Ceea ce are loc – și, potrivit logicii interne a capitalismului, se va agrava, în crize care nu mai pot fi ascunse ci doar declarate (drept „cauze conjuncturale” nefaste și „natural/normal generatoare de măsuri neplăcute”, și „nedorite, firește” – așadar, ceea ce are și va ave loc, în logica sistemului capitalist, este ceea ce a fost generat, din aceeași logică, de decenii bune.
Fazele capitalismului – iar tipurile de regim politic nu au nimic de a face cu aceste faze care sunt determinate exclusiv de contradicțiile economice structurale – adică a liberei concurențe, a monopolurilor, a monopolurilor de stat și a transnaționalizării, au reflectat concurența intracapitalistă acerbă pentru spații de profit, interne și internaționale. (Regimurile politice au fost numai răspunsuri la logica economică manifestată prin raporturile de forțe intracapitaliste și sociale generale. Alura democratică a vizat la începutul capitalismului așezat numai diferitele aripi ale burgheziei care nu își contestau locul economic dominant ci urmăreau doar mai multă putere în cadrul acestui loc, iar odată cu presiunea forțelor exterioare acestei clase jocul democratic a fost adaptat obiectivului de a le stăpâni). Cu cât concurența era mai mare, și cu cât munca s-a înmagazinat în mijloace de producție (tehnică/obiecte fabricate), cu atât a scăzut rata profitului, chiar și în pofida expansiunii spațiilor mulse pentru profit (de fapt, una dintre manierele de estorcare a profitului a fost producția locală, deci expansiunii spațiilor dominate de capitalul occidental i-a corespuns și o multiplicare a surselor de producție, deci o amplificare a concurenței). Crizele economice – și deci sociale (politice, culturale) – nu sunt noi.
Nici atitudinile ideologiei dominante față de ele nu sunt noi. Și nici atitudinile politice, inclusiv cele ulterioare crizelor.
După marea criză din 1929-1933, la 10 ani doar după „distrugerea creatoare” făcută de Primul Război Mondial, deci după 10 ani doar de noi spații pentru profit, de investiții pentru reconstructie, inclusiv a cererii, a urmat, cum știm, fascismul, adică regimuri politice de extremă dreaptă puse drept pavăză capitalismului monopolist de stat (cea mai înaintată fază atunci). Deci înnoirea tehnică, civilizația, înnoirea/capacitatea de adaptare a capitalismului la consecințele propriilor contradicții nu au putut opri fascismul.
Dar cauza conjugată – determinată, desigur, de terenul obiectiv de mai sus – a fost incapacitatea stângii de a preveni, prin formularea unor obiective populare posibile și necesare, ascensiunea extremei drepte care a accentuat, în fond, capitalismul.
Astăzi: sunt și nu sunt alte condiții pentru același deznodământ – chiar dacă nu sub aceleași înfățișări – trebuie să spunem și celor care consideră că lucrurile nu se repetă și celor care le văd cópii ale trecutului, fascismul fiind iminent, dacă nu deja.
Sunt: din punctul de vedere al aceluiași mecanism al capitalismului, al sărăciei politice a soluțiilor – în esență, nedemocratice – al aceluiași șablon al ideologiei dominante. Și azi vedem multiplicarea reacțiilor de extremă-dreaptă (de toate felurile, și fără și cu xenofobie, rasism, antisemitism) în forme „private” – voci în media, intelectuali publici, falși ideologi anti-sistem, structuri paramilitare – și de stat.
Sunt: deoarece stânga este în continuare rămasă în urmă.
Nu sunt: oamenii au învățat din istorie și, mai ales, din aceea actuală, deoarece au experimentat consecințele tuturor crizelor și derapărilor. Oare?
Întreaga politică și, mai ales, întreaga politică ideologică actuală are loc tocmai pentru a opri transformarea concluziilor acestei experimentări de către ansamblul categoriilor sociale dominate în acțiune politică țintită structural.
*
Miezul politicii ideologice dominante este controlul informației, adică selectarea informației sociale transferată în fluxuri informaționale în așa fel încât să mărească zgomotele generatoare de confuzii și să îndeplinească obiectivul menționat mai sus.
Teoria dominantă prin care se dorește abaterea atenției de la scopul întregului proces de control al informației și, astfel, de la subiectul de clasă ce impune acest scop, este aceea a învinuirii mijloacelor de control, devenite astfel autonome.
Originea celebră a acestei teorii este, cum știm, imaginea lui Heidegger despre tehnologie. Dar astăzi, imaginea este adusă la zi prin învinuirea unei anume tehnologii și este rafinată prin amestecarea unor concepte noi – ca acela al suveranității – cu dezvăluirea unor forțe malefice.
În această teorie dominantă, ICT este tehnologia dușman: deoarece prin ea, „unii” vor realiza controlul total asupra oamenilor. Iar acei „unii” au o putere practic autonomă față de – cine? – față de state, față de „noi”.
Dar trebuie să fim atenți și la momentul sau mai degrabă la ce este reacție această teorie despre „ei/ICT ne controlează”. Vocile contestatare de stânga au atras demult atenția asupra cenzurii înfăptuite de puterile politice asupra mijloacelor de informate în masă. Iar de câțiva ani, asupra cenzurării mijloacelor electronice. Asta înseamnă, în esență, oprirea accesului liber la informație – acum, prin ICT.
Reacția actuală a teoriei dominante a fost teoria fake news: tot ce e opus gândirii unice este fals/neadevărat/primejdios/dăunător. În același timp, manifestarea teoriei dominante sub forma „unii” ne vor controla prin ICT nu a încetat.
În plus, ICT este terenul luptei de concurență intracapitalistă. Pe acest teren, se confruntă două poziții: una este aceea a „globaliștilor” – care consideră că numai „piața liberă” mondială dă spațiu de profit: cui? desigur, celor mai puternice concerne transnaționale, dominate de capitalul american. În opoziție s-au ridicat nu doar teoria multipolarității care, asumând în fond aceeași „piața liberă” mondială, preconizează o împărțire a ei potrivit multipolarității. Ci și teoria „suveraniștilor” care vor și ei să controleze felii din spațiile de profit, adică să vândă produsele ICT pe o piață unde există și alți mari ofertanți. De fapt, aceste două teorii sunt amestecate. De ex., în UE, există și sensul „globalist”, de fapt, regional, potrivit căruia, UE (corporații „doar europene”) să controleze ICT și mediul virtual – ceea ce înseamnă concret cele mai puternice corporații trans, dar europene – dar și bla bla-ul despre suveranitate (cheia e acea „putere normativă”/”puissance normative”)[1]. „Europa” au în vedere și blocul ”Europa” împotriva SU și Chinei (și a restului), iar pe de altă parte, tot „Europa” are în vedere ”independenta fiecărui stat european în acest bloc”. Cam greu!
Tehnologia, ca orice sistem, are și independența sa relativă. Evoluția ICT depinde, desigur, de specialiștii de aici. Dar nu numai de ei. Iar acest fapt este opacizat de ideologia dominantă: și sub formele de mai sus. Vedeți cum se pune problema atunci când, în loc să existe un control public global – deci în folosul populației globale – tehnica și rezultatele ei sunt folosite privat și, inerent, în mod concurențial (oprind transferul de cunoștințe, impunând interese private)?
Deci, înca o dată, conceptele nu trebuie sa fie ca metaforele, imprecise și doar sugestive. Cineva poate, atunci când vede cuvântul „suveranitate”/„independență”, să spună „da, sunt adeptul lor”’, având o imagine teoretică specifică perioadei, să zicem, de până în anii 70. Noi toți am învățat că ”lupta pentru independență” a fost un fapt pozitiv indiscutabil, deci ni se pare normal să extrapolăm această viziune și astăzi. “Statul național apară…”. Dar lucrurile sunt mai complicate. Propoziția anterioară (”statul național…”) are o motivație pozitivă atunci când e spusă de cei care se opun imperialismului; dar atunci când e vorba de state care concurează – și fac tot ce pot în acest sens – și, mai ales, atunci când deja (și în primul rând prin logica transnațională a științei și tehnicii) există integrare regională (ca în fostul CAER) și colaborare științifică transnatională, de ce ar fi această independență a statelor respective pozitivă față de o tendință de integrare, cel puțin regională?
Ce înseamnă independență pentru un stat de astăzi? Statul este, firește, un instrument de administrare locală, de redistribuire. Dar statul ca instrument al capitalului nu este identic cu statul ca instrument al întregii populații. Și cum să fie un stat independent atunci când, pe de o parte, producția sa este în proprietatea unor concerne transnaționale iar pe de altă parte, atunci când producția însăși dar și finanțele și consumul au loc deja prin reglementări, pozitive și negative, care nu mai sunt doar naționale (”independente”) ci transnaționale?
Exemplul concurenței dintre țări – dinainte de Primul Război Mondial – a dus la înțelegerea că trebuie totuși o anumită integrare, chiar dacă atunci integrarea a fost văzută ca o reglementare trans bazată pe raporturile de forțe de pe plan internațional. Lăsând asta la o parte, cum să o faci când e vorba mereu de concurența pentru profit? Indiferent în ce culori naționale se drapează această concurență, rezultatul va fi mereu pe spinarea forței de muncă.
Perioada postbelică – acel État providence/welfare state, redistributiv și creator de drepturi sociale – a putut înșela pe mulți. „Acum capitalismul a intrat definitiv într-o eră a prosperității și a binelui social. Deci nu e dracul chiar așa de negru”. Or, din păcate, a) a fost era capitalismului național – în care raportul principal a fost între capitalul național și forța de muncă națională (de aceea au obținut atunci sindicatele acele drepturi sociale), b) perioada postbelică de până în anii 70 a fost și ea plină de războaie, cel puțin pentru a păstra coloniile care doreau independență, c) perioada postbelică a fost rezultatul „distrugerii creatoare”, ca să folosesc o expresie celebră în economie: adică războiul distrusese, iar acum era perioada reconstrucției, când investițiile sunt profitabile și mai rămâne/trebuie să rămână ceva și pentru populație.
Dar totul se sfârșește. Deja din anii 70 a început ceea ce numim – iar metaforic – globalizare: adică, în goana după profit, capitalurile au fuzionat inclusiv transnațional și au delocalizat producția inainte ”națională” în toată lumea, deoarece forța de muncă de aici era mai ieftină decât aceea din Occidentul controlat prin politici sociale. Deci capitalul – mereu, cel mai puternic – a devenit transnațional, având la îndemână forța de muncă din toată lumea.
Ca urmare, el nu a mai fost la cheremul forței de muncă naționale. Drepturile sociale anterioare au început să fie anulate – mai încet în Occident, sau în unele țări din Occident, și mai repede in „rest” –: inclusiv reglementarea unor servicii sociale ca sănătatea, controlul veterinar etc.
Au avut, deci, loc procesele cunoscute: dereglementarea, privatizarea masivă, și, deoarece, grație științei și tehnicii, productivitatea a devenit atât de mare – după cum noii și noii ofertanți pe piată au micșorat piețele tradiționalilor competitori occidentali – încât profitul din producție a devenit mai mic și mai putin sigur, financiarizarea, adica transferul banilor în bănci pentru a avea profit din tot felul de inginerii financiare. Care nu sunt niște complicării – sunt pur si simplu operații de împrumut, cu n intermediari și condiții, prin care valoarea activelor tranzacționate crește și, astfel, se acumulează averi ce nu mai provin din valorile bunurilor și serviciilor directe ci sunt artificiale, artificial umflate.
Aceasta este era capitalismului transnațional. Iar înapoi nu prea se poate întoarce istoria. Ideologia acestui capitalism este neoliberalismul. Care cântă inclusiv interesul acestui capital – imens și în concurență, de ex cel din SU cu restul, în primul rând, China dar nu numai – de a distruge și reglementările internaționale care erau cât de cât democratice și apărau cât de cât și interesele populațiilor (ca ONU de ex).
Deci capitalismul transnațional nu e numai „trans” ci e si împotriva integrărilor: care ii pun bețe-n roate.
Bla bla-ul despre suveranitate privește, deci, concurența și lupta împotriva unor reglementări trans care nu servesc actorii acelui bla bla.
Iar dacă ieșim din domeniul explicației economice, ar trebui să vedem și cum arată „suveranismul” în politica de apărare națională a statelor capitaliste de astăzi. Pe de o parte, prea mulți doritori de a-și vărsa sângele[2] – pentru ce? Pentru ca îmbuibații naționali să fie și mai îmbuibați? – nu există, cu toată propaganda, privilegiile și punere a tinerilor săraci în situația de a nu avea alternativă. Și atunci soluția capitalismului este „alianța” trans pentru a duce război. Pe de altă parte, deoarece legitimitatea unui singur stat – oricare ar fi el – de a duce războaie de cotropire și aservire nu prea există, soluția capitalismului este „alianța” trans.
*
Deși Hannah Arendt a legat totalitarismul de origini imperialiste, deci războaie, promotorii ulteriori ai termenului, formalizat ca set de caracteristici ale regimului politic[3], l-au restrâns deci între granițele unei țări. Iar astfel, modelul democrației capitaliste occidentale apărea curat, deși imobil, și standardul imperios al democrației.
Foucault a depășit acest mod simplist de a reduce un sistem societal la regim politic și, încă, în afara evoluției acestui sistem și acestui regim, prin termenul cunoscut de biopolitică. Conceptul a sugerat controlul puterii asupra vieții/a domeniilor vieții. Iar din acest punct de vedere, a fost mai profund decât conceptul politic de totalitarism. Acesta poate fi definit drept control al puterii asupra întregii vieți a omului etc., dar biopolitica nu poate fi redusă numai la manierele politice, și evident numai la forma democrației occidentale a acestor maniere.
Un termen cumva chiar mai apăsat – și la fel de filosofic – este cel de necropolitică[4]. El insistă asupra conținutului conceptului de control asupra vieții, dând acestui conținut limitele date de negarea vieții însăși, de moarte. În același timp, termenul arată subiectul care controlează: subiect definit ca suveran. Suveranitatea este puterea care decide asupra vieții și morții, iar această putere de decizie înseamnă, din nou, viață.
Dar dacă este așa, atunci mai putem reduce judecățile noastre despre violență, decizie de a scoate din viață, modele dezirabile de organizare societală numai la „capitalism într-o țară”[5]? Putem să ignorăm că în același timp cu ceea ce ne place să considerăm drept progres într-o țară se desfășoară războaie, asasinate de masă, distrugeri în lume? Dar chiar dacă nu vedem mai departe de hotarele țării, oare ce este altceva decât necropolitică decizia în urma căreia oamenii mor prematur din cauze economice și ecologice care pot fi prevenite dar nu sunt?
Și putem să ignorăm unitatea indestructibilă a necropoliticii și a relațiilor structurale capitaliste?
Oare toate îndoielile despre răspunsurile medicinii la pandemie ar rămâne dacă apărarea sănătății ar fi bun comun și nu privat?
[1] Jean-Yves Le Drian, le ministre des Affaires étrangères, souhaite notamment qu’une réflexion soit menée sur « la souveraineté numérique européenne », Le Point, publié le 06/12/2019.
[2] Strict tehnic – deci nu din punct de vedere etic, și nici din punct de vedere economic sau politic – asta e peste tot: una din cauzele dezvoltării dronelor și armelor sofisticate este și lipsa de entuziasm al tinerilor de a-și vărsa sângele: pentru ce?
[3] Regimul politic este raportul dintre conducători și conduși, transpus în instituții politice și juridice.
[4] Achille Mbembé, “Necropolitics”, Translated by Libby Meintjes, Public Culture, Volume 15, Number 1, Winter 2003, pp. 11-40.
[5] Dacă mi se permite parafrazarea unui termen al lui Troțki despre stalinism ca socialism într-o țară.