Personajul central într-un documentar fictiv puțin cunoscut al lui Woody Allen (1983), Zelig este surprins într-un cadru de știri de epocă cum își schimbă înfățișarea, accentul și limba vorbită în funcție de persoanele in jurul lui. El devine copia persoanelor pe care le întâlnește, printr-o transformare cameleonică. Cea ce îl face ieșit din comun nu este numai abilitatea de a-și schimba trăsăturile fizice, dar și cele lingvistice. La un moment dat o psihiatră îl ia în grijă încercând să-i trateze boala care potrivit diagnosticului provine dintr-un “conformism definitoriu” alimentat de nevoia de a fi acceptat, recunoscut de ceilalți. Însă omul “cameleonic” Leonard Zelig își ascunde așa de bine proveniența, povestea lui adevărată, că în momentul în care este indus în starea de hipnoză nu reușește să răspundă la întrebarea psihiatrei: “Dar tu cine ești ?” Răspunsul lui va fi un bâlbâit înecat, căci Zelig își dizolvă identitatea, și-l sufocă complet pentru a face loc alterității.
Figura lui Zelig exprimă pentru mine nu numai un conformism stârnit de nevoia de a fi acceptat, recunoscut ca membru a unei comunități sau culturi diferite, ci și un exemplu de răspuns la alteritate, la nevoia sau necesitatea de adaptare la o limbă și cultură cu care suntem confruntați să conviețuim. În cele ce urmează îmi propun să abordez relația între maghiari și români pe marginea acestei problematici a responsivitățîi. Mă interesează cum anume se construiește raportul cu majoritarii în momentul trecerii de la limba maternă la limba română în cazul maghiarilor monolingvi, cum se realizează această tranziție, și care sunt acele provocări, și bariere lingvistice cheie percepute ? Plecând din propiile experiențe, îmi propun să mă focusez la modul în care este perceput procesul de adaptare lingvistic și cultural de un minoritar, în contextul singularizării instituționalizate a limbii majoritare. O concepție asupra limbii care deși este ignorată tacit are efect asupra vieții publice din România dar mai ales în cea ce privește realitatea unui etnic maghiar din România (sau cel puțîn o bună parte a acestei demografii). Dar cum se poate interpreta această conceptie?
În primul rând în viața de zi cu zi al unui minoritar folosirea exclusivă a unei singure limbi este practic imposibilă din motive clare. Cultura unei etnii minoritare nu poate fi “tradusă” pe o altă limbă ca un text, și deci renunțarea la acesta pentru a vorbi o singură limba a majorității, nu este o opțiune. În același timp cred că nici ideea de izolare partizană a limbii maghiare nu ușurează cu nimic provocarea conviețuirii lingvistice, pe care trebuie să o adresăm în România. Ce cred că rămâne relevant pentru un minoritar este că se conturează în paralel cu folosința limbii materne o altă limba omniprezentă, cât se poate de diferită. Iar interacțiunea cu acest “altfel” al limbii române care se întâmplă prin intermediul școlii, în învățământul superior mai apoi în alte contexte sociale, îl va confrunta cu un element greu de integrat în viața socială și personală: normalitatea lumii “celuilalt”, care nu poate fi ignorată, și stă în adânc contrast cu familiaritatea și funcționalitatea limbii materne. Două limbi distincte. Întru-unul se pot simți familiari și siguri, dar dincolo apar piedici de înțelegere și comunicare la tot pasul. Realitatea românească pe care o cunoaștem nu lasă însă loc de prea mult echivoc în privința limbii care stă la baza societății. Iar singurul răspuns coerent ce se poate da ca minoritar la aceasta este creșterea abilității de a învăța cultura celuilalt, de a fi bine ancorat prin asemănare în amândouă lumi.
Limba majoritară si adecvarea socială.
Trăiesc ca vorbitor nativ de maghiară într-un oraș majoritar românesc (Cluj) de când m-am stabilit aici acum aproape douăzeci de ani. Pe atunci cu o exprimare și o fluență absolut precară în limba română, relația cu cotidianul se mișca pentru mine într-un pendul constant al vorbirii nearticulate și al neînțelegerii. Cu toate că la liceu, eram bun la română, era să aflu mai târziu, că acest lucru nu mă avantaja în aspectele relevante ale vieții, nici în cele administrative. Când se iveau discuții mai serioase cu doamnele de la ghișeul de bilete – ca să dau un exemplu – sau primeam o amendă, o mustrare la lucru etc, nu reușeam să-mi apăr poziția, să-mi expun convingător părerea. Deși teoretic aveam tot dreptul de a face asta și nimeni nu atenta să mi-l ia.
Am aflat în acest fel că venind dintr-o minoritate, folosirea sărăcăciosă a limbii oficiale constituie un dezavantaj vizibil sau adeseori invizibil din exterior, un “handicap” lingvistic prin care scade dramatic asertivitatea unui individ și inteligibilitatea imediată a cea ce este comunicat, iar complexitatea mesajului transmis este deficitar în interacțiunile zilnice și cu atât mai puțin reușit în acelea oficiale. Asta era persoana mea, mă exprimam cu lipsuri pe la secretariate, la bănci, oriunde mă duceam, la care se adaugă și numele greu de scris și imposibil de pronunțat, practic inexistent în vocabularul interlocutorilor români.
Oare eram și eu inexistent cu acest nume ne-românesc, ne-național? Poate că într-un sens da. Mai ales că nu exprimam suficient de emfatic, că sunt aici, chiar dacă nu sunt la fel că ei. Încercăm să învăț din acele instanțe, unde folosirea adecvată a limbii era necesară dar sortită eșecului fiindcă nu vorbeam suficient de bine, încât să treacă acest lucru pe neobservate. Rezultatul, era vizibil în reacțiile firești pe care le-am primit, verbalizate sau nu, poate inconștiente, dar în orice caz legitimate ideologic de sintagma incărcată simbolic: “național – unitar – indivizibil”. Vedeam reacții de consternare, surpriză, în multe conversații, căci până la urmă eu trebuia să fiu o categorie inexistentă. Cineva care vorbește românește, dar totuși nu e român, ce poate să însemne asta ? Totuși dacă vorbești românește ești român, nu ? – auzeam parcă comentariul cât se poate de sincer.
Pe de o parte mă amuza acest fenomen, dar mă îngrijora cum funcționează de fapt stabilirea acestor categorii – a omului de rând până la urmă – și cum totul încăpea în ea în afară de pluralitatea etnică-lingvistică existentă în România. De aceea era și mai lesne de înțeles de ce vorbirea adecvată înseamnă în gândirea colectivă mai mult decât a vorbi limba majorității, însemna chiar, identificarea etnică cu acesta. Faptul că nu mă integram bine era vizibil și în viață socială. Grupul de cunoștiinte se limita exclusiv la cei cu care făceam o conexiune prin intermediul limbii materne, deși nu-mi căutăm acest lucru. Căutam să mă relaționez, dar limba maternă mă trăda la orice pas, era mai semnificativă si substanțială chiar decât omul care eram.
Situat așadar undeva la intersecția a acestor două lumi căutam strategii de adaptare care să și funcționeze. În grupurile mixte nu reușeam să țin pasul cu o discuție complexă sau o glumă care necesita o bună cunoaștere a mentalului colectiv. Știam că imposibilitatea de a se adapta nu este opera unui demon care își propune să-mi facă viață imposibilă, dar faptul că mă comparam constant cu nativii, că aveam senzația constantă de inadecvare erau niște reflexe nedrepte pe care nu trebuia să le am pe fundalul etnicității și în special al limbii materne cu care nu puteam face nimic. Mă străduiam să captez ceva din jurul meu, și totuși eram reamintit constant că nepotrivirea mea persistă oricât de bine aș fi încercat să șterg urmele. Nici vorbă in aceste interacțiuni de care scriu acum că cineva m-ar fi pus în postura de discriminat, dar eram cineva care nu-și integra sau nu-și negocia bine identitatea, și pe deasupra eram o contradicție la orice așteptare și conceptie legată de cei care vorbesc românește, adică românii.
Înțelesesem de fapt că prin interacțiuni se negociază și se construiește alteritatea celuilalt, acele stereotipii binecunoscute, oricât de false ar fi ele, precum și percepția celuilalt ca străin. Materialul lor vine din cotidian: la întâlniri, la un interviu, la o coadă, și în sălile de așteptare străinul de altă etnie/limbă se distinge prin micro-interacțiunile aparent nesemnificative. Microinteracțiunile au însă un rol fundamental în explicitarea acelor strategii care funcționează în adoptarea și adaptarea la limba română în cazul maghiarilor din România. Prin acestea se contrastează cel mai bine modalitatea de a folosi limba și de a-și valida cultura în relația cu etnicitatea și limba celuilalt. M-am pornit din experiența mea “autobiografică” ca să subliniez provocarea dar și posibilitatea de a fi cetățeanul a două limbi, o lume în care “noi” și “ei” se delimitează prin frontierele impenetrabile ale limbii. Și din această cauza există riscul să inclinăm la aderența exclusivistă la grupul proxim unde totul este predictibil, unde nevoia umană de a înțelege și de a fi înțeles pare realizabilă.
Consecințe
Articolul 27 din “Convenția Internațională despre drepturile civile și politice”, stabilește garantarea drepturilor de folosire a limbii materne în toate sferele vieții minorităților etnice, lingvistice, și religioase. Aceste garanții sunt relevante ca limbile minorităților să nu dispară, dar cred că e nevoie să înțelegem că o limbă maternă a unei minorități etnice se înscrie și întru-n context, un corp mai amplu al unei alte limbi. Ca urmare sferele vieții private se încrucișează și vor include și folosirea limbii prin care te poți înțelege de facto cu celălalt. Pentru a aborda însă cu succes această pluralitate ar fi necesar să lărgim cercul experienței de a fii minoritar, și să încercăm să gândim ce înseamnă, “a înțelege” și a “te face înțeles” în contexte interetnice româno-maghiare.
În tentativa de a schița această perspectiva subiectivă de minoritar pe care propusesem la început m-am inspirat de personajul cameleonic din documentarul ironic-fictiv allenian fiindcă acesta demonstrează dinamica difuză a identității etnice. Identitatea etnică are un orizont “autobiografic” străns legat de folosirea limbii în care întâmplările cotidiene, legăturile sociale de grup și istoriile personale sunt relevante și definitorii ca în orice proces de adaptare. În cazul de față acesta reprezintă adaptarea la o limbă străină, cu niște diferențe substanțiale în modul în care ne relaționăm și folosim o limba maternă, în nivelul de abstracție, în felul în care folosim cotidianul, sau cum interpretăm lumea. A fi monolingvi întru-n context minoritar-majoritar ne confruntă cu limba însăși ca reprezentare, dar și cu orizontul înțelegerii lumii în care ne mișcăm și ne relaționăm cu celălalt. Întrebarea este numai dacă intrăm sau nu în acest joc?