Ce mai înseamnă tehnocrația? Lupte pe față. Un guvern slab, fără spate politic extins, nu mai poate ascunde chestii știute de toți și ținute tradițional sub preș. Asta e o insuficiență care ne ajută în transparență. Dar ne devolează și chestii mai complicate de care nimeni n-are nevoie. Pentru că după cum văd, bacteriile ideologice funcționează perfect. Avem scandaluri cu salvări private și urlăm la stat. Avem sisteme supte de privați mult mai puternici și nu înțelegem complicitatea statului ca societate pe acțiuni / statul e o firmă de consultanți și intermediari. Tot soiul de critici închipuiți trăiesc de fapt din această industrie care atinge presă, ONG-uri, oci publice diverse și se bălăcesc în continuare în explicații nouăzeciste despre bugetarul cel rău și privatul oropsit.
Să mai băgăm deci niște dezinfectanți ideologici, că doar cu asta ne ocupăm pe blogul ăsta de ani de zile.
După scandalul Hexi, au ieșit la suprafață lupte sau pseudolupte semnificative.
Achimaș Cadariu și-a dat demisia. A spus niște lucruri care mi-au atras atenția. Pentru că sînt dintr-un registru tehniocratic aparte. Unul de tip european-Dâncu-tehnocraticpatriotic. Vă amintiți de declarațiile lui Irimescu de la agricultură care a spus într-un mod frust că sîntemo colonie tristă de unde se exportă profituri și care importă gunoiul european? E pur și simplu tristețea birocratului european în fața propriilor creații: birocrații naționali. Au pierdut timpul prin instituții UE ca să înțeleagă doar că e nevoie de reviriment național și să bage poezia cu colonia care e mai mult decît insuficientă. De ce? Pentru că nu poți lupta, mai ales de la periferie cu arme naționalizante, poți doar să faci hiphop dacic și să te exciți cu ascunse orgii masonice.
Ce a spus ministrul demisionar ieri:
Dar ceea ce se înțelege nu e măgulitor pentru Dacian Cioloș. Ministrul spune că el s-a gîndit la siguranța pacienților, la lege și „la măsuri care să nu atragă penalizarea României”.
„Nu putem acționa pompieristic”, adaugă el.
Am redat versiunea tolo.ro pentru că reiese clar intenția. Ministrul nu vrea să șteargă pe jos cu un sistem care încă merge, nu vrea să intre în tornada proceselor care de obicei se pierd în fața companiilor mari. Ce să mai, ne face un scenariu cu Cioloș populist și cu un Achimaș om de încredere al sistemului.
Dar ”om al sistemului” nu e ceva de bine sau de rău. Doar e. Ce știe un om al sistemului? Că licitațiile sînt oricum o comedie cu niște companii puternice. Că sistemul încă duce onorabil misiunea pentru cît de subfinanțat este. Că nu există chestie mai importantă decît secretul de business. E secret tocmai pentru că se lase cu victime indirecte – de aia îl tot numesc aici abuz economic. Ei bine, abuzul economic trebuie tolerat pentru că altfel nu funcționează treaba.
Și declarațiile lui Irimescu, și ale lui Cadariu și ale lui Cioloș în alte ocazii ne arată un soi de patriotism nou învățat pe holurile europene. Am auzit-o pînă și de ziua Europei de la șefa Comisiei din România: sîntem mai catolici decît papa cînd e să luăm fondurile. Deci avem următorul paradox. Tehnocrați europeni care sînt ei înșiși depășiți de propaganda europeană în detrimentul unor interese imediate, naționale. Ei au învățat de la tăticii netransparenței de la Bruxelles că joaca democratică, joaca accesului la informații au limite. În același timp alimentează un soi de autonomism românesc de tip nou: să nu mai fim proștii Europei, să ne jucăm inclusiv catastrofele mai prudent, au un patriotism macro care implică și victime colaterale pe care le acceptă mult mai senin: de la mîna de lucru de doi lei, pînă la copii morți nu se știe de ce. Se moare și în UE, mai ales în zonele sărace, se moare în Mediterană, se cam moare, și filozofia tehnocrată e ceva mai senină în fața morții decît politica tradițională.
Din același film e și Isărescu, cel care ne spunea senin că atunci cînd mai mult de jumătate dintre noi vom fi morți (adică peste 25 de ani) vom ajunge la 80% din media de nivel de trai europeană.
Strîngeți din dinți, plătiți oricît ca să meargă rotițele că o să fie bine.
Corporația vs. ai noștri.
Esența capitalului în timpuri de criză stă în secretul de business combinat cu secretul național. Aici mai apar niște fisuri. O megacopmpanie ANIOS e acuzată de o sursă (care a și dat rapoarte la SRI) că a trucat licitații. Ea la rîndul ei acuză Hexi că măsluia rețetele la dezinfectanți.
S-a reacționat imediat într-o schemă previzibilă. SRI e însuși capitalul național. Deci Hexi, a urlat Mircea Toma care cred că vede ”securiști” și cînd se uită în oglindă – e un urlet interesat tipic, urletul care mută atenția de la problema esențială a profitului și a felului în care e el realizat. SRI a dat informări și nimeni nu s-a mișcat pentru că ar fi deranjat un business mare care ținea de exemplu cu rente o întreagă elită a spitalelor. Plăteau ei ce nu plătea statul. Ce e mai de interes național? Să lași niște bacterii ca să conservi un status quo sau să distrugi respectiva afacere și să mai tai o supapă?
SRI acționează pleonastic. E mai mult o apărare oportunistă instituțională: v-am dat să fie acolo, să nu ziceți că nu știm cum merge lumea noastră.
Privat vs. privat
Mutații importante s-au produs în sistemul medical românesc în ultimul deceniu. Privații din sănătate lucrează pentru veniturile mari și pentru boli care nu pun mari probleme – ce e grav ajunge într/un fel sau altul tot la stat. Statul nu mai lucrează pentru toți, ci pentru alte cîteva milioane cu venituri medii și măricele – cei care nu-și permit bilet de avion spre Vest, cum bine a explicat Achimaș. În numai cîțiva ani, prin carduri de sănătate, prin izolarea sărăciei, am exclus milioane din sistem.
Nemulțumiții de sistem sînt cei care și-au dat seama că sînt niște pierzători ai pieței libere. Dar alte milioane bune au pierdut partida de foarte mult timp. Există o clasă de mijloc care speră să-și izoleze sistemul public doar pentru folosință proprie, asta nu prea se spune. Au învățat lecția că vor rezista în capitalism doar în complicitate cu un stat semiprivatizat care să tot excludă, să lase pe afară pe ”cei care nu muncesc, nu plătesc” etc. Din nou mimetică, inconștient mimetică, clasa de mijloc vrea să facă ce a văzut la ăi mari: mai cîștigi și tu, mai iei și de la stat, dar mai ales ai grijă să păstrezi o distanță de masa de zombies de sub tine.
De aia e falsă problema stat vs. privat. Sînt două forme de privatizare diferită. E privatizarea mare, aia care ia rente de la toți și nu plătește decît taxe ridicole (multinaționale) și mai există o privatizare mică și complicată, alcătuită din comisioane, rente diverse, privilegii de la stat și un mic profit în privat, acces privilegiat la servicii publice – e privatizarea pe care o încearcă refuzații de la masa bogată dar care mai au resurse și politicieni de partea lor.
Și aici se lipește bine și treaba cu ANAF-ul. Fostul șef, Diaconu, jubila pe blog că a fost o colectare dezastruoasă comparativ cu anul trecut pe vremea asta. Și în unele puncte are dreptate. Pînă la urmă, politica noului guvern a fost enunată clar: ANAF trebuie să fie prieten cu investitorul. Statul e prea dur, controlează mult etc. Acum, în noua ordine Biriș-Dragu, iată că s-a prăbușit colectarea. Cineva s-a bucurat. Probabil exact clienții obișnuiți ai firmelor de audit contabil.
Ce nu spune Diaconu e că ANAF nu merge fără sprijin politic solid. Aici nu e vorba de forță instituțională autonomă. Ca să colectezi trebuie să ai cărbuni politici. Ponta îi furnizase acel combustibil. E adevărat nu am văzut prea mult deranjate marile companii neplătitoare. PSD a autorizat atacul doar la unii mijlocii, nu și la corporații – iar acestea au fost atinse doar puțin, oricît s-ar umfla Diaconu în pene.
Colectarea dezastruoasă (mai ales cînd am avut boom de consum! ) nu se discută într-o presă infestată de filozofii prostești ale pieței libere fără filtre. Și așa ajungem la paradoxul subfinanțării unor segmente cheie în timp ce finanțăm indirect businessul. Vă las cu un fragment de propagandă pură în formă jurnalistică despre ”colectarea prietenoasă”:
Controlul excesiv, sărăcia statului
Ce e prea mult, strică. Proverbul cu siguranță este de actualitate în fiscalitatea românească. Avem prea multe reglementări, prea multe obligații, prea multă birocrație și prea multe controale. Dacă primele sunt clare, în ceea ce privește numărul controalelor e nevoie de o explicație. ANAF se laudă, de la an la an, cu rezultate spectaculoase. Astfel, doar anul trecut, diferenţe suplimentare de obligaţii fiscale au fost de aproximativ 18,8 miliarde lei (4,2 mld. euro), în creştere cu 34,7% faţă de anul 2014.
Așa cum este firesc, tot anul trecut, cel mai „bogat“ din istoria inspecției fiscale, agenții economici au atacat în instanță mii de decizii de impunere. Câți bani poate să piardă statul? (sursa)