Un regizor bun merge cu un teoretician bun, mai ales când primul face filme proaste. ”Malmkrog”, de Cristi Puiu, a mers perfect cu un eseu de-al lui Kracauer în care explică cum se oglindește societatea în filme. Se oglindește, dar nu oricum, se sulemenește, bagă filtre, cum s-ar zice în lumea Tik-Tok-Insta. Unii autori se revoltă, sunt nemulțumiți de societatea în care trăiesc și atunci trag un film sublim estetic despre un moment istoric, pe care îl tratează ”radical”. Însă, ne avertizează Kracauer: acești rebeli sunt ”fără știința lor simple fantoșe ale societății ce-i poartă în lesă în timp ce ei cred că se răzvrătesc împotriva ei”. Aici l-aș încadra pe Puiu cel din ”Malmkrog”. Face un film după o carte perimată, dar pretinde că în felul ăsta atacă în miezul ei problema societății de azi. Nu, merge mai bine versiunea lui Kracauer: unii regizori își pun nonconformismul în rame cât mai atemporale, acum și în costume de epocă (mulți prostuți s-au luat de ciorbița mâncată în Noul Film Românesc – ce fraieri, ciorba aia era totul!), tocmai pentru că simt că abia așa sunt cu adevărat în rândul lumii. Puiu atinge conformismul suprem expunându-și o obsesie românească de anii ‘90 – un text al lui Soloviov. Dar, cu talentul binecunoscut, lasă în film ce e mai interesant și exportă în interviuri tot ce e mai previzibil, ultraconformist. E, adică, în pas cu vremea: toată lumea se simte manipulată și, în consecință, alege să creadă în manipularea cea mai grosolană.
”Malmkrog” este făcut după un text de acum 120 de ani. Dar e de fapt un film despre anii ’90, iar anii ’90 sunt pentru cei din generația mea o plictiseală Soloviov-Dumnezeu-energii care a gâdilat tinerețile anticomuniste. Unii n-au mai ieșit din această boală a copilăriei capitalismului. Filmul este puțintel și despre angoasele unei pături de umanoizi facebook care simt că le sunt îngrădite libertățile cu orice. ”Libertatea” de a face bancuri cu blonde, cu negri, nu vă gândiți la libertăți din alea care ar zgudui societatea.
După vizionarea Malmkrog, mulți au spus că avem o situație ambiguă, că așa face Puiu, lasă totul în aer. OK, secretă, ca un artist care se respectă, o băltoacă de sensibilitate și ambiguitate, dar dup-aia vine cu interviurile de după lansarea filmului și spune cât se poate de clar ce a urmărit cu filmul. Cu alte cuvinte, pe la festivalulri ne jucăm cu toții de arta ambiguă; acasă, în România, dăm cu barda ideologică în numele libertății de expresie.
***
Pe cât de clare sunt interviurile deci, pe atât de ambigue sunt filmele. Iar ăsta e un efect al unei stări materiale specifice intelectualului/artistului român. Nu prea are treabă cu o condiție a artistului neînțeles și celelalte abureli. Avem prea multe exemple de oameni care au bătut școli străine, și-au frecat coatele cu tot soiul de lumini ale lumii intelectuale vestice, s-au întors în România și i-a apucat amocul ultratradiționalist, naționalist, anti ”socialism” vestic, anti corectitudine politică etc. Puiu nu e Papahagi, evident, e mult mai inteligent și este un artist de primă mână care provoacă spectori dincolo de poziționare ideologică, aici nu e îndoială. Dar nu e îndoială nici că Puiu suferă ca mulți alții de ”românită” după ce nu se simte acceptat în Vest (deși culmea, e printre cei mai recunoscuți global artiști români).
Ultimii 30 de ani au fost inversul studiosului boiernaș pașoptist, cel care fugea de lângă părintele latifundiar și se întorcea de la Paris cu idei care puteau chiar dăuna averii proprii, în numele modernității burgheze. Acum e invers. La 1848 se striga mai ipocrit sau nu ”să dăm pământ la țărani”; acum ne merg tinerii în Vest și se întorc cu ”vedeți că vă iau țăranii pământul”. Pleacă de la periferie spre centru și se întorc și mai scârbiți de centrul vestic cosmopolit. Tinerii noștri artiști și intelectuali au două discursuri, două vieți, două fețe, unele exotice pe care le exploatează la maximum prin festivaluri, discursul lor fiind expresia unei concordii între elite pretins progresiste și doritoare de nou din țară și ceea ce vrea vestul să audă de la ”băștinașul ” estic cuprins de febra culturii. ”Moartea domnului Lăzărescu” este expresia unei astfel de armonii. Puiu arăta destinul mărunt într-un sistem de sănătate nedrept, românesc, criticii vestici sesizau universalitatea observațiilor lui Puiu. Toată lumea era mulțumită. Și autoloconizatul estic, și colonizatorul vestic.
***
Marea contradicție a lui Puiu este contradicția unui întreg detașament de elită artistică estică plimbată pe ”afară”. Într-un fel, ”socialismul” ălora de prin festivaluri, deschiderea lor către nou, educația lor ”incluzivă” cu un Est unde nu există industrie cinematografică locală, tocmai asta le-au deschis drumul unor Puiu și ”noului film românesc”. Pe de altă parte, Puiu vine, ca mulți alții, cu un bagaj ultraconservator la astfel de întâlniri, nu vine provocator (sau pur și simplu kamikaze) ca un Lars von Trier, vine cu fixurile generației de intelectuali formați în anii 90. Niște soljenițâni post-comuniști. Niște conservatori la masa progresiștilor, o variantă comică a unor scene mai vechi și ciudate de pe vremea când Soljenițîn cucerea Vestul. Omul denunța crime și abuzuri din Gulag, dar progresiștii stângiști erau încă de pe atunci jenați de conservatorismul său adânc. Ce se întâmplă acum cu arta estică nu mai are tensiunea din războiul rece. Are ceva dintr-o farsă comercială. Mai apare câte un tip ca Puiu care, venind dintr-o piață de film ”fără piață”, fără spectatori, impune o producție ”de autor” de mare calitate, și lipsa de constrângeri comerciale îi dă o aură apreciată în festivaluri. Nu vreau să-i iau cu nimic din meritul unor intuiții profunde: într-o criză de idei teribilă pentru filmul românesc, a venit cu o soluție; a oferit o metodă de înregistrare a realității care și-a dovedit eficiența și în Aurora, și în Sieranevada.
Comportamentul intelectualului de periferie este unul cuminte artistic, precaut ideologic în vest. Și hotărât, ”curajos”, dedicat ”libertății” (pe scurt de la ultra-conservator în sus) atunci când se află acasă. Împuști doi iepuri. Avangardist și cu idei complicate afară, reacționar acasă, că așa e popular. Din această tensiune iese invariabil și un sentiment al hăiturii, apăsării de către un establishment corect-politic. Nu e nicio hăituire, e un populism la dublu. Îți place burghezia educată vestică și o satisfaci artistic, ai vise și cu burghezia din topor băștinașă, educată până la genunchiul broaștei, și o satisfaci și pe asta vorbind despre amenințarea vestică a distrugerii familiei.
***
Trimiterea la Bunuel, ” Îngerul exterminator”, este obligatorie, văd citind recenziile specialiștilor (foarte bune, de altfel: Andrei Gorzo, Georgiana Mușat, Flavia Dima, Christian Ferencz-Flatz). Și e o trimitere utilă. Bunuel o fi fost el ambiguu cu unele imagini, dar nu lăsa vreo clipă să se înțeleagă că ar ține cu înalta burghezie. Dacă urmărim interviurile lui Puiu despre Malmkrog, vedem simplu că regizorul transmite mesajul simplu că unde e aristocrația înțeleaptă și educată de altădată?, că uite că au făcut-o praf bolșevicii. Puiu povestește că la un moment dat a vrut să dea titlul ”Ipatiev”, așa numindu-se casa unde au fost executați Romanovii. Nici Bunuel nu era ambiguu cu ridiculizarea unei înalte burghezii fasciste de pe vremea lui Franco, nici Puiu nu e ambiguu atunci când descrie cu nostalgie o lume a discuției aristocrate amenințate de sălbăticii sociale diverse. Puiu a luat armele anti-burgheziei și le-a făcut conservatoare.
***
Jocul cu referințele la Bunuel și la alți clasici e frumos, subtextul ideologic e însă clar. Puiu se revendică de la o tradiție a realismului cinematografic cu fundamente de stânga progresiste, dar pune semnul ideologic invers acestor tradiții. Aici merită să discutăm ”nouăzecismul” filmului, pentru că nu mă refer la un nouăzecism cinematografic, ci la spiritul acelor vremuri.
Aflasem că Puiu pregătește ceva ce se numește ”La conac”. M-am apucat să citesc Soloviov și după primele 50 de pagini am avut puternica senzație că am mușcat dintr-o madeleină expirată. Mi s-au îngrămădit în fața ochilor toate modele, fanatismele, poezelele anilor 90. Preamărirea interbelicului și antebelicului, ca epoci ale eleganței aristocrate și burgheze, o daraveră care ne intoxică cărțile și ecranele până în ziua de azi, memorialistică și filozofie, religie și yoga, Michael Jackson, Cioran, Bivolaru, Iosif Sava și Soljenițân, acest ghiveci indigest era ceea ce se cheamă viața spirituală înaltă a nouăzecilor. Am prins-o ca adolescent, nu puteai să bei liniștit un șpriț dacă nu filozofai puțin în stil eliade-cioran-țuțea și cine știe ce alte hit-uri intelectuale asemănătoare. Soloviov făcea parte din borșul ăsta. Eu mă bucur că am scăpat din el. Puiu a ținut să-mi amintească că borșul e actual, că el compune în continuare acea spoială a claselor educate și maturizate în 80-2000 în România. Are dreptate, acel ersatz pe atunci se dădea ”underground”, acum e la putere, cu energii noi.
Istoria noastră intelectuală nouăzecistă, tocmai pentru că am văzut-o și consumat-o în deplinătatea ridicolului ei, nu mă lasă să-l iau în serios pe Soloviov, prezicătorul, profetul îndrăgit de tinerii treziți de sub comunism prin Piața Universității. Trezirea de sub comunism ne-a adus un plus de penibil cultural imposibil de consumat acum, imposbil pentru mine, mă rog. În rest, și în mediul corporatist, și în mediul semidoct pretins ultradoct, merg de zbârnâie noile obiceiuri artistice. În loc de yoga și de Soloviov, se bagă la greu self-help, Ted Talks, și alte leacuri homeopate pentru creier. Când, pe finalul lecturii, am ajuns la faza cu Antihristul care ne cere să devenim vegetarieni și se apucă să promoveze egalitatea, am aruncat cartea într-un colț unde zace și acum.
***
Și eu și alții am înghițit filmul ca pe o lungă așteptare pentru ca ceva să frângă convenția indigestă în care pălăvrăgeau niște învățați prețioși și ridicoli de acum 120 de ani. Până la urmă, tentația spectatorului (și a mea, dar și altora, din ce am văzut prin bula facebook) era să evadeze din dialog, nu pentru că ar fi prea dificil, ci pentru că e ridicol ritualizat, și să observe acea adunătură stranie de homo sapiens în care unii se umflă în pene, se ciupesc, se mușcă, se mângâie, ca o ceată de pisoi alintați, în timp ce în jurul lor fermentează viața în diverse forme. Ciobani cu oi, servitori cu diverse probleme, muribunzi, ba chiar și unii care îi împușcă la un moment dat. Dialogul ca formă de non-dialog, comunicarea ca non-comunicare, cam așa eram dispus să interpretez filmul, snobul de mine.
Convenția realistă era ruptă de un Bunuel pentru că acea convenție exprima gloria unei clase sociale care devenise insuportabilă. Puiu vine cu o scenă în care sunt toți căsăpiți nu pentru a arăta decrepitudinea unei clase nobiliare, ci pericolul constant pe care îl preprezintă ”sluga”.
De altfel, are și chestia asta rădăcini adânci. Balzac era oripilat de slugi, această legătură nesuferită dar necesară dintre păturile inferioare și clasele superioare. Trebuia să le suporți indiscrețiile și bădărănia că altfel n-avea cine să-ți facă ceaiul. E clar că Puiu e mai mult pe această linie, într-un fel descoperă rădăcini mai adânci decât crede ale realismului de secol 19. Scena din film cu omorul trimite clar și la o posibilă revoltă a slugilor, la fel și trimiterile la Romanovi și în general la revoluții, cele care au împins clasele populare în față. Și trimite și la o confuzie clasică între slugi, în particular, și proletariatul organizat în general, e confuzia unghiului de vedere conservator.
***
Începusem să mă uit la Malmkrog cu speranța unui mișto nebun la adresa elitelor care se iau în serios de obicei, în timp ce li se schimbă lumea de sub picioare. Nu, în afară de câteva scene introduse în plus și eliminarea Antihristului (finalul textului lui Soloviov), Puiu face un exercițiu de fidelitate față de text. De ce? Nu aflăm din film, aflăm iarăși din interviuri: le zice bine Soloviov, asta crede Puiu, asta spune pe toate canalele. În fond se discută despre esența europeană a Rusiei, despre unitate europeană. Și, da, par că se potrivesc, numai că lucrurile se discută înainte de Primul Război Mondial. Panicile sunt altele, profețiile s-au mai schimbat și ele.
Când Puiu spune că textul lui Soloviov e actual ce însemnă asta mai exact? Că masele și utopiile ar încurca treburile. Orice dialog se blochează când servitorii nu mai răspund la clopoțel.
***
De pe malurile Mediteranei, unde își imagina Soloviov dialogurile, mergem, în filmul lui Puiu, într-o casă nobiliară din Transilvania. În cartea lui Soloviov nu apăreau servitori, aici servitorii mișună, asigură tot timpul resursele pentru dialogul stăpânilor. La un moment dat, vorbăria filozofardă se termină, se aud niște împușcături, cad la pământ personajele principale, după care dialogurile se reiau imperturbabil. O joacă de-a realismul simpatică. Tot de aici își luau și unii ca mine speranța că Puiu a băgat servitorii în scenă cu vreo intenție benignă. Aș crede însă că avem fix inversul lui Parasite (Bong Joon Ho, Oscarul pe 2019), servitorii pare, după regizor, că distrug o discuție bună, nu întrerup o ordine socială nedreaptă. Puiu e un artist inteligent, știe să nu intervină prea clar, ideologic, în mersul unui film. Dacă m-aș pricepe însă, i-aș monta printre cadrele lungi superbe din Malmkrog, pasaje din declarațiile univoce de după film. Știu că nu se face, dar aș face-o, ar fi o superbă fotografie a ”apoliticului” artistic.
***
”Trei dialoguri despre război, progres şi sfârşitul istoriei universale” , incluzând povestirea de la final cu Anticristul, constituie ultima carte a lui Soloviov înainte să moară, în 1900, la numai 47 de ani. În prefața la ediția din 1992, Ion Ianoși contextualizează perfect apariția acestei ultime cărți în timpul vieții lui Soloviov. Un detaliu extrem de important e că între cele cinci personaje apar referințe la scandalurile vremii. Unul dintre ele era influența unei religii noi, iar unul dintre avataruri era ”tolstoismul” – credințele lui Tolstoi într-un fel de creștinism fără Cristos, o religie a binelui social, fără ritual atașat. Soloviov visa o reunificare a religiilor (fusese nihilist după ce renunțase la ortodoxie, apoi se îndreptase la catolicism și avea un vis al unei religii creștine dincolo de schismă), iar finalul cărții ar putea fi scris, ne informa Ianoși sub influența romanului care exprimă cel mai bine această credință, romanul Învierea, publicat foileton în 1989, cu câteva luni înainte să-și termine Solovioiv povestirea Anticristul.
Prințul lui Soloviov (Olga, în filmul lui Puiu) este influențat de credințele târzii ale lui Tolstoi, iar avatarul autorului, Domnul Z, ridiculizează și atacă aceste credințe. Soloviov vede secolul XX unul al războaielor (a avut dreptate, n-a nimerit însă cine cu cine se va bate, el fiind obsedat de o posibilă ofensivă asiatică), iar secolul XXI unul al păcii generalizate, conduse de Anticrist, a cărui pace va fi de fapt un vehicul pervers al răului. Da, probabil pe aceste rânduri se masturbează marii luptători împotriva corectitudinii politice. Cum bine zice Ianoși, această lume a Anticristului pare a fi o zacuscă de Marx, Nietsche și Tolstoi. Soloviov o critică pentru că este un creștinism fără Iisus. Din nou un motiv ca mulți să vadă aici o prevedere a comunismului, o încercare de a obține fericirea pământească fără obediență religioasă, o societate a lucrătorilor din vie care îl reneagă, îl ucid pe proprietarul viei – parabola biblică apare și în Soloviov, și în ”Învierea”. Tolstoi, în ”Învierea”, ridiculizează prin personajele sale tocmai credința osificată în ritual. O credință care, spune un personaj, ar fi renegată de Iisus însuși.
Discursul Politicianului, un europenist convins, ar putea zgâria urechile fine vestice. Dar aici Puiu are dreptate, este un reprezentant fidel al liberalismului sălbatic estic din zilele noastre. Europenismul e o flamură pe care o fluturi arogant deasupra tuturor culturilor și pe care o folosești colonial fără scrupule. Un liberal, ba chiar și un conservator din Vest s-ar îngrozi. În Est însă bate încă inima liberalismului în varianta lui crudă, fără măști umanitare.
***
Am înghițit gălușca, deci, am citit Soloviov până la capăt înainte să văd filmul. Cartea este foarte ”datată”, ce e mai valoros are legături literare cu inflexiunile prietenului lui Soloviov, Dostoievski și, mai semnificativ, polemica lui Soloviov cu Tolstoi. Tolstoi e văzut ca un conservator pe placul stângiștilor. Lenin îl adora, Lukacs la fel.
Și Tolstoi realul și personajele lui aristocrate sunt obsedați de ”cei de jos”, de țărani, slugi, declasați. Religia nouă a lui Tolstoi era o premoniție, el expunea convingător vina aristocrației față de clasele asuprite, într-un mod frust, aproape determinist. În ”Învierea”, romanul cu care Soloviov polemiza direct cuprinde povestea unui aristocrat și a unei prostituate pe care acesta se chinuie s-o salveze (pentru c ă tocmai aristocratul o împinsese într-un destin nefericit). Ce învață însă, de fapt, e să o respecte, să constate că aceasta nu are neapărat nevoie de salvarea lui, ba chiar să vadă că există o lume a nobleții și solidarității în ceva ce pare doar o foșgăială a lumpenului. La Soloviov nu există clase inferioare. Puiu le bagă în scenă. Și mai bagă în scenă un personaj, un colonel muribund, tot ce-i posibil un avatar al lui Tolstoi, singurul nobil care vorbește cu slugile.
***
Introducerea în film a servitorilor care până la urmă se revoltă – majordomul pare să se întrevadă în fundal cu o pușcă în mână – este eliberatoare pentru spectatori. În fond, plictiseala lor e înnobilată revoluționar. István putea intra să împuște mai departe nu doar nobilii fandosiți, ci și operatori, machiori, firma de catering, regizor, asistenți, tot ce găsea. Catharsisul ar fi fost deplin pentru noi, bieții consumatori de seriale.
Personajul István, majordomul, are o greutate aparte. Există o scenă în care István îl pălmuiește pe un subaltern, el este ochiul vigilent care îndeplinește condițiile materiale pentru existența dialogului stăpânilor. Nu știm de ce se revoltă. Ce știm e că celălalt personaj introdus pe lângă Soloviov, colonelul pe moarte, intrigă și el prin niște întrebări pe care i le pune lui István despre versurile Internaționalei. Cine e colonelul? Cum spuneam, poate fi Tolstoi, poate fi o necesară figură a tatălui muribund, a bătrânului muribund (sau mort deja în Sieranevada), figură importantă în imaginarul acestui regizor. Îmi place mult felul în care Puiu vorbește despre tatăl lui prin interviuri. Figura asta spectrală a mortului sau muribundului este esențială pentru lumea regizorului Cristi Puiu.
***
Ar trebui făcut un recensământ al temelor, obsesiilor anilor 90. Pentru că singura cheie de vizionare a lui Malmkrog este că Puiu repetă la nivel înalt artistic drama unui anumit tip de intelectual ieșit din fermenții anilor 90, plini de yoga, religie, existențialism rus, ortodoxism, mă rog, toată recuzita anticomunistă. ”Actualitatea” filmului nu e greu de dedus, artistul nostru se simte astăzi oprimat de un ”stângism” al mainstreamului vestic, de tirania corectitudinii politice, toate traduse în cheia dreptei de tip nou, internautice: ni se ia libertatea de expresie dacă apărăm dreptul oamenilor de culoare la mai bună reprezentare, drepturile femeilor. E povestea unei generații, o veți tot vedea repetată. Puiu e o particulă mai curând obedientă a acestui ”spirit al timpului”. Tinerețe vajnică anticomunistă, studii în afară, mântuire ortodoxă, redescoperirea esențelor, frica dinspre dreapta de globalizare (dar și integrarea perfectă în sistemul globalist cinematografic), un provincialism profund, de periferie rezolvat magistral artistic. Eu sunt mai curând fan Sieranevada, Aurora, Marfa și banii, sunt în același timp bucuros că operele îi scapă din mână artistului după ce le face publice. Îi urez și lui Malmkrog să fugă cât mai departe de regizorul său cu interviurile sale.
Puiu, puzzle din interviuri
Am vizionat interviurile date de Cristi Puiu în ultimele luni. Un rezumat e util. Nu accept în toate cazurile, ca de la sine înțeleasă, convenția că opera e o moleculă care plutește autonom prin mediul cultural, și că autorul în carne și oase ar fi cu totul altceva. Voi reda declarații interesante (fie exact, fie în rezumat), le voi comenta cu italice.
Lupta pentru libertate și adevăr a regizorului Puiu începea în anii ’90 când se înscria în PNȚCD. A constatat că nici acolo nu e adevăr și, unii răutăcioși o zic deja, iată-l ajuns pesedist, PSD-ul fiind asociat cu conspirația de electoratul de dreapta. Nu de pesedism e vorba, Puiu este din ce în ce mai aprig conservator. Adică vorbește într-un fel care nu îi place publicului progresist de pe la festivaluri, dar sigur le place finanțatorilor, un conservatorism de copil premiant de provincie.
Orice conservator onest scapă și fără să vrea câte un adevăr, nu mai contează că îl interpretează aiurea după aia. Puiu spune că guvernanții au renunțat la solidaritatea cu semenii lor. Corect. Mai spune că manifestațiile din piața Victoriei (alea cunoscute ca ”antimască”) nu sunt neapărat numai adunări de conspiraționiști. Și aici are dreptate, unii aveau o problemă cu sparanghelul. Și pentru deștepții zilei a fost o ocazie să bagatelizeze felul imoral în tratamentul lucrătorilor sezonieri prin referințe la ăia de credeau că li s-a băgat cip în mască.
Facem pasa catre transhumanism, mai zice Puiu, profităm de pandemie și-i păcălim pe cetățeni. Liderii de la Davos ne dau schimbare cu lingurița. Ce să mai, seamănă cu propriul personaj conspiraționist din Sieranevada. Puiu se împarte felii și se risipește prin filme. Așa, împrăștiat pe roluri, Puiu e seducător, când toți Puiu ăștia se reunesc din nou sub umbrela identității regizorului, dezastrul e gata.
”Eu nu spun ca lucrurile stau așa, libertatea de expresie este blocată”. Cam așa sună legea de pe muntele Google, la asta se închină și rețelele de socializare. Suntem manipulați, dați click aici.
Artistul trebuie sa se opuna puterii, declară Puiu. Corect, numai că puterea nu se manifestă univoc. Pentru Puiu, ca pentru mulți din Piața Universității 90, puterea a rămas Iliescu și Securitatea și mai nou stângismul Vestic. O fi. Asta până când te trezești și trebuie să supraviețuiești într-o lume complet diferită. Nu mai pot angajații români sau europeni de apărarea corectitudinii politice. Îi apasă cam cât îl apăsa pe Istvan din film venirea Anticristului.
Omul nu e decât un biped fără Dumnezeu, spune Puiu pe urmele lui Dostoievski. Da. Aș plusa: și cu Dumnezeu, tot doar un biped e. Cu fiecare film Puiu descopera adevărul: suntem niste mamifere triste.
”30 ani sunt insuficienți pentru depășirea comunismului”, ne mai spune regizorul îngândurat. Așa e, poate doar 3000 de ani pot rezolva ceva. E din gama ”uită-te ce mă lupt cu puterea” când toată puterea de la locale la Parlament și corporații, toți repetă asta în cor. E adevărat, prin Ghencea sau prin Balta-Albă mai auzi câte un oftat după Ceaușescu. Dar intri în Mega și-ți trece.
Puiu simte mai mult, simte monstruos ca într-un blockbuster de la Hollywood (tocmai ce-am văzut o ecranizare cretină după Huxley, Minunata lume nouă, cu aceleași inflexiuni): ne întorceam toată lumea la comunism, la fabian-socialism; a fost în derulare în secolul 20, e dus la bun capăt acum. Brr, plin de droguri, sex cu gen indefinit, toată lumea sătulă, lăsați Anticristul să vină.
Păcatul originar e cumva un conflict între generații făcute praf material și generații care le-au disprețuit spiritual. Generatia mea făcea yoga, băga casete video și dup-aia TV prin cablu până la delir. Părinții noștri făceau boli de nervi, pierdeau joburi, nu se integrau lumii noi, țineau cu minerii, făceau numai prostii. Până la urmă generația cititoare de Soloviov, spiritualistă, capitalistă și artistă a învins.
”Mi-ar fi plăcut ca la finalul filmului să fie ei toți, personajele executate, asasinate, vor cădea, se va disipa fumul, și la relanti din partea dreapta va pătrunde în cadru un cosmonaut cu un casetofon și va porni o piesă a lui Bee Gees. Ținea de o altă vârstă a mea povestea asta, mi s-a părut așa, un soi de infantilism, de teribilism. Tentațiile astea sunt multe.” Mi-ar fi plăcut fie să intre dracului servitorul ăla cu pușca mai în prim plan, ce ne mai ferim de lupta de clasă, că doar a câștigat ”Paraziții” Oscarul. Însă Puiu nu a vrut să transmită vreun sentiment de revoltă spectatorului. Mai curând un sentiment de neputință în fața slugii imprevizibile. Ar fi mers și cu cosmonautul, nu m-aș fi plâns.
”M-a interesat dacă pot deplasa punctul de greutate de pe acțiune pe dialog. Narațiunea e de obicei dusă de acțiune, dialogurile doar ajută spectatorul. (…) Mă interesează ce se întâmplă între doi oameni care vorbesc.” De aceea mă fascinează specialiștii care pot urmări mișcările camerei și modificările convenției de imagine. Eu mă uit la orice ecran tot ca la o cutie magică, asta e.
Despre energiile negative întâlnite în satul transilvan unde au avut loc filmările: ”nu mi s-a întâmplat niciodată în viața mea să simt atâta negru (…) lucruri negre imateriale care duceau la un rău fizic, tensiune crescută, stare de rău, crize, plânset, urlet. Unul dintre actori mi-a zis il y a le diable entre nous, cu lacrimi țâșnindu-i din ochi.” Probabil avea dreptate ăl de-a zis l‘enfer c‘est les autres. O veste bună pentru atei e că nu ajută nici cu preot, Puiu mărturisind: ”Am chemat un preot, au venit doi să sfințească locul. A doua zi, după slujbă. Proiectoare arse, pulsiuni de tensiune. Bubuitură, fum”… E aproape nedrept că nu s-a făcut film cu making-of și spectatorul trebuie să-l vadă doar pe Soloviov dramatizat.
Să consemnăm că printre minunile filmului se numără și o convertire. Ateul Frederic (Actorul Frederic Schultz-Richard), după ce a repetat textul, a lăsat ateismul deoparte, ne-a mai povestit Puiu.
Despre scena omorului Puiu nu lasă loc de ambiguități: așa s-a întâmplat în 1917, e clar că o vede revoluția rusă ca pe o răscoală a servitorilor și dispariția unei lumi.
Faza cu astronautul care să intre în schema realistă ar fi fost suprarealism teribilist, după Puiu, dar n-a băgat-o nu pentru că se ferea de teribilism, ci pentru că nu are scheme burgheze realiste de destrămat, el are scheme burgheze de salvat. E nouăzecismul românesc al recuperării ”ordinii de dinainte”, în pofida viitorului periculos. Acest viitor e mai mereu o formă de comunism. În 90 fuga era de viitor, de un comunism care s-ar putea întoarce. Continuitatea cu Pintilie și minerul său primitiv din ”Prea târziu” (1996) e perfectă. Și Puiu cu un minimalism învățat tocmai de la stângiștii de francezi încearcă să ne indice pericole, să ne spună adevărul. Ca mulți alți artiști de pe la noi, și el a găsit până la urmă adevărul la mănăstire. Anii ’90 până la capăt.
Interviurile folosite în documentare: RFI, Transilvania culturală, EVZ