În urmă cu 3 ani călătoream cu trenul de la București la Cluj. În vagon, lângă mine, stătea un grup alcătuit din mai multe cupluri. Erau rude sau prieteni apropiați și discutau politică. Unul dintre ei, puțin mai anxios social, povestea despre implicarea lui în USR. Ceilalți făceau glume pe seama naivității lui și se întreceau în a ridiculiza ambițiile lui politice. Argumentul recurent era următorul: politica e o afacere a unor rețele locale de baroni care investesc resurse financiare substanțiale în organizații politice și apoi le recuperează cu profit când ajung la putere; niște cetățeni indignați fără nici un sprijin nu au nici o șansă de reușită în a lupta împotriva sistemului. E frumos proiectul vostru, însă e de o naivitate copilărească, hahaha; sigur vei schimba tu lumea politică românească, hahaha. Cu cât erau mai persistenți și sarcastici în argumentare, cu atât amicul lor USR-ist părea un tânăr Don Quijote al politicii românești. Încerca să le explice cu mult calm cum anume se organizează USR-ul pe plan local, ce se discută la întâlniri și cum vor să lupte împotriva stabilimentului politic, însă se izbea mereu de un zid de candoare zeflemitoare. Femeile din grup îi zâmbeau politicos, soții lor nu îl slăbeau cu glumele și cunoștințele lor ‘temeinice’ despre ce înseamnă să faci ‘politică serioasă’.
Chiar dacă Dan Barna a avut o prestație slabă la aceste alegeri, cu un scor sub al partidului obținut la euro-parlametare, USR s-a consolidat ca al doilea cel mai important partid de dreapta din România într-un timp extrem de scurt. Succesul și performanța pe care USR-ul o are în politica românească merită notată și analizată. Dacă USR fuzionează cu PLUS, va constitui un partid cu șanse reale să ajungă în zona de 20-25% și va domina jocurile politice interne pentru mulți ani de acum încolo. Ascensiunea fulminantă a acestor formațiuni politice se datorează desigur faptului că reușesc să articuleze un discurs ideologic care se suprapune extrem de bine cu clasa de mijloc din România și cu mitologia liberală a bunăstării date de antreprenorializarea efortului individual. Profilul votanților lui Dan Barna iese în evidență ca cel mai tânăr și educat (52% din votanții lui au studii superioare, comparativ cu 27% Iohannis și 14% Dăncila). Barna mobilizează preponderent persoanele din mediile urbane (72% din votanții lui sunt de aici, comparativ 56% Iohannis și 49% Dăncila) și de aceea era previzibil că va aveea succes în special în jurul acelor câteva centre regionale extrem de polarizate, unde se înregistrează creștere economică și afluență materială contrastantă în raport cu restul țării. Barna a avut cel mai mulți votanți (în ordine descrescătoare) în: București-Ilfov, Cluj, Timiș, Brașov și Iași. E vorba desigur de o categorie socială minoritară, însă mass-media (și obsesiile ei clasiste și gerontofobe) amplifică de câteva zeci de ori interesele acestei facțiuni și produce forme de auto-colonizare inclusiv în rândul celor au a fost cel mai afectați de politicile de austeritate promovate de guvernările de dreapta din România.
Succesul USR-ului însă nu poate fi explicat doar de o adecvare a discursului la interesele clasei de mijloc. Ce a reușit acest partid să facă în câțiva ani în termeni de organizare și mobilizare politică la nivel național este extraordinar. Câteva sute de organizații, mii de membri activi politic, congrese și grupuri de acțiune locale. Șansele ca până la finalul anului să ajungă la 20.000 de membri și peste 800 de filiale sunt foarte realiste. (Raportul USR despre starea extinderii partidului poate fi consultat aici). Această amploare a activismului politic nu ar fi fost desigur posibilă în absența unei bunăstări materiale pe care clasa de mijloc o are (și deci resurse de timp pentru implicare politică) dar mai ales în absența experienței organizatorice practice pe care au acumulat-o în multiplele rețele de Ong-uri în care au activat (vezi aici un model de astfel de translatare a expertizei ong-iste în activism politic usr-ist). Performanța pe care USR-ul a avut-o în acești ani trebuie explicată în primul rând prin recrutarea și constituirea aceastei vaste rețele de activiști, de persoane care au avut curajul să între în mocirla politicii românești, și care au fost des ridiculizate de prietenii și rudele lor pentru ‘naivitatea’ pe care o au. Reușita USR nu este o simplă adecvare a discursului politic la clasa și de aceea nu trebuie luată de la sine înțeles. USR putea foarte bine să falimenteze, la fel cum a falimentat Nouă Republica sau M10.
Noua stânga din România este la ani lumină de acest tip de mobilizare politică. Stânga e blocată în certuri ideologice și polemici ce dărâma orice forme de consens și colaborare politică. Există în rândul stângiștilor o lipsă profundă de pragmatism politic. Lipsă de disponibilitate pentru activism, pentru strângere de semnături, pentru organizare de evenimente de socializare politică, pentru analiză de legi și ordonanțe de urgență, pentru înțelegere a mecansimelor administrative locale, pentru gândit și fundamentat politici publice alternative, altele decât viziunea apocaliptică a prăbușirii iminente a sistemului capitalist. Uităm prea ușor faptul că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când s-a constituit Prima Internațională și s-au conturat principalele opțiuni ideologice de stânga, toți au fost implicați în munca de activism politic, nu doar în critica ideologică a capitalismului. Anarhiști, sindicaliști, marxiști, socialiști, social-democrați, etc. au creat asociații, au mobilizat muncitorii, au participat la ședințe organizatorice, au ocupat poziții executive, au gândit acțiuni politice concrete. Până și Marx a fost în aceea perioadă mai puțin cunoscut pentru scrierile lui de economie-politică, cât pentru implicarea directă în fondarea Organizației Internaționale a Muncitorilor și pentru jurnalismul lui politic. Participa săptămânal la ședințe și muncea politic cot la cot cu activiștii. Primele dezbateri serioase în cadrul stângii internaționale nu au fost legate atât de esența capitalismului, cât de Comuna din Paris și acțiunile desfășurate de aceasta, situația concretă a clasei muncitoare din țările industrializate și organizarea protestelor sindicale.
Azi, stânga din România este închisă într-o mică bulă pe Facebook sau în birouri universitare și polemizeaza cu patos pe marginea unor probleme complexe de puritate ideologică. Nu că ar fi lipsite de importanță, orice clarificare ideologică este de fapt acțiune politică, însă există această naivitate profundă că articularea unei formule ideologice corecte se va traduce automat într-o mobilizare politică de stânga a celor vizați. Sau invers, diagnosticul implicit este că masele de muncitori precari nu se mobilizează politic datorită faptului că această formulă ideologică corectă nu a fost încă suficient de clar și pertinent articulată. Ideea că între ‘ideologie’ și ‘clasă’ trebuie să existe o imensă muncă de mediere, organizare și activism la firul ierbii este încă în mare parte străină stângii. Există o inflație de experți care știu ce ar trebui să facă stânga ca să ajungă la putere, când însă trebuie implementate efectiv aceste proiecte politice este o criză masivă de colaboratori. USR a câștigat enorm în ultimii ani nu atât pentru discursul lor ideologic de dreapta, cât pentru modul în care au știut să se organizeze și să se mobilizeze politic. Această este principala lecție pe care dreapta o dă astăzi stângii. Succesul USR-Plus este succesul unui nou tip de activism politic care va modifica fundamental dinamica câmpului electoral românesc.
Opțiunea cu care se confruntă stânga săptămânile viitoare este desigur una simplă, chiar dacă este în mod clar perdantă. Cum la alegerile din 2000 opțiunea pentru pseudo-stânga psd-istă era mai de dorit în fața extremei drepte reprezentate de Tudor Vadim, tot așa și astăzi aceeași pseudo-stânga e mai viabilă decât extremiștii neo-liberali. Pentru orice persoană cu simpatii politice cât de cât de stânga, PSD-ul, reprezintă cu siguranță răul cel mai mic. Încercările lor (minimale) de redistribuire socială a însemnat o viață ceva mai bună pentru salariați, pentru pensionari, pentru medici și profesori, pentru persoanele din mediul rural. Dacă am avea curajul să ieșim din spațiile noastre de socializare și am înțelege condițiile mizere și sărăcia cruntă în care trăiește o bună parte a societăți românești, am avea mai mult curaj să ne încasăm flegme de la clasa de mijloc și educată din România și să ne solidarizăm cu cei neprivilegiați care votează PSD (un video instructiv aici). Cine se clamează ca fiind de stânga și votează candidatul susținut de PNL-USR-PLUS-PMP-UDMR, e într-o zona de confuzie ideologică majoră pentru care respectabilitea burgheză e semnificativ mai importantă decât solidaritatea de clasă cu cei marginali și săraci.
Totuși nu este rușinos pentru stânga că am ajuns să vedem PSD-ul ca fiind opțiunea cea mai puțin dezastruoasă și că astăzi ne raliem în spatele unei persoane care are o tangență minimală cu ideile de stânga? Nu e ciudat că nu reușim să închegăm un proiect veritabil de stânga care să reprezinte politic masele de muncitori care lucrează pentru salariul minim, tinerii din zona rurală fără nici o perspectivă a unui viitor mai bun, bătrânii pensionari pe spatele cărora s-a construit cea mai amplă modernizare socială a României și care astăzi trăiesc de pe o zi pe alta din niște pensii absolut penibile?
Scorul pe care PSD-ul l-a obținut duminică este de departe cel mai slab scor electoral la alegerile prezidențiale din ultimii 30 de ani. Atât în număr absolut de votanți (în jur de 2.00.000), cât și în procente exprimate de vot (în jur de 22.33%). Recordul negativ PSD era deținut până acum de Mircea Geoană care în primul tur obținuse 3.027.838 de voturi, adică 31,15% din opțiuni. Vestea cu adevărat proastă este că în acest ritm PNL, USR-PLUS, PMP au toate șansele să își asigure o majoritate confortabilă în parlament anul viitor. PSD a fost și este un partid corupt, incompetent, extrem de ticăloșit și mai ales este un partid care a susținut în esență aceleași politici mizerabile neo-liberale. Ce este însă cel mai trist în toată această poveste nu este disoluția treptată a PSD-ului, ci faptul că în următorii ani nu se va contura nici o alternativă credibilă de stânga cu șanse reale de a intra in Parlament. Nu pentru că ducem lipsă de proiecte radicale de stânga sau pentru că nu avem conștiință socială critică, ci pentru că lipsește tocmai această disponibilitate politică organizatorică și pragmatică pe care USR-ul a reușit să o dezvolte în ultimii ani. O fi PSD-ul răul cel mai mic, însă cât de minisculă și nesesizabilă trebuie să ajungă diferența față de partidele de dreapta că să ne gândim serios la a pune împreună pe picioare o alternativă de stânga decentă? Pentru cei mulți și marginalizați din societatea românească absența unei astfel alternative va înseamna în anii următori că destinul lor politic este să fie sacrificați pentru ‘modernizarea’ și ‘europenizarea’ României, așa cum se întâmplă frecvent de la reformele CDR-iste încoace.