné, Baptiste Elie et al., “Memory is key in capturing COVID-19 epidemiological dynamics”, Epidemics, Volume 35, June 2021, 100459: “A one week delay in lock-down implementation exposes to a four to five-fold death toll”) și folosirea celor mai ieftine/la îndemână și absolut sigure tratamente medicale de prevenție și precoce, „chiar dacă” sunt medicamente reutilizate. Doar aceste tratamente medicale reduc rezistența microbilor. (În afară de rezistența variantei Omicron la majoitatea medicamentelor cu anticorpii monoclonali, să reținem și Ajayi Aal, “Drugs Shown to Inhibit SARS-CoV-2 in COVID-19 Disease: Comparative Basic and Clinical Pharmacology of Molnupiravir and Ivermectin”, Austin Journal of Pharmacology and Therapeutics, Volume 9, Issue 5, 9(5).1149, Published: August 10, 2021; Andrew Bryant, Theresa A. Lawrie, Therese Dowswell et al., “Ivermectin for Prevention and Treatment of COVID-19 Infection: A Systematic Review, Meta-analysis, and Trial Sequential Analysis to Inform Clinical Guidelines”, American Journal of Therapeutics, 28, 2021, e434–e460). În ceea ce privește siguranța vaccinurilor, efectele adverse grave ale unor vaccinuri de tip nou (ARNmesager) ar trebui să oprească folosirea lor în favoarea vaccinurilor tradiționale, pe bază de virus întreg, slăbit sau inactivat, sau pe bază de subunități de proteină din virus. Probabil că cel mai serios motiv de opoziție împotriva vaccinurilor este frica de reacții adeverse grave: Vezi Ana Bazac, “’What If (There Would Be / Would Have Been)?’ The Concept of Alternative From the Physical Domain To the Historical One”, Noema, XX, 2021, pp. 41-78 (67). Desigur, e vorba doar de amânarea folosirii lor până ce siguranța și eficiența acestor vaccinuri este atinsă.
În orice caz, vaccinurile ca atare fac parte din concepția alternativă despre medicină, bazată pe anticipare, și deci abordarea lor ar trebui într-adevăr să evite considerarea lor doar ca reacții reduse și cuantificate. Medicina bazată pe anticipare este însă complementară medicinii reactive, cf. Mihai Nadin, “Disrupt Medicine”, Journal of Biology and Medicine, 5(1): 019-022, August 2021, DOI: https://dx.doi.org/10.17352/jbm.000027
[15] Ana Bazac, „Raţionalism până la capăt”, în Ana Bazac, G. G. Constandache, Cătălin Ioniţă, Laura Pană (coordonatori), Logica şi provocările sociale. Omagiu profesorului Cornel Popa la 75 de ani, Bucureşti, Politehnica Press, 2008, pp. 258-288.
[16] Heraclitus, The Complete Fragments, Traslation and Commentary and the Greek Text, William Harris, 1994, pdf din http://wayback.archive-it.org/6670/20161201174257/http://community.middlebury.edu/~harris/SubIndex/philosophy.html,
1 și 2.
[17] Contextele sau mai degrabă punerea raționamentelor în context pot duce nu numai la idei teoretice serioase, ci și la râs. De ex., raționamentul din subtextul formulării următoare: „în ciuda a ce se crede îndeobște, soluțiile centralizate de încălzire nu sunt ”comuniste”, ci chiar direcția spre care se îndreaptă mai nou Europa occidentală, dar și orașe din alte colțuri ale lumii, SUA, Canada, Noua Zeelandă etc. ”, Policy Brief no. 78, octombrie 2019: Colapsul termoficării: ce punem în loc? https://expertforum.ro/wp-content/uploads/2019/10/FINALTermoficare-Pol-Brief-78.pdf, p. 2. Ing. Mihail Stoian care a evidențiat acest exemplu, a și formulat silogismul: Ce face Vestul nu este comunist. Vestul face încălzire centralizată. Deci încălzirea centralizată nu este comunistă.
[18] Jean-Yves Beziau, “Is logic exceptional? ”, va fi publicat în cartea Logic in Question, Studies in Universal Logic, Basel, Birkhäuser, 2022, https://www.jyb-logic.org/ILE.
[19] Vezi Ana Bazac, “Recenzie laGeorges Chapouthier, Sauver l’homme par l’animal:
retrouver nos émotions animales, Paris, Odile Jacob, 2020”, Noema, XX, 2021, pp. 159-172.
[20] Arthur O. Lovejoy, The Great Chain of Being, New York, Harper and Row, 1965.