Când a anunțat organizarea de alegeri anticipate la mijlocul lui aprilie, Theresa May a cerut oamenilor s-o judece pe baza bilanțului guvernului conservator din 2010 și până azi. Ok.
- Datoria publică a crescut cu 27% din PIB, iar deficitul comercial e cel mai mare din istoria țării – 12,5 miliarde de lire.
- Valoarea reală a salariilor a cunoscut cel mai mare declin de când există statistici în acest sens, iar circa șase milioane de lucrători câștigă mai puțin de 10 lire pe oră (i.e. living wage, salariul necesar pentru un trai decent în UK).
- Taxa pentru corporații a scăzut de la 28% la 19%, iar May intenționează s-o micșoreze și mai mult, la 17% (unele corporații, ca Google, au deja înțelegeri separate cu guvernul, prin care plătesc o taxă de doar 3%!).
- 4 milioane de copii au ajuns să trăiască în sărăcie, în a șasea cea mai bogată țară din lume.
- Sistemul public se sănătate, NHS, a suferit tăieri bugetare de 20 de miliarde de lire cu tăieri de alte 22 de miliarde planificate pentru următorii cinci ani de guvernul conservator, ținta finală a acestei subfinanțări sistematice fiind, desigur, privatizarea NHS, deja promisă marilor companii americane din domeniu.
- Din cauza tăierilor ajutoarelor sociale, 2380 de oameni cu probleme medicale care îi împiedicau să muncească au murit în mai puțin de 6 săptămâni după ce au fost declarați „apți de muncă” (de companii private subcontractate de guvern care au făcut până acum profituri de circa jumătate de miliard de lire).
- Din anii ’20 nu s-au mai construit atât de puține case ca în ultimii șapte ani de guvernare conservatoare, iar imensa majoritate a celor care au fost totuși construite sunt complet inaccesibile ca preț omului de rând.
- În fine, taxele universitare au fost triplate, iar May plănuiește să reintroducă mult-hulitele grammar schools – școli private și elitiste care nu vor face decât să mărească și mai mult decalajul dintre bogați și săraci în privința accesului la educația de calitate.
În ciuda acestui bilanț dezastruos și a perspectivelor sumbre ale unui nou guvern conservator și în ciuda ascensiunii remarcabile a laburiștilor din ultimele zile, conservatorii încă sunt cotați – la ora scrierii acestui text – drept câștigătorii alegerilor de joi, cu 43% din intențiile de vot față de 38% pentru laburiști, conform mediei sondajelor recente. Cum e posibil ca acest partid, care în cei șapte ani de guvernare a atacat toate categoriile sociale cu excepția celor foarte bogați (care și-au dublat averea din 2009 încoace), să aibă în continuare prima șansă cu câteva zile înainte de alegeri?
În primul rând, Corbyn a fost atacat în mod constant de presa mainstream încă dinainte să ajungă liderul laburiștilor în septembrie 2015, inclusiv de către presa presupus neutră ca BBC, ori chiar de cea pretins de stânga, ca The Guardian sau New Statesman. I s-au reproșat vrute și nevrute, de la propunerea sa din anii ’80 de-a negocia cu IRA (politică adoptată ulterior, cu succes, de Tony Blair, felicitat și azi pentru acordul de pace încheiat în Irlanda de Nord) până la faptul că nu poartă cravată ori că nu arată suficient de solemn în timpul intonării imnului național! Era însă de așteptat ca orice abatere de la ortodoxia neoliberală, așa cum e agenda social-democrată clasică (și nici pe departe socialistă sau marxistă) a lui Corbyn, să fie subminată prin toate mijloacele de presa capitalistă de toate culorile.
La fel de puțin surprinzătoare a fost ferocitatea cu care Corbyn s-a confruntat din prima zi din partea aripii de dreapta blairiste și neoliberale a partidului – adică majoritatea parlamentarilor, a consilierilor locali și a celorlalți birocrați ai Partidului Laburist. Oare de ce? De ce l-au subminat de la bun început, deși Corbyn a câștigat postul de lider cu un mandat mai clar decât oricare al lider al oricărui alt partid din istoria politicii britanice, deși popularitatea lui Corbyn și a agendei sale a făcut din laburiști cel mai mare partid din Europa de Vest, cu peste o jumătate de milion de membri? Evident, nu pentru că acesta ar fi „de neales” de către publicul britanic (Corbyn era, de altfel, în fața lui Cameron în sondaje înainte de referendumul de anul trecut), așa cum au tot insistat în cor cu presa mainstream; ci pentru că blairiștii pur și simplu reprezintă alte interese de clasă decât Corbyn – interesele marelui capital, așa cum au demonstrat din plin cei 13 de guvernare Blair-Brown, precum și comportamentul ulterior al adepților lor (vezi, de pildă, refuzul de a vota în Parlament împotriva pachetelor de tăieri bugetare introduse de guvernul Cameron între 2010 și 2015). Apoi e vorba, desigur, de propriile lor interesele de castă politică, căci laburismul neoliberal ar deveni complet irelevant în cazul în care Corbyn ar ajunge prim-ministru pe baza unui program anti-austeritate, la fel de irelevant ca omologii săi din Grecia, Olanda sau Franța, deși tocmai alegerea lui Corbyn ca lider al partidului e ceea ce a prevenit pasokizarea acestuia din urmă.
Mulți susțin că această luptă dintre blairiști și corbiniști e caracteristică Partidului Laburist, care mereu a fost familie mare și variată, în care diverse orientări de stânga și-au găsit locul. Corect, de stânga, numai că blairiștii neoliberali nu sunt de stânga! Lupta dintre ei și corbiniști nu-i o luptă între tipuri diferite de stânga, ci între stânga și dreapta, o dreaptă care a capturat și denaturat acest partid în ultimii 20-25 de ani (nu degeaba Thatcher spunea că cea mai mare realizare a ei e Tony Blair). Cu alte cuvinte, Partidul Laburist conține nu două facțiuni, sau două tendințe, ci două partide calitativ diferite: un partid neoliberal de dreapta, compus din majoritatea aleșilor și a birocrației laburiste, și un (incipient) partid anti-austeritate, de stânga, compus din Corbyn (și cei câțiva parlamentari și consilieri locali care-l susțin) și imensa majoritate a membrilor de partid, a sindicaliștilor și a activiștilor de stânga.
Această contradicție nu mai poate continua pentru multă vreme – o tabără sau alta trebuie să triumfe asupra celeilalte, de unde și eforturile susținute ale blairiștilor de a-l înlătura pe Corbyn, culminate vara trecută cu tentativa lor fățișă de a-l forța să-și dea demisia și apoi de a-l împiedica să-și apere postul în alegeri libere. Nici măcar nu au încercat să-l „înjunghie în spate”, ci au făcut-o direct din față, în văzul tuturor. Au eșuat, iar Corbyn a fost reales cu un mandat și mai clar decât prima oară, însă blairiștii nu s-au lăsat înduplecați. Chiar și acum, în campania electorală, când partidul ar fi trebui să se reunească în jurul liderului său (așa cum conservatorii reușesc s-o facă, în ciuda diviziunilor puternice care îi macină și pe ei, în special cu privire la Brexit), Corbyn a fost atacat în mod explicit în presă de diverși blairiști de frunte ca Lordul Mendelsohn (unul dintre arhitecții New Labour și, printre altele, vice-președintele Facebook pentru Europa), care a mărturisit că în fiecare zi lucrează la înfrângerea lui Corbyn, sau John Woodcock (parlamentar și membru în comitetul executiv al partidului), care a declarat că nu are cum să voteze cu Corbyn, pentru că nu vrea să-l vadă prim-ministru.
Din păcate, Corbyn și liderii mișcării Momentum (înființată cu scopul de a-i organiza pe susținătorii lui Corbyn din interiorul și din afara partidului, mai preocupată însă cu epurarea „troțkiștilor” decât cu mobilizarea împotriva blairiștilor și a conservatorilor) nu au tras concluziile necesare din acest război intern. În loc să se ajute de mandatul extrem de puternic de care se bucură ca să scape de inamicii din interior și să-și axeze eforturile pe lupta împotriva inamicilor de la putere, Corbyn a încercat în repetate rânduri să-i convingă pe cei dintâi să vină de partea sa. A făcut, în acest scop, o serie de compromisuri (cu privire la reînnoirea programului nuclear Trident, la bombardamentele asupra Siriei, la referendumul UE etc.) care nu numai că nu i-au câștigat defel sprijinul blairiștilor (cu atât mai puțin pe cel al presei), dar i-au răpit din credibilitate în fața propriilor susținători și a publicului larg. Astfel, Corbyn a petrecut mai bine de un an și jumătate, de când e liderul partidului, mai mult apărându-se de atacurile presei și ale blairiștilor decât atacând și mobilizând oamenii împotriva austerității și a guvernului de dreapta.
Dacă ar fi făcut invers, dacă ar fi cerut, bunăoară, miilor de consilieri laburiști să refuze implementarea tăierilor bugetare care au decimat serviciile publice locale de-a lungul și de-a latul țării (după modelul de succes de la mijlocul anilor ‘80 al consiliului laburist din Liverpool, condus de facțiunea socialistă Militant, azi Partidul Socialist) și ar fi organizat campanii de masă în sprijinul acestui refuz, atunci Corbyn ar fi stat cu totul altfel azi în sondaje. Paradoxal însă, dacă ar fi stat mai bine în sondaje, atunci probabil că May n-ar mai fi organizat alegeri anticipate și am fi avut de așteptat până în 2020; deci tot răul spre bine, mai ales când avansul confortabil de 18% la momentul anunțării alegerilor s-a redus considerabil, iar rezultatul e mai imprevizibil decât sperau și cei mai optimiști corbiniști.
Numai că sondajele nu mai valorează mare lucru vremurile astea, după cum ne-au arătat-o mai toate șocurile electorale din ultima perioadă, de la votul pentru Brexit la victoria lui Trump. Chiar și acum, la ora scrierii, avansul conservatorilor variază foarte mult de la un sondaj la altul, de la 3% la 12%. Faptul că sondajele nu mai sunt un punct de reper prea relevant ține, pe fond, de volatilitatea tipică unui sistem în criză, căci toate aceste șocuri electorale la care am asistat în ultimul an sunt expresii politice ale crizei sistemice prin care capitalismul trece de un deceniu încoace. În plus, de ce ar fi companiile care fac sondaje mai imparțiale decât presa mainstream? Bunăoară, directorul YouGov (una dintre principalele companii de cercetare din insulă), Stephan Shakespeare, e un conservator declarat, care a și candidat pentru Parlament pe listele lor în alegerile din 1997. La fel ca ziarele ori televiziunile, institutele de cercetare nu sunt imune la interesele de clasă ale proprietarilor lor. (De asemenea, metodologia folosită nu e tocmai în pas cu vremurile: în UK, majoritatea sondajelor încă se fac prin telefonie fixă, pe care tot mai puțini tineri o folosesc, adică tocmai categoria cea mai favorabilă laburiștilor, care au 57% în fața conservatorilor printre votanții sub 25 de ani.)
Dar chiar și așa, prestația tot mai slabă a lui May cuplată cu popularitatea tot mai mare a lui Corbyn și a programului său nu aveau cum să nu fie reflectate și în sondaje, de unde și diferența tot mai mică dintre cei doi. Pe de-o parte, May a înscris câteva auto-goluri spectaculoase de la începutul campaniei. Mai întâi a inclus în programul electoral o măsură care i-ar fi obligat pe pensionarii cu bunuri în valoare de peste 100.000 de lire sterline să plătească singuri pentru îngrijitorii plătiți în prezent de stat. Valul de reacții negative față de această măsură țintită taman împotriva miezului bazei sociale a conservatorilor (i.e. pensionarii middle class) a obligat-o pe May să dea înapoi și să retragă măsura respectivă din program, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată într-o campanie electorală din insulă. Însă impactul inițial n-a putut fi anulat complet, iar acum sprijinul pentru May printre alegătorii de peste 55 de ani a coborât de la 70% la 57%.
Această gafă, venită după o serie jenantă de turnuri ale lui May (inclusiv în privința organizării de alegeri anticipate, pe care May promisese în mai multe rânduri să n-o facă), i-au subminat substanțial aura de lideră „puternică și stabilă” pe care a tot încercat să și-o creeze. La fel și refuzurile sale repetate de a participa într-o dezbatere televizată cu Corbyn, ceea ce relevă nu doar slăbiciunea ei ca lideră, ci și slăbiciunea retorică a conservatorilor în genere din aceste zile: dacă la alegerile din 2010 și 2015 veneau cu argumentele neoliberale consacrate despre cum austeritatea e necesară pentru a reduce deficitul și relansa economia etc., acum, când lumea e tot mai convinsă de falimentul economic și social al austerității, conservatorii au ajuns să se rezume la atacuri la persoană împotriva lui Corbyn, de unde și obsesia caraghioasă din jurul așa-ziselor sale simpatii pentru IRA.
Nu în ultimul rând, recentele atacuri teroriste din Manchester și Londra nu au picat bine pentru May, contrar așteptărilor, ba dimpotrivă: May a fost acuzată că tăierile bugetare care i-au afectat și pe polițiști în ultimii șapte ani (din care, pentru primii cinci, May a fost ministră de interne) fac tot mai grea misiunea acestora de a-i proteja pe cetățeni. De asemenea, a revenit și mai puternic în discuție problema vânzării de arme către țara care probabil a sprijinit cel mai mult terorismul islamist în ultimele patru decenii – Arabia Saudită. Or, Corbyn a declarat ferm că ar sista din prima zi de mandat vânzarea de arme către saudiți.
De altfel, Corbyn are politici mai populare pe aproape orice temă importantă pentru publicul britanic, de unde și ascensiunea sa remarcabilă din sondaje. Printre altele, Corbyn promite să majoreze salariul minim la 10 lire pe oră, să plafoneze chiriile și să construiască o jumătate de milion de case sociale în primii cinci ani de guvernare, să elimine contractele de muncă precare (zero-hour contracts), să crească finanțarea pentru NHS și serviciile sociale, să elimine taxele universitare și să reintroducă bursele sociale, să renaționalizeze căile ferate și poșta, să garanteze drepturilor imigranților europeni după finalizarea Brexitului, să interzică fracking-ul și, de asemenea, să aloce 250 de miliarde de lire pentru o nouă bancă de investiții de stat care să sprijine întreprinderile mici și mijlocii.
Mai mult, spre deosebire de manifestul conservatorilor, cel laburist e fully costed, adică se precizează modul în care ar fi finanțată fiecare măsură, iar marea parte a banilor ar veni din majorarea taxei pentru companii – de la 19%, cât e în prezent, la 21% pentru IMM-uri și la 26% pentru marile corporații (în vreme ce May ar reduce-o la 17% pentru toate). Avem de-a face, așadar, nu cu vreun program socialist sau radical, așa cum insistă marea parte a presei centrale, ci cu un program social democrat în sens clasic, un program neo-keynesian chiar mai moderat decât, spre exemplu, programul laburist al lui Michael Foot din 1983, care cerea renaționalizarea unor sectoare cheie ale economiei (și care nici măcar nu era programul stângii din partid de la acea vreme). Faptul că manifestul lui Corbyn e totuși văzut ca radical arată cât de mult la dreapta s-a mutat spectrul politic în ultimii 30-35 de ani de hegemonie neoliberală.
De altfel, dacă se poate spune ceva critic despre acest program e tocmai că nu e suficient de radical. În primul rând, există niște lacune evidente, precum absența promisiunilor făcute în trecut de-a anula măsurile de austeritate introduse de conservatori din 2010 încoace ori legile anti-sindicale implementate de toate guvernele din ultimele trei decenii. În al doilea rând, chiar și unele dintre măsurile lăudabile sunt limitate: de pildă, majorarea salariului minim precum și renaționalizarea căilor ferate s-ar face gradual, până în 2020. În al treilea rând, în contextul crizei sistemice prin care trecem, în care piețele și ratele profiturilor stagnează, chiar și astfel de reforme relativ modeste ca majorarea taxei la 26% pentru marile corporații (tot mai mică decât în țări ca Germania sau Franța) s-ar lovi inevitabil de rezistența elitelor capitaliste. Bunăoară, pentru a preveni fuga banilor în afara țării, un guvern laburist ar fi nevoit să introducă control asupra capitalului. Cu alte cuvinte, Corbyn ar fi nevoit să implementeze măsuri mai radicale fie și pentru a-și putea ține promisiunile pe care le face acum, ceea ce va intensifica nu doar opoziția marelui capital, ci și a dreptei blairiste din propriul partid, care, din moment ce n-ar cuteza să mai încerce să scape de un Corbyn ajuns prim-ministru, s-ar putea desprinde și forma un nou partid politic de centru, lăsându-l pe Corbyn fără majoritate parlamentară.
E greu de zis acum cum s-ar încheia această confruntare sau dacă măcar va avea loc. Corbyn are încă a doua șansă în alegerile de joi. Și chiar dacă ar câștiga, probabil n-ar putea guverna fără o coaliție cu Partidul Național Scoțian (deși Corbyn dezminte orice zvon în acest sens), ceea ce ar face și mai complicată implementarea măsurilor mai radicale necesare pentru realizarea celor din manifest. Ce e cert însă, lucrurile nu vor mai fi la fel ca până acum la nivelul conștiinței maselor. Simultan cu radicalizarea spre dreapta ale anumitor secțiuni ale populației, asistăm la o deplasare clară spre stânga a altora, în special în rândurile lucrătorilor tineri și ale studenților – un proces ambivalent aparent paradoxal, dar caracteristic oricărei crize sistemice. Acolo unde reușește să propună o alternativă, fie și limitată, stânga poate contracara ascensiunea dreptei populiste și reacționare, după cum ne-au arătat-o, parțial, și cele aproape 20% dintre voturi primite de Mélenchon în Franța și după cum ne-o arată acum popularitatea tot mai mare a programului lui Corbyn. Deși incomplet, e un program anti-austeritate care produce o ruptură clară de consensul neoliberal la care social-democrația din ultimele două decenii a fost părtașă. Pentru prima oară în mulți ani, oamenii sunt în situația unei alegeri autentice – au șansa să voteze nu doar între diversele versiuni ale aceleiași ideologii dominante, ci pentru o alternativă reală, de stânga.