Wir sind der Zukunft getreue Kämpfer
Wir sind die Arbeiter_innen von Wien
Introducere
Au salvat românii Viena de comunism?
Acest text face parte dintr-un studiu independent mai larg, care analizează confruntările violente dintre noiembrie și decembrie 1918 din Transilvania, precum și mizele lor politice.[1] Textul se concentrează îndeosebi pe aspectele militare și represive ale instaurării administrației române în provincie. Istoria violențelor din acele două luni este istoria reprimării unor grupuri politice de către altele, o istorie marțială, în care războiul a continuat de fapt încă multe luni după încheierea lui în vest; este, în fine, o istorie a pacificării unor tulburări și violente revoluționare.
Fragmentul de față spune povestea politică a primelor zile din noiembrie 1918, și se concentrează îndeosebi pe relația dintre sfârșitul Imperiului Austro-Ungar și preluarea puterii de către români în Transilvania. Activitatea lui Iuliu Maniu la Viena a fost decisivă pentru crearea capacității militare necesare pentru a prelua întâi controlul, apoi puterea politică în Ardeal. Totuși, această activitate este în mod deloc surprinzător învăluită într-o aură de legendă cu valențe romantice și siropoase, care nu fac cinste unei analize istorice sobre și realiste. Acțiunile lui Maniu au urmărit de fapt maximizarea puterii sale politice.
Discursul anticomunist a jucat un rol fundamental în legitimarea acestei acțiuni pur pragmatice. Am analizat într-un alt text cum anticomunismul a contribuit în varii feluri la ‘marea unire’. După ce în 1918 a funcționat ca pretext pentru intervențiile militare în Basarabia, Bucovina și Transilvania, discursul anti-comunist a sprijinit și Războiul Româno-Ungar din anul următor. Pe de altă parte, în textul de față analizez un alt aspect al acestui discurs. În cazul Vienei ‘bolșevice’ nu mai e vorba de un teritoriu râvnit, ci de unul care trebuie purificat în numele restaurării ordinii și a civilizației. Comunismul e un patogen care infectează soldații armatei monarhiei întorși de pe front, dar căruia românii îi sunt imuni, fiind totodată datori să îl combată, acoperindu-se de glorie. Ridicolul acestei legende este astfel întrecut doar de inexactitatea sa. Istoricii români de până acum nu s-au obosit să verifice această poveste, decât cel mult făcând referire la memorialistica şi interpretările altor români (Elie Bufnea, Constantin Isopescu-Grecul, Traian Popa). Așadar, m-am folosit de o sursă care mi s-a părut a avea un grad mai mare de obiectivitate: presa vieneză a vremii; am citit ziare apărute în acea perioadă, care relatau cu lux de amănunte toate evenimentele turbulente prin care trecea capitala. Am căutat în zadar dovezi care să ateste veridicitatea acestei povești în care românii salvează Viena de comunism.
O legendă de nişă
Există în istoria recentă a României o legendă care, deşi e puţin cunoscută, nu pare să fie contestată de nimeni. Aceasta este legenda salvării Vienei de comunişti de către Iuliu Maniu.[2] Pe scurt, Maniu a fost desemnat ‘ministru de externe şi de război’ de către Consiliul Naţional Român (CNR) din Transilvania (Stoica, 1932: 111). În această calitate, la sfârşitul lui octombrie 1918 a ajuns la Viena mandatat să organizeze şi să aducă în Transilvania soldaţii de naţionalitate română din armata imperiului Austro-Ungar.[3] Pentru a face asta, Maniu avea două misiuni: în primul rând să se asigure că soldaţii români care se întorceau de pe front ajungeau sub comanda lui, şi în al doilea rând să evite ca aceşti soldaţi să depună jurământ sub steagul republicii maghiare (Clopoţel, 1926: 56). Aceste operaţiuni aveau ca scop organizarea unei forţe armate proprii a CNR.
În ultimele zile ale lui octombrie 1918, armata imperiala se fărâmiţa, ca urmare a prăbuşirii frontului din Italia, şi a colapsului politic ce a urmat (Rauchensteiner, 2014: 996 – 1001). În acest context, Maniu a avut o întâlnire secretă cu ofiţerii români din Viena, în timpul căreia a subliniat necesitatea ca soldaţii români care veneau ‚anarhizaţi’ de pe front ‘să se supună exclusiv comandei’ acestor ofiţeri (Stoica, 1932: 113). Organizaţi in ‘Senatul soldaţilor români din Viena’, ofiţerii români din fosta armată imperială au preluat[4] două regimente ale acestei armate, împreună cu armamentul şi echipamentul acestora.[5] În paralel, au condus ‘activităţi de propagandă’, convingând soldaţii români intorşi de pe front în Viena să se supună Senatului (Groza, 2015: 173). Preluarea acestor regimente a fost văzută de protagoniştii ei ca parte din ruperea Transilvaniei româneşti de Ungaria (Popa, 2015: 91) şi în acelaşi timp ca o acţiune de ‘dezorganizare’ a armatei Ungariei (Bufnea, 2015 [2010]: 30).
În 2 noiembrie, Iuliu Maniu şi Isopescu-Grecul au demarat procesul de recunoaştere oficială a noii forţe armate pe lângă autorităţile austriece. Au avut tratative mai întâi cu ministrul de război al Monarhiei (Rudolf Stöger-Steiner), apoi cu cel al Republicii (Josef Mayer).[6] Primul a refuzat orice responsabilitate, iar al doilea a aprobat acţiunile ofiţerilor români. Astfel s-a născut legenda conform căreia trupele române conduse de Maniu au protejat Viena de comunism.
Premisele acestei legende sunt:
- A existat o revoluţie bolşevică la Viena la sfârşitul lui octombrie şi începutul lui noiembrie 1918.
- Autorităţile austriece au solicitat ajutorul trupelor româneşti pentru înăbuşirea revoluţiei şi menţinerea ordinii publice.
- Trupele româneşti din Viena au fost singurele care au ramas disciplinate în acele zile, şi singurele forţe care au apărat Viena de violenţele revoluţiei bolşevice.
Prima premisă a acestei legende este ceea ce istoricii şi observatorii români au considerat a fi starea ‘revoluţionară’ din Viena sfârşitului lui octombrie şi începutului lui noiembrie 1918.[7] De fapt, lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Săptămâna dintre 27 octombrie si 2 noiembrie a fost una extrem de haotică şi volatilă, dar căreia cu greu îi putem da numele de ‘revoluţie’. Istoricii austrieci au mari rezerve în legatură cu folosirea acestui termen pentru a descrie evenemintele petrecute în Viena în aceasta perioadă. Abolirea vechiului sistem imperial a fost realizată treptat, sub conducerea unei coaliţii de forţe politice care a inclus atât social-democraţi cât şi naţionalişti germani.[8] Nu a existat un grup de susţinători ai vechiului regim care să fi opus o rezistenţă considerabilă transformării Austriei în republică. În fine, străzile Vienei nu au văzut ciocniri violente şi nici vărsări de sânge (Leidinger, 2017: 2).
A existat desigur o transformare politică în urma căreia Imperiul Austro-Ungar s-a fărâmițat într-o serie de state succesoare, iar Austria a devenit republică. Dar această transformare s-a produs treptat, în mod controlat și aproape firesc. În urma desprinderii Cehoslovaciei, Croației, Sloveniei, Poloniei și Ungariei, tot ce mai rămăsese din imperiu, în jurul Vienei, erau teritorii locuite de etnici germani. Aceștia, conform principiilor wilsoniene, și-au declarat la rândul lor dreptul la autodeterminare în cadrul imperiului (Taylor, 1976: 250). Astfel încât pentru aproape două săptămâni, între 30 octombrie și 11 noiembrie, au operat două guverne – cel imperial și cel republican. Primul guvern – denumit și ‘guvern de lichidare’ – își pierdea treptat din legitimitate. În urma abdicării ultimului împărat, pe 12 noiembrie cel de-al doilea guvern a proclamat Republica. Au existat o serie de reforme politice și sociale, dar acestea au favorizat în special clasele de mijloc, și în orice caz nu au produs o schimbare socială dramatică (Leidinger, 2017: 6 – 7).
Pentru a înțelege mai bine, să privim o situație contrastantă: în Budapesta, la sfârșitul lui octombrie, au avut loc ciocniri violente între simpatizanții vechiului regim și revoluționari (Révész, 2019: 3; Rauchensteiner, 2014: 1004). A existat o stare turbulentă din care s-a format noua republică (Welt Blatt, 1 nov 1918: 2; Neues 8 Uhr Blatt, 2 nov 1918: 1). Au existat, desigur, violențe și în Viena, dar ele nu au fost, din punct de vedere istoric, politic și social, cauzele schimbării de regim, precum în Ungaria (Leidinger, 2017: 4). În Austria, schimbarea a fost pregătită de o serie de politicieni, care au stabilit un parlament, un guvern, o constituție în 30 octombrie şi două săptămâni mai târziu, republica. După cum admite un istoric austriac, această republică nu a fost proclamată ca urmare a luptelor stradale (Maderthaner, 2010: 56).
Violențele din Viena de la sfârșitul lui octombrie au fost în mare parte distrugeri de bunuri, jafuri și hoții. Aceste incidente nu trădau însă vreun program politic revoluționar. Ele au fost preponderent cauzate de soldații de diferite naționalități care reveneau de pe front traversând Viena. Dovada cea mai clară a acestei observații este că ziarele vieneze ale acelor zile au menționat în special gările orașului ca fiind locurile cu cele mai mari turbulențe. Mii de soldați se adunau în aceste gări, unde trenurile le făceau cu greu față. Împinși de foamea și suferințele războiului abia încheiat, soldații intraseră într-o stare de agitație (Neues 8 Uhr Blatt, 31 Okt 1918: 2). Fiind înarmați, jefuiau și trăgeau focuri de armă (Maderthaner, 2010: 55). În 31 octombrie, 200 de deținuți de la închisoarea militară din Möllersdorf au evadat când gărzile lor au dezertat (Neues Wiener Journal, 1 nov 1918: 1).
Desigur, au existat totuşi și manifestații stradale cu caracter politic. Cea mai însemnată a fost cea din 30 octombrie, când mii de muncitori, soldați, ofițeri și studenți au mărșăluit spre centrul orașului, cerând eliberarea din închisoare a social-democratului Friedrich Adler, ieșirea din război și proclamarea republicii (Maderthaner, 2010: 54; Arbeiter Zeitung, 31 Oktober 1918: 2). În următoarea zi a urmat o nouă demonstrație masivă și pașnică. La acest marș s-a cântat ‘Internaţionala’[9], dar s-a scandat și ‘Deutschland uber alles.’[10] Mulți dintre demonstranți erau naționaliști germani, purtând cocarde în culorile negru-roșu-galben (Welt Blatt, 1 nov 1918: 4). Aceste evenimente nu au fost așadar o ‘revoluţie bolşevică’, ci mai degrabă un amalgam de revendicări și nemulțumiri emise de oameni aparţinând întregului spectru politic. Dar pentru burghezia și aristocrația românească din acele vremuri, orice manifestație stradală masivă era văzută ca fiind ‘bolşevică’ și amenințând ordinea și liniștea.
De altfel, ziarele vieneze ale acelor zile declarau încă din 31 octombrie că pe străzile capitalei este liniște (Neues 8 Uhr Blatt, 31 Okt 1918: 2). În următoarea zi s-a constituit deja armata republicană austriacă (die Volkswehr), care a centralizat diversele trupe și gărzi răspândite în oraș, și a pus capăt eventualelor dezordini provocate de lipsa de subordonare a soldaților (Die Neue Zeitung, 2 nov 1918: 1). Tot în 1 noiembrie a avut loc și o întrunire a membrilor Gărzii Roșii, o grupare paramilitară comunistă, ne-afiliată social democraților, dar care nu a reunit mai mult de 200 de soldați, și care nu a provocat incidente violente (Neues 8 Uhr Blatt, 2 nov 1918: 2).
La finalul zilei, prima pagină a unui ziar vienez titra ‘Ruhe în Wien’ (Wiener Allgemeine Zeitung, 2 nov 1918: 1). Același lucru era declarat și în 4 noiembrie, deși ziarul relata unele incidente cauzate de soldați în gările Vienei (Wiener Allgemeine Zeitung, 4 nov 1918: 1; 4). În următoarea zi, cotidianul descria ‘soldaţii și ofițerii cu cocarde roșu-alb-roşu’ care se plimbă pe străzile liniștite ale orașului (Wiener Allgemeine Zeitung, 5 nov 1918: 4). Un ziar de seară relata în aceeași zi că ‘şi astăzi a fost liniște deplină în Viena și împrejurimile sale’ (Neues Wiener Abendblatt, 5 nov 1918: 5). A fost ‘Ruhe în Wien’ pe prima pagină în 6 noiembrie (Die Neue Zeitung, 6 nov 1918: 1) și la fel în 7 noiembrie (Arbeiter Zeitung, 7 nov 1918: 3). Așadar, nici vorba de ‘volbura revoluţionară’ (Bufnea, 2015 [2010]: 29) sau de ‘fierbere în întreagă Viena’ (Clopoțel, 1926: 56), după cum au prezentat diverși comentatori români situația.[11]
A doua premisă este că guvernul republican al Austriei a solicitat ajutorul trupelor românești conduse de Maniu pentru a menține ordinea și siguranța publică în Viena. O biografie a lui Maniu scrie că ‘jafurile și desordinile au atins, la un moment dat, culmi așa de îngrijorătoare, încât guvernul austriac a fost constrâns să facă apel la concursul d-lui Maniu […] care, în câteva zile a făcut ordine cu cătanele sale [pe] străzile largi ale Vienei’ (Stoica, 1932: 117). Conform unui martor ocular, Mayer (din guvernul republican) ar fi cerut Senatului român ‘ca la nevoie, să le dăm, cu regimentul nostru, concursul în menținerea ordinii’ (Popa, 2015: 100). După mărturia lui Isopescu-Grecul, alt martor ocular, discuția a fost purtată de fapt cu Stöger-Steiner (din guvernul imperial), care a întrebat ‘dacă schimbând pe ofițerii străini cu ofițeri români vom fi în situația de a menține disciplina în regimentele românești, ca ordinea publică să nu fie tulburată’ (citat în Stoica, 1932: 115).
Nu am putut găsi în presa austriacă relatări care să ateste aceste afirmaţii. Unele ziare menţionează într-adevăr că Consiliul Naţional Român a pus la dispoziţia administraţiei austriece cele două batalioane staţionate în Viena, pentru menţinerea ordinii (Arbeiter Zeitung, 5 nov 1918: 6; Neues 8 Uhr Blatt, 5 nov 1918: 2; Tages-Post, 6 nov 1918: 1).[12] Nu există însă nicio dovadă că autorităţile noii republici le-ar fi solicitat şi chiar folosit. Aceste ştiri ar putea fi aşadar doar un ‘comunicat de presă’ al Senatului soldaţilor români din Viena. În afară de construcţiile romanţate ale unor comentatori şi memorialişti români, care au generat ulterior acest mit, nu am găsit niciun alt semn care să susţină ideea că soldaţii români, conduşi de Maniu, ar fi făcut ‘ordine pe străzile Vienei’.[13] De altfel, aceste străzi erau în acele zile (2 – 7 noiembrie), aşa cum am arătat, ‘in Ruhe’ – liniştite.
A treia premisă este că autoritățile Austriei erau depășite de situație, iar trupele conduse de Maniu au fost singurele în stare să păstreze ordinea și să salveze Viena de bolşevism. Bufnea (2015 [2010]: 29) relatează că ‘ [s]ingurele trupe disciplinate erau detașamentele românești organizate în marele lagăr din Wiener Neustadt.’ Popa este mai romantic: ‘bieţii românași, mai blânzi la fire, mai timizi și neatinși de curentele socialiste, pe de altă parte fiind departe de ogrăzile lor, au rămas, în majoritate, în cazarmă, pe când ceilalți s-au risipit ca praful în vânt’ (Popa, 2015: 94). Istoricii români afirmă că soldații conduși de Maniu în Viena constituiau ‘singura forță disciplinară [sic] din fosta armată austro-ungară, autorizată să restabilească ordinea în capitala austriacă’ (Mărcuş și Codre, 2018).
Totuși, autoritățile austriece nu aveau de ce să se bazeze pentru ‘restabilirea ordinii’ doar pe soldații transilvăneni bine disciplinați. Contrar spuselor românilor, conform cărora ‘chiar și poliția se bolşevizase’ (Clopoțel, 1926: 56), străzile capitalei erau apărate de poliție (Wiener Allgemeine Zeitung, 31 okt 1918: 4; Neue Freie Presse, 3 nov 1918: 4; Neue Freie Presse, 6 nov 1918: 2). În plus, așa cum am menționat, încă din 1 noiembrie se constituise die Volkswehr, armata republicană. Ea era menită să fie o forță militară constituită pe criterii etnice din soldați germano-austrieci și organizată pe baza consiliilor soldaților (Freie Stimmen, 5 nov 1918: 6). Senatul lui Maniu avea, de altfel, aceeași organizare. E greu de înțeles cum de comentatorii și istoricii români au putut vorbi despre o ‘bolşevizare’ a străzilor și instituțiilor vieneze în acele zile. După cum am arătat, schimbarea de regim nu s-a produs printr-o revoluție, cu atât mai puțin printr-una ‘bolşevică’. Acest termen pare să izvorască mai degrabă dintr-o obsesie reacționară din interbelicul românesc, care făcea ca orice agitaţie stradală să fie una ‘comunistă’ (Mireanu, 2019b: 45 – 6).[14]
După toate aceste argumente, se ridică totuși întrebarea: de ce a fost nevoie de crearea acestui mit, în aparență neînsemnat? O primă miză pare să fie data de valențele sale eroic-naționaliste. Partidul Național Român a fost, cronologic, printre ultimele grupări din imperiu care s-a mobilizat pentru a-și atinge scopurile de independență politică.[15] Mai mult, în 2 noiembrie, când Maniu făcea ‘revoluţia la Viena’, se proclamaseră deja statul Cehoslovac și cel Sloveno-Croato-Sârb, în timp ce constituirea statului Poloniei era deja în curs (Taylor, 1976: 249). Ungaria avea deja un guvern revoluționar care renunțase la fidelitatea față de Împărat. Așadar, acest mit a fost probabil un mod de a compensa post-factum tardivitatea acțiunii politice a românilor transilvăneni. În plus, mitul are și un pronunțat aspect de glorificare, care completează tabloul unui discurs romantic și naționalist: ‘Închipuiţi-vă, un guvern, pe teritoriul ţării sale, face apel la noi pentru menţinerea şi asigurarea ordinii. Ceva mai înălţător nici nu se putea. În metropola habsburgică, românii chemaţi să asigure liniştea şi avutul cetăţenilor’ (Popa, 215: 100).
Pacificare şi state-building
La o analiză mai profundă, acțiunea lui Maniu la Viena are totuși o însemnătate strategică pronunțată. În primul rând, prin concentrarea și preluarea comenzii asupra a zeci de mii de soldați, Maniu a reușit să constituie o forță paramilitară care să lupte pentru CNR și să ‘înlăture anarhia’ (Mărcuş și Codre, 2018). Începând cu noiembrie şi până la instaurarea administraţiei României, în Transilvania a existat o stare permanentă de violenţă (Groza, 2016). La ea au contribuit substanţial soldaţii întorşi de pe front, grevele muncitorilor (Liveanu, 1960: 478 – 489), revoltele ţăranilor (Cheresteşiu et. al., 1961: 369 – 372), prezenţa unei cantităţi mari de armament furat, precum şi prezenţa a patru armate (română, franceză, sârbă şi germană) în teritoriul provinciei.
Organizarea soldaților români din Viena a făcut parte din proiectul politic principal al lui Iuliu Maniu: pacificarea Transilvaniei în vederea consolidării statale. El a urmărit consecvent crearea unui stat transilvănean independent, sau cel puțin a unuia cu autonomie provizorie pe termen cât mai lung (Livezeanu, 1995: 134; Constantinescu și Pascu, 1971: 286). În timpul tratativelor CNR cu Oskar Jaszi, el a a avut o intervenție faimoasă în care a subliniat necesitatea separării Transilvaniei și menținerea independenței sale. Conform lui Clopoțel, Maniu a declarat: ‘noi ca popor suveran vrem să avem toate atributele suveranității și în primul rând – în vederea dezordinii ce se înstăpânește și pe care noi o putem împiedica – puterea administrativă pe întreg teritoriul pe care-l știm a fi al nostru’ (Clopoțel, 1926: 92).
Este interesant de amintit că trei luni mai târziu, în februarie 1919, Maniu a avut o întrevedere cu doi militari francezi trimiși la Sibiu de Berthelot. În cadrul acesteia, Maniu ar fi făcut referiri la ‘autonomia absolută’ a Transilvaniei în acel moment: ‘Károly [guvernează] la Budapesta și eu aici’; mai mult, ar fi insistat pe lângă delegația franceză pentru înființarea la Blaj a unei instituții financiare franceze de credit, care ar fi asigurat ‘statului Transilvaniei’ independența față de ‘finanţa austro-ungară’ (Abrudeanu, 1932: 449; Liveanu, 1960: 577). Câțiva ani mai târziu, Maniu a recunoscut că, în urma unirii, a luat în considerare revendicarea unui parlament pentru Transilvania, separat de cel de la București (Abrudeanu, 1932: 409).
Tot în legătură cu această preluare a controlului Transilvaniei dorită de Maniu, trebuie menționată și chestiunea ‘voluntarilor ardeleni’ – soldați români ai armatei austro-ungare care au dezertat sau s-au refugiat în Rusia în timpul războiului. În 1923, unul dintre aceștia, Petre Nemoianu, scria: ‘Cine s-a împotrivit oare mai mult la mobilizarea corpului de voluntari cu ocazia instituirii administrației românești în Ardeal, ca dl Maniu… De ce? Fiindcă îi era teamă că voluntarii îi vor smulge „imperiul” Ardealului’ (Nemoianu, 1923: 840). A existat într-adevăr o competiție pentru putere, rar studiată în istoriografia românească, între PNR și un grup dizident condus de Octavian Goga (Abrudeanu, 1932: 270 – 3; Cheresteşiu et. al., 1961: 293; 295). Acesta a emigrat în 1914 în Regat în urma unor disensiuni cu Al. Vaida Voievod și Iuliu Maniu (Stere, 1912: 1 – 5), după care a demisionat din partid. Goga a urmărit încă de la început organizarea unui corp de armată – ‘o legiune de ardeleni care să fie pregătită pentru o eventuală acțiune în Transilvania.’[16] În Iași, în 1917, Goga a preluat coordonarea militarilor ardeleni dezertați în Rusia (Nemoianu, 1922: 76; Ţucă, 2011: 74). Este probabil că ‘împotrivirea’ lui Maniu de care pomenește Nemoianu să fie datorată acestei rivalități, iar ‘voluntarii’ să fi fost inițial asociați cu grupul dizident al lui Goga.[17] ‘Smulgerea imperiului’ ar putea fi o aluzie la o astfel de eventuală luptă pentru controlul Transilvaniei, iar neutralizarea ‘voluntarilor’ a fost mișcarea prin care Maniu s-a asigurat de victorie.
În orice caz, este cert că Consiliul Dirigent condus de Maniu a avut o atitudine cel puțin rezervată față de acești ‘voluntari’. La întoarcerea acestor soldați în Transilvania la începutul lui 1919, Maniu a dispus internarea lor în ‘lagăre de carantină morală și sanitară’ (Ţucă, 2011: 259 – 261). Premisa acestei detenții temporare a fost că soldații români care au luptat în Rusia alături de Legiunea Cehoslovacă împotriva Armatei Roșii ar fi fost, de fapt, ‘infectaţi’ cu bolșevism. Astfel, internarea lor presupunea ‘purificarea morală’ și eliminarea oricărei urme de bolșevism. Pe cât de cinică ar părea această practică, se pare că ea a fost adoptată și de alte guverne ale vremii, care și-au internat soldații pe care îi suspectau de a fi bolșevici (Volgyes, 1973: 72).
Armata Transilvaniei
Forțele paramilitare organizate de Maniu puteau constitui nucleul unei viitoare armate transilvănene care să asigure puterea de negociere în raport cu Ungaria și Regatul României (Szász, 2002: 766). După cum a declarat ulterior Vaida-Voievod, această acțiune ar fi avut valențe geopolitice mai largi, în care ar fi fost implicate statele din viitoarea Mica Antantă: ‘organizarea unei armate româneşti la Viena făcea parte dintr-un plan militar mai cuprinzător, […] potrivit căruia Ungaria trebuia să fie blocată de armatele naţionale ale foştilor săi cetăţeni. De la răsărit şi de la apus românii, de la nord cehii şi slovacii şi de la sud iugoslavii trebuiau să o constrângă la nevoie, să recunoască acestora dreptul la independenţă, la constituire de state naţionale suverane, în virtutea principiului autodeterminării naţiunilor. Prezenţa detaşamentelor româneşti la Viena, disciplinate şi bine înarmate, au determinat pe ministrul de război al Ungariei să recunoască şi să dispună că românii nu pot fi obligaţi să jure credinţă Ungariei. Ungaria a cedat pe plan militar’ (Bufnea, 2015 [2010]: 30). Este clar că Ungaria nu ‘a cedat’ în urma acestei acțiuni, ci mai degrabă în urma Armistițiului cu Antanta de la Belgrad (Mireanu, 2019a). Simbolic însă, acțiunea lui Maniu a fost într-adevăr concepută că o lovitură dată vechilor suverani.
Totodată, oferta lui Maniu către autoritățile austriece viza câștigarea unui eventual sprijin al acestora împotriva Budapestei. Aceasta era, de altfel, consecventă cu gândirea strategică ce inspirase acțiunile Partidului Național și înainte de război; strategia naţionaliştilor români la începutul secolului XX fusese loialitatea pentru împărat şi principiile supra-naţionale elaborate la Viena (Hitchins, 1981: 625 – 7; Unirea, 23 nov, 1918: 1). Apropierea de Austria era văzută ca o cale de emancipare de sub controlul maghiar (Liveanu, 1960: 465; 547). Maniu, în principal, era un adept convins al colaborării cu Viena (Constantinescu și Pascu, 1971: 239). Chiar dacă trupele sale nu au avut o contribuție atât de mare pe cât pretinde legenda, disponibilitatea lui Maniu față de noul guvern republican era o ofertă de servicii de securitate prin care puteau fi câștigate încrederea și sprijinul acestui guvern.
Resursă în cadrul luptei pentru putere
Există și un alt motiv pentru care acțiunea lui Maniu la Viena a fost o necesitate strategică deloc dezinteresată: lupta pentru putere din cadrul grupurilor de naționaliști români din Ardeal. În aceeași zi în care Maniu se întâlnea cu miniștrii guvernelor din Viena, la 2 noiembrie, la Cluj, se înființa ‘Senatul Național Român’, condus de bancherul Amos Frâncu (Liveanu, 1960: 520). Senatul din Cluj avea o secțiune politică și una militară (Unirea, 9 nov 1918: 1). Constituirea sa a fost astfel un prim pas către crearea unei forțe militare românești în Transilvania, premergătoare oricărei acțiuni în această direcție a CNR (Pester Lloyd, 11 nov 1918: 5). Două zile mai târziu, Senatul încheia (împreună cu consiliile naționale maghiare și germane din Transilvania) un acord de colaborare cu generalul Konrad Siegler von Eberswald, comandantul trupelor imperiale pe teritoriul Transilvaniei (Szász, 2002: 765; Pester Lloyd, 6 nov 1918: 5).
Această manevră a creat impresia că Frâncu s-ar sustrage controlului CNR din Arad (Weber, 1999: 3) și că ar facilita o ‘sciziune’ de CNR, orchestrată de la Budapesta (Clopoțel, 1926: 105). Frâncu a fost contestat ca având ‘aere de dictator’ și îndepărtat de la conducerea Senatului (Clopoțel, 1926: 105 – 6). De fapt, Frâncu acționase în spiritul unei tradiții clujene a colaborării dintre burghezia română și cea maghiară (Weber, 1999: 5; Constantinescu și Pascu, 1971: 188; 240 – 1). Prioritatea sa a fost păstrarea liniștii și ordinii publice, împotriva acțiunilor revoluționare ce amenințau burghezia locală (Liveanu, 1960: 529). Mai mult, acordul cu Siegler nu afecta autonomia forțelor militare românești (Pester Lloyd, 6 nov 1918: 5), care erau puse sub comanda căpitanului român Cotuţiu, finanțat direct de guvernul lui Károly (Weber, 1999: 4). Această autonomie s-a reflectat și în refuzul sistematic al lui Frâncu de a permite trupelor românești să depună jurământul de fidelitate guvernului de la Budapesta (Pester Lloyd, 6 nov 1918: 5).[18]
Cu toate acestea, Frâncu a fost văzut drept contestatar al autorității lui Maniu. În 12 noiembrie, Senatul Militar Român din Viena a primit o telegramă de la Frâncu, prin care se cerea repatrierea regimentului 64, același asupra căruia Maniu preluase comanda la începutul lunii.[19] Cererea i-a fost respinsă. Este semnificativ însă faptul că acest regiment din fosta armata imperială era văzut că o resursă crucială, disputată competitiv de doi pretendenți la controlul militar și politic complet al Transilvaniei. Datorită faptului că Maniu s-a deplasat înaintea altora la Viena și a preluat ofițerii și soldații români întorși acolo de pe front, CNR a putut preveni eventualii contestatari ai autorității sale, precum și eventualele proiecte alternative care să aibă o politică de cooperare cu autoritățile maghiare.
Concluzie
Proiectul lui Maniu a avut succes. O mare parte din soldații români au fost aduși în Transilvania și au fost organizați în ‘gărzi naționale’. Prin aceste trupe paramilitare, CNR a reușit să reprime violent mișcările sociale apărute în Transilvania în noiembrie 1918 (voi vorbi mai pe larg intr-un text viitor despre acest aspect). Totodată, gărzile naționale au servit la restabilirea ordinii interne și la consolidarea Transilvaniei ca teritoriu administrat de români. Consiliul Național Român condus de Maniu a reușit astfel să înlăture orice grup opozant și să își instituie programul de alipire a Transilvaniei la Regatul României. Prin aceste acțiuni, CNR s-a autoproclamat vocea tuturor românilor din fosta provincie Austro-Ungară, și și-a impus propria direcție politică, substituind orice proiect revoluționar proiectului său naționalist (Liveanu, 1960: 509). În acest demers, a fost necesară eliminarea violentă a celor care ar fi vrut ca Transilvania să o ia pe un drum republican sau socialist. Anti-comunismul a servit la criminalizarea și reprimarea unor astfel de poziții opozante. Așadar nu este de mirare că și acțiunea inițială a lui Maniu de organizare a soldaților români din Viena, a fost articulată discursiv ca o mișcare anti-comunistă.
Bilbiografie
Abrudeanu, I. R. (1930) ‘Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului Regat’, Cartea Românească, Bucureşti, 1930
Bufnea, E. (Bufnea, 2015 [2010]) ‘Insurecţia românilor la Viena’, în ‘Senatul militar român central al ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)’, ed. de Mihai-Octavian Groza, Argonaut, Cluj-Napoca, 2015
Cheresteşiu, Victor; Cornelia Bodea; Bujor Surdu; Camil Mureşan; Constantin Nuţu; Acatiu Egyed si Vasile Curticăpeanu (1961) ‘Din Istoria Transilvaniei, vol. II’, ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1961
Clopoţel, I. (1926) ‘Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România’, Ed. revistei Societatea de mâine, Cluj, 1926
Constantinescu, Miron şi Pascu, Ştefan (ed.) (1971) ‘Unification of the Romanian National State. The Union of Transylvania with Old Romania’, Publishing House of the Academy of the Socialist Republic of Romania, Bucureşti, 1971
Groza, M. O. (2014) ‘Consiliul Naţional Român din Blaj versus Consiliul Naţional Român din Alba-Iulia. Rivalitate sau colaborare?’, Administraţie românească arădeană. Studii şi comunicări din Banat-Crişana, IX, coord. de Doru Sinaci si Emil Arbonie, Arad, “Vasile Goldiş” University Press, 2014, pp. 126-136
Groza, M. O. (2015) ‘Drumul spre Alba-Iulia trece prin Viena. Activitatea Senatului Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)’, Administraţie românească arădeană Studii şi comunicări din Banat – Crişana, vol. X, coord. Doru Sinaci si Emil Arbonie, Vasile Goldis Univ. Press, Arad, 2015, pp. 163 – 179
Groza, M. O. (2016) ‘Dimensiunea violentã a revoluţiei transilvãnene şi bãnãţene de la finele marelui rãzboi reflectatã în memoria colectivã’, Astra Sabesiensis, 2, Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, pp. 154 – 163
Groza, M. O. (2018) ‘În slujba consiliului național român central: aspecte privind activitatea gărzilor naționale române (noiembrie 1918 – martie 1919)’, în ‘Marea unire. Fundamente economice şi istorico-sociale’, coord. de Emilian Dobrescu şi Iosif M. Balog, Ed. Astra, Dej, 2018, pp. 393 – 419
Hitchins, K. (1981) ‘The Nationality Problem in Hungary: Istvan Tisza and the Rumanian National Party, 1910-1914’, Journal of Modern History, 53 (December 1981): 619-651
Leidinger, H. (2017) ‘Revolutions (Austria-Hungary)’, International Encyclopedia of the First World War, https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/revolutions_austria-hungary
Liveanu, V. (1960) ‘1918. Din istoria luptelor revoluţionare din Romînia’, Editura Politică, Bucureşti, 1960
Livezeanu, I. (1995) ‘Cultural Politics in Greater Romania’, Cornell Univ. Press, Ithaca and London, 1995
Maderthaner, W. (2010) ‘Utopian Perspectives and Political Restraint: The Austrian Revolution in the Context of Central European Conflicts’, în ‚From Empire to Republic. Post-World War I Austria’, ed. de Günter Bischof, Fritz Plasser, Peter Berger, University of New Orleans Press, pp. 52 – 66
Mărcuş Monica şi Codre Ioana (2018) ‘Iuliu Maniu. Destinul unui părinte fondator’, Revista Intelligence, 20 decembrie 2018, https://intelligence.sri.ro/iuliu-maniu-destinul-unui-parinte-fondator/
Mireanu, M. (2019a) ‘Anticomunism și naționalism în Războiul Româno-Ungar din 1919: realismul politic în diplomația lui Ion I.C. Brătianu și Bela Kun’, https://www.academia.edu/39174807/Anticomunism_%C8%99i_na%C8%9Bionalism_%C3%AEn_R%C4%83zboiul_Rom%C3%A2no-Ungar_din_1919_realismul_politic_%C3%AEn_diploma%C8%9Bia_lui_Ion_I.C._Br%C4%83tianu_%C8%99i_Bela_Kun
Mireanu, M. (2019b) ‘Romania’s Great Union and the Anti-Communist Discourse’, Acta Universitatis Sapientiae, European and Regional Studies, 16, 39 – 57, 2019
Nemoianu, P. (1922) ‘Prima Alba-Iulie. Voluntarii români in războiul pentru întregirea neamului’, Instit. de arte grafice Poporul, Timisoara, 1922
Nemoianu, P. (1923) ‘Uniunea voluntarilor’, în ‘Ţara noastră’, ed. de O. Goga, IV, 26, iulie 1923, Cluj
Popa, T. (2015) ‘Revoluţia din 1918 la Viena’, în ‘Senatul militar român central al ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)’, ed. de Mihai-Octavian Groza, Argonaut, Cluj-Napoca, 2015
Rauchensteiner, M. (2014) ‘The First World War and the End of the Habsburg Monarchy, 1914 – 1918’, Böhlau Verlag, Wien, 2014
Révész, T. (2019) ‘Post-war Turmoil and Violence (Hungary)’, International Encyclopedia of the First World War, https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/post-war_turmoil_and_violence_hungary
Senatul Militar Român din Viena (1918) ‘Protocol luat în cea de-a şaptea şedinţă a Senatului Militar Român din Viena (12 noiembrie 1918)’, in ‘Senatul militar român central al ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)’, ed. de Mihai-Octavian Groza, Argonaut, Cluj-Napoca, 2015
Stere, C. (1912) ‘Incidentul Goga – Vaida’, Tribuna, XVI, 24, 29 ianuarie/11 februarie 1912
Stoica, Sever (1932) ‘Iuliu Maniu’, Institut de Arte Grafice, Tipografia Mayer, Cluj, 1932
Szász, Zoltán (2002) ‘The End of Hungarian Rule in Transylvania and The Socialist Alternative: A Soviet Republic’ în ‘Institute of History of the Hungarian Academy of Science’s History of Transylvania’, Vol. III – From 1830 to 1919, Atlantic Research and Publications, 2002
Taylor, A.J.P. (1976) ‘The Habsburg Monarchy, 1809 – 1918. A history of the Austrian Empire and Austria-Hungary’, Hamish Hamilton, London
Ţucă, C. (2011) ‘Prizonierii români din armata austro-ungară internaţi in Rusia’, Argonaut, Cluj-Napoca, 2011
Volgyes, I. (1973) ‘Hungarian prisoners of war in Russia, 1916-1919’, Cahiers du monde russe et soviétique, vol. 14, nr. 1-2, Janvier-juin 1973. pp. 54-85
Weber, Peter (1999) ‘De la Kolozsvár la Cluj. Ultimul episod al regimului ungar în „capitala” transilvană’, Altera, Anul V Nr.11, 1999
Zeman, Z.A.B. (1961) ‘The Break-Up of the Habsburg Empire, 1914 – 1918. A Study in National and Social Revolution’, Oxford Univ. Press, London, 1961
Periodice:
Arbeiter Zeitung, 31 Oktober 1918, XXX, nr. 297, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=aze&datum=19181031&zoom=33
Arbeiter Zeitung, 5 November 1918, XXX, nr. 302, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=aze&datum=19181105&zoom=33
Arbeiter Zeitung, 7 November 1918, XXX, nr. 304, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=aze&datum=19181107&zoom=33
Deutsches Volksblatt, 22 Oktober 1918, XXX, nr. 10702, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=dvb&datum=19181021&zoom=33
Die Neue Zeitung, 2 November 1918, 12, nr. 299, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nzg&datum=19181102&zoom=33
Die Neue Zeitung, 6 November 1918, 12, nr. 303, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nzg&datum=19181106&zoom=33
Freie Stimmen, 5 November 1918, 38, nr. 253, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=fst&datum=19181105&zoom=33
Neues 8 Uhr Blatt, 31 Oktober 1918, 5, nr. 1237, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nab&datum=19181031&zoom=33
Neues 8 Uhr Blatt, 2 November, 5, nr. 1238, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nab&datum=19181102&zoom=33
Neues 8 Uhr Blatt, 5 November 1918, 5, nr. 1240, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nab&datum=19181105&zoom=33
Neue Freie Presse, 3 November 1918, nr. 19466, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nfp&datum=19181103&zoom=33
Neue Freie Presse, 6 November 1918, nr. 19469, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nfp&datum=19181106&zoom=33
Neues Wiener Abendblatt (Abend-Ausgabe des Neuen Wiener Tagblatt), 5 November 1918, 52, nr. 302, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nwg&datum=19181105&seite=17&zoom=33
Neues Wiener Journal, 1 November 1918, 26, nr. 8979, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nwj&datum=19181101&zoom=33
Pester Lloyd, 65, 6 November 1918, nr. 260, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=pel&datum=19181106&zoom=33
Pester Lloyd, 11 November 1918, 65, nr. 264, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=pel&datum=19181111&zoom=33
Tages-Post, 6 November 1918, nr. 255, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=tpt&datum=19181106&zoom=33
Timpul Nou, 13/26 noiembrie 1918, I, nr. 2, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/85308
Timpul Nou, 18 noiembrie/1 decembrie 1918, I, nr. 3, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/85308
Unirea, 9 noiembrie 1918, XXVIII, nr. 69, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/37004
Unirea, 20 noiembrie 1918, XXVIII, nr. de propagandă 7, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/37008
Unirea, 23 noiembrie, 1918, XXVIII, nr. de propagandă 9, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/37009
Welt Blatt, 31 Oktober 1918, nr. 250, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nwb&datum=19181031&zoom=33
Welt Blatt, 1 November 1918, nr. 251, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=nwb&datum=19181101&zoom=33
Wiener Allgemeine Zeitung, 31 Oktober 1918, nr. 12160, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=waz&datum=19181031&zoom=33
Wiener Allgemeine Zeitung, 2 November 1918, nr. 12161, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=waz&datum=19181102&zoom=33
Wiener Allgemeine Zeitung, 4 November 1918, nr. 12162, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=waz&datum=19181104&zoom=33
Wiener Allgemeine Zeitung, 5 November 1918, nr. 12163, http://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=waz&datum=19181105&zoom=33
Cronologie
Octombrie 1918:
16 oct. – Manifestul împăratului Karl privind restructurarea Austro-Ungariei.
18 oct. – Alexandru Vaida-Voievod citește declaraţia de la Oradea de auto-determinare a Partidului Naţional Român în parlamentul de la Budapesta; nota Lansing, care respinge oferta (manifestul) împăratului.
21 oct. – Germanii din Imperiul Austro-Ungar își declară dreptul la auto-determinare națională şi constituie o Adunare Naţională provizorie.
24 oct – Bătălia de la Vittorio-Veneto, ultima confruntare a armatei Imperiului Austro-Ungar, în urma căreia soldaţii încep să dezerteze în masă.
27 oct. – Instituirea guvernului Lammasch, ultimul prim-ministru al Austro-Ungariei, care a guvernat până în 11 nov.
28 oct. – Proclamarea statului Cehoslovac.
29 oct. – Proclamarea statului slovenilor, croaților și sârbilor.
30 oct. – Armistițiul de la Mudros, cu Imperiul Otoman, care iese din război, lăsând Germania singură cu Austro-Ungaria.
31 oct. – Instaurarea guvernului republican in Viena, condus de Karl Renner; Ungaria: demisia primului ministru Wekerle, revoluția crizantemelor în Budapesta, Mihály Károlyi devine prim-ministru; republica Bănăţeană proclamată în Timişoara; Senatul militar român în Viena; se formează Consiliul Național Român Central, la Budapesta
Noiembrie 1918:
2 nov. – Întrevederea dintre Maniu şi Isopescu-Grecu cu Stöger-Steiner, apoi cu Mayer; CNR își începe activitatea în Arad
3 nov. – Revolta marinarilor din Kiel, care a declanșat revoluția în Germania; armistițiul Antantei cu Austria, la Villa Giusti în Italia
5 nov. – Guvernul Marghiloman ordonă trupelor române să între în Bucovina
9 nov. – Germania devine republică
10 nov. – România intră în război.
11 nov. – Abdicarea împăratului Austro-Ungariei; Austria devine republică; armistițiul Antantei cu Germania şi finalul războiului; proclamarea statului Poloniei.
12 nov. – Un detașament român trece prin Bicaz în Transilvania; armata sârbă intră în Banat.
13 nov. – Armistițiul de la Belgrad cu Ungaria; Jaszi sosește la Arad pentru negocieri cu CNR.
16 nov. – Ungaria devine republică.
25 nov. – Trupele
române ajung în Târgu Mureș.
[1] Mulţumesc persoanelor care m-au ajutat cu materiale şi comentarii la scrierea textului de faţă: Izsák Anikó Borbála, Mihai Burcea, Suzana Lungu, Adrian Tătăran şi Florin Poenaru
[2] https://romanialibera.ro/aldine/history/cum-a-ocupat-maniu-viena-si-praga-245096; https://romanialibera.ro/special/documentare/iuliu-maniu–artizan-al-marii-uniri–a-salvat-viena-de-bolsevism-171304; https://www.ancheteonline.ro/2018/02/cum-a-salvat-iuliu-maniu-viena-de-ocupatia-sovietica-si-praga-de-invazia-trupelor-austro-ungare/
[3] În octombrie 1918 erau aproximativ 70000 de soldați români din Transilvania, Banat și Bucovina în Viena (Groza 2015: 167).
[4] Vezi Popa (2015: 92) pentru o relatare a felului în care s-au făcut aceste ‘preluări’ și cum au fost regimentele decretate a fi ‘românești’. Totodată, vezi Popa (2015: 97) pentru relatarea modului în care ofițerii români au amenințat un căpitan austriac cu violența soldaților pentru a obține 30000 de coroane pentru primele solde ale acestora.
[5] Este vorba de regimentul 64 din Orăştie şi regimentul 31 (‘Pucherna’) din Sibiu, ultimul având iniţial o componenţă majoritar rutenă. Vezi Groza, 2015: 174; Timpul Nou, nr. 2, 13/26 noiembrie 1918, p. 4; vezi şi https://de.wikipedia.org/wiki/Liste_der_k.u.k._Kampftruppen_im_Juli_1914
[6] Vezi mai jos pentru explicaţia existenţei a doi miniştri în acele zile în Viena.
[7] Abrudeanu (1932: 407) vorbeşte chiar despre ‘catastrofa revoluţiei destructive’ din Viena.
[8] In 21 octombrie cei 208 parlamentari etnici germani au format o Adunare Naţională Provizorie pentru Austria-Germană, condusă de câte un reprezentant din Partidul Naţional German, Partidul Creştin-Social şi Partidul Social-Democrat. Vezi Deutsches Volksblatt, 22 oktober 1918: 1 – 4, şi https://austria-forum.org/af/AEIOU/Provisorische_Nationalversammlung/Provisorische_Nationalversammlung_english şi https://www.parlament.gv.at/PERK/HIS/J1918/FOLGE06/
[9] Rauchensteiner (2014: 1004) susţine că imnurile stângii au fost cântate ‘pentru a permite crearea unui oarecare spirit revoluţionar’, dar că în rest sloganele protestatarilor erau în mare parte naţionaliste, cerând unirea cu Germania.
[10] Acest slogan naţionalist fusese auzit pe strazile Vienei şi în 30 octombrie (Welt Blatt, 31 oct 1918: 4).
[11] Groza (2015: 172) cataloghează protestele din Viena ca fiind ‘manifestări anarhice’.
[12] Şi trupele române din Praga au primit ordine de la Maniu să susţină noua administraţie naţională cehoslovacă, în schimbul facilitării repatrierii lor în Transilvania (Zeman, 1961: 229).
[13] Idee preluată ne-critic şi de istoricii regimului comunist, vezi Cheresteşiu et. al., 1961: 375
[14] Vezi şi Liveanu (1960: 512): ‘În acea vreme, burghezia denumea orice acțiune revoluționară, și în special atacarea conacelor, drept acte de bolşevism.’
[15] Pentru politica ezitantă a PNR, vezi Cheresteşiu et. al., 1961: 360 – 1; Liveanu, 1960: 463 – 8; Abrudeanu, 1932: 392 – 3.
[16] Cit. in. Ţucă, 2011: 42; v. si Ţucă, 2011: 44.
[17] De altfel, revista ‘Ţara Noastră’, din care face parte textul lui Nemoianu, era coordonată de Goga.
[18] Deja de la mijlocul lui noiembrie, autoritățile maghiare anunţaseră că soldații români din Ardeal pot depune jurământul de loialitate Consiliului Național Român (Unirea, 20 nov 1918: 1).
[19] Senatul Militar Român din Viena (1918: 55). Vezi şi Timpul Nou, 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, p. 1.