Un intro în trei schițe.
O femeie de vreo 50 ani stă ceva mai la dreapta de Arcul de Triumf. Are un steguleț PD subsuoară iar între picioare strînge o geantă cu o plapumă albă nou-nouță (dacă tot a venit în oraș, face ceva cumpărături pentru casă)….
La 20 m de femeia cu plapumă albă, în fața Arcului de Triumf, un braț mecanic se învîrte peste mulțime ca o macara ce mută încărcături grele dintr-o parte în alta. Brațul poartă un abțibild: Pascaru Production, și învîrte deasupra mulțimii un operator care filmează oamenii din toate părțile: de sus, din dreapta, de la înălțimea ochilor lor. În fața brațului mecanic, la vreo 10 m, pe un fel de tron improvizat chiar în mijlocul bulevardului stă un alt operator, la o cameră fixă. Aparatul masiv pe care-l mînuiește are o singură funcție – să filmeze în prim plan fețele vorbitorilor. Deasupra mulțimii bîzîie cîteva drone…
La vreo 5 m de femeia cu plapuma albă stă un cort lîngă care e înghesuială permanentă. Cortul vinde fulgi de porumb, plăcinte, hod-dog, cafea etc. De cealaltă parte a Arcului, ca un gemene, stă un alt cort identic care vinde aceleași lucruri. Și acolo înghesuială mare. (Dacă scena și restul decorului a apărut în Piața Marii Adunări Naționale cu zile bune înainte – ele au însoțit și vizita sultanului Erdogan la Chișinău – corturile cu plăcinte au apărut în noaptea dinainte de mitingul Partidului Democrat, ca și cum cineva și-ar fi amintit de ele în ultimul moment. Nu mai zic că, cei care au vîndut plăcinte la adunarea de partid nu au dat bonuri fiscale)…
Cele o sută de mii de mii de mii de mii de mii de oameni…
Sincer: nu cred că ar conta în vreun fel cîți oameni ar fi fost în piață la adunarea de partid a PD (pe care ei au numit-o deja, în bună tradiție locală, ”mare adunare națională”).
E cert că PD-ul a folosit resursele administrative (presiune, șantaj, amenințări) pentru a aduce atîția oameni – ce mai, deja și gurile analitice ale partidului recunosc acest lucru. Aplaudacii partidului, care s-au grăbit să afirme că ”așa a fost dintotdeauna” au dreptate (personal, prima oară am văzut ”resursa administrativă” în funcțiune încă în 2004-2005, cînd cîțiva prieteni ce munceau într-un institut municipal de proiectare au fost scoși la o adunare de susținere a primarului de atunci, Serafim Urechean). Voronin a mobilizat resursa administrativă, Urechean a făcut-o, apoi fosta alianță de guvernare, în 2014 (cînd trebuiau să arate frumoși și mulți pentru integrarea europeană). Această stare de lucruri arată însă cît de mult a moștenit PD-ul metehnele și problemele guvernărilor anterioare (și cît de mult, pe alocuri, oligarhia a făcut ”ascultarea mulțimii” mai eficientă).
Evident, PD-ul și-a umflat numărul – au ridicat cifra la 100 mii. Această exagerare este însă secundară pe lîngă un alt aspect: rostul aflării acestor oameni (că sînt 10, că sînt 20, că sînt 50 mii sau un trilion, asta chiar nu contează) în Piața Adunări Naționale.
Ei au fost aduși ca decor, ca figuranți într-un spot politic care se filma pentru ei, însă fără participarea lor. Pentru guvernare nu a contat în vreun fel ca oamenii ăștia să fie activi în piață – era important ca ei să apară acolo, în număr mare, nu ca indivizi, ci ca mulțime.
Abia cameramanii – și cel purtat de brațul mecanic deasupra mulțimii, și cel cocoțat în centru, și cei care operau dronele – urmau să adune evenimentul laolaltă, adunînd cu grijă cadrele cele mai bune, momentele cele care redau la modul cel mai potrivit linia partidului și simulează susținerea de către populație a acesteia. (Sînt întru totul de acord cu cei care au afirmat că această adunare a fost de fapt o acțiune de filmare a unui spot electoral pentru PD în contextul alegerilor din februarie).
Au fost destul de multe momente care par penibile din punctul de vedere al evenimentului real: Vlad Plahotniuc strigînd singur pe scenă: ”Pro-Moldova!”, urmat apoi de Monica Babuc și Vladimir Cebotari care strigau, la fel de singuri: ”Noi sîntem poporul!” Asta în timp ce lumea din piață privea impasibil și apatic. Lucrurile astea însă, vorba filmului, vor fi tăiate la montare.
Faptul că mulțimea a fost necesară guvernării doar ca fundal (sau ca efect cinematografic) exprimă destul de bine starea curentă a sistemului politic moldovenesc: un grup restrîns de oameni la vîrf controlează cele mai importante pîrghii economice și politice, în jurul lor un grup ceva mai larg de inși care deservesc acest grup plus alți inși care se opun acestui grup (intelectuali, comentatori, oameni activi atît din partea puterii cît și din partea opoziției), iar ceilalți trăiesc cumva în afara acestui sistem politic pe care îl onorează doar cu un vot din cînd în cînd sau cîte o prezență (care uneori e benevolă, alteori e forțată). Primul grup nu are nevoie decît de imaginea celui de-al treilea (ca decor) iar cel de-al doilea îi oferă restul: iluzia unei vieți politice dinamice, iluzia unor dezbateri de idei, iluzia participării și diversității politice etc. Un grup restrîns acompaniat de o camarilă și în mijlocul unei populații apatice – aceasta este starea sistemului politic moldovenesc la moment. Și nu se văd premize pentru a o schimba.
E un fel de societate a spectacolului în care cei mai mulți spectatori nu ajung niciodată să aibă un alt rol decît de parte a decorului.
Decorul, în această situație, nu este necesar pentru evenimentul real, ci pentru reflectarea sa mediatică ulterioară.
O situație nicidecum nouă – am mai vorbit despre popor ca decor și cu alte prilejuri – cu ocazia discuțiilor despre uninominal, de exemplu.
(Nu au dreptate cei care înjură oamenii care au venit în piață (că n-ar avea curaj și restul): gîndiți-vă că liniștea mortală și dezinteresul afișat al mulțimii față de ceea ce se întîmpla pe scenă e una dintre formele cele mai redutabile de curaj și rezistență în acest context…Venirea a fost obligatorie (și poate fi monitorizată și improvizată), iar entuziasmul și sprijinul reprezintă deja o măsură a sprijinului sincer… care a lipsit.)
Se poate vorbi mult din diverse amvoane improvizate despre curaj și demnitate dar realismul vieții cotidiene la Glodeni sau Telenești e ceva mai puternic decît adresările patetice. Locurile de muncă în oraș nu sînt atît de multe încît să ai unde pleca și nici posibilități de angajare în altă parte în Moldova, avînd biografie de disident, nu prea există. Din acest motiv noi la Occupy Guguță nu am cerut oamenilor în mod patetic să boicoteze adunarea (pentru că nu puteam să le dăm locuri de muncă în loc), ci am chemat oamenii să ne povestească, în mod anonim, despre cum au fost impuși, mobilizați sau forțați să vină…
Altfel, acest exercițiu a confirmat o realitate: nici puterea (cu toate resursele ei administrative și de violență de toate felurile), nici opoziția (cu resursele ei de indignare, prestigiu și speranță) nu pot mobiliza mai mult decît cîteva zeci de mii de oameni în Piața Marii Adunări Naționale. (Mai mult, nici biserica n-o poate face, nici sindicatele…, poate doar vreun erou de serial turcesc.)
Nici vorbă de mobilizare pe teren, de efervescență de activism și mobilizare politică în sate și orășele, acolo unde acești oameni trăiesc zi de zi. Nimeni nu poate și nici nu prea știe cum să-i scoată pe acești oameni din bărăcile de pasivitate în care aceștia s-au închis de mai multă vreme, să-i facă să fie activi pe loc – la curtea blocului, pe stradă, în sat sau oraș. Una e să plimbi un grup de oameni (cam același) dintr-o parte a țării în alta, cum o face Ilan Șor pentru a simula susținere populară, iar alta e ca oamenii aceia chiar să se auto-organizeze și să facă un efort pentru interesul public.
Puterea puterii ajunge doar pentru a-i forța, în diverse feluri, să urce în autocare și să vină la Chișinău pentru a sta cuminte (dar pasiv) 2-3 ore în piață, dar nu pentru mai mult. De exemplu, nu poate nici Argusul, nici ministra culturii pe post de tamada, nici măcar Vlad Plahotniuc cu toate pîrghiile sale – toți împreună nu pot să impună oamenii aduși în piață să strige după ei sloganele despre integrarea europeană, agenda pro-Moldova sau alte bazaconii… Nu au schimbat situația nici clipurile siropoase cu copii și migranți care au însoțit adunarea – mulțimea le-a privit impasibilă ca pe o reclamă învechită pentru Coca Cola…
Pe scurt despre A Patra Cale…
Oligarhia din Moldova încearcă să își construiască acum o ideologie de stat: Pro-Moldova. Conținutul acesteia încă nu e clar (s-ar putea ca ”ideologia” asta să fie o improvizație permanentă, fără o linie directoare, mai ales că partidul ce o promovează e destul de incoerent: în aceeași săptămînă vrea să bage integrarea europeană în Constituție și critică aceeași idee ca fiind căutarea unui sprijin și a unor supraveghetori din afară). Cu atît mai mult că PD-ul gestionează și cîteva ”ordine religios-politice” de orientare diferită: unioniștii și ”moldoveniștii”, care vor trebui acomodate.
Partea problematică cu această agendă pro-Moldova e că ”Moldova” e un concept gol – nu există încă un conținut al acestui concept care să nu fie ori unionist ori anti-unionist (și de obicei rusofil), Moldova europeană fiind de cele mai multe ori un apendice al ideii unioniste (UE fiind văzut, de cele mai mari partide unioniste ca fiind o scurtătură pentru Unire).
Puținele încercări de a inventa un concept ”pro-Moldova” neunionist și ne-euroasiatic (cum ar fi ideea unui naționalism civic), de exemplu studiul Consolidarea coeziunii sociale și a unei identităţi comune în Republica Moldova, realizat de un grup de politicieni și cercetători moldoveni, a fost luat în furci atît de aripile unioniste ale PD, cît și de media mainstream a holdingului ca fiind fie atac asupra unirii (primul grup), fie influență ascunsă a Moscovei, în colaborare cu Germania (grupul al doilea).
În afara acestui naționalism civic nu prea văd multe șanse pentru ideea pro-Moldova a democraților (dar chiar și dacă s-ar apuca de ea la modul serios, democrații și-ar da seama imediat că naționalismul civic înseamnă o strictă aderență la proceduri și reguli, ceea ce pentru ei e mult mai complicat chiar decît să forțeze lumea din piață să-i aclameze)…
Rămîn drumurile (care urmează a fi construite), salariile (care cică vor fi mărite), dar astea nu-s idei ci bună administrare. Sînt impresionat că vor fi creșteri salariale și că nimeni (după 27 ani de istorie independentă) nu va primi salariu sub minimul de existență (cel puțin dintre salariații la stat).
Întrebarea: „de unde bani?” nu mă interesează – am zis întotdeauna că bani există doar că se cheltuie aiurea.
Mă interesează altă întrebare: de ce abia acum? E așa de greu să impui o grilă de salarizare care să nu admită remunerări sub minimul de existență? E o întrebare dificilă și pentru PD – cum, bre, stați la guvernare de doi ani și ceva și abia acum ridicați salariile așa încît să nu moară de foame oamenii care lucrează?