Capitalismul și societatea
Libertatea de expresie din societatea capitalistă pare absolut reală. Pluralitatea opiniilor și a ideologiilor pare absolut reală. Liberalismul dorește să dea impresia că e sinonim cu bunul simț, opinia majorității, normalitatea – și că doar stînga e o ideologie – înțelegînd prin ”ideologie” ceva cam crazy.
Să acceptăm, de dragul demonstrației, ideea că economia capitalistă, ca sistem economic, e starea originară, firească și normală a economiei, așa cum a lăsat-o Dumnezeu. Să mai acceptăm că democrația de tip occidental, ca sistem politic, este identică cu bunul-simț, opinia publică, adevărul evident, truismul și tautologia.
În primăvara anului 2016, mass-media au vuit cu privire la Panama Papers, divulgarea actelor firmei de avocatură Mossack-Fonseca. Au fost divulgate, ne-a spus presa, jde mii de milioane de acte. Un an de zile, o sută de ziariști le-au purecat și le-au citit. Cu toate astea, dezvăluirile n-au fost cine știe ce. Nu mare lucru.
Cea mai spectaculoasă dezvăluire a dosarului Panama e tocmai faptul că nu s-au dat la iveală cine știe ce ilegalități. Nu, realmente. Și tocmai aici e contrastul : nimic nu e ilegal ; mai tot e imoral. Liberalismul încearcă să estompeze această situație de conflict major dintre ceea ce ni se spune că e legal și ceea ce intuim că e imoral. Paradisurile fiscale, ne spun ei, sînt un fenomen marginal, o anomalie, și care o să fie în curînd corectată încă din timpul vieții noastre, curînd și fără de zăbavă.
Liberalismul e ideologia care duce pînă la ultimele consecințe separarea dintre legal și moral.
Paradisurile fiscale există, din păcate – ne explică tot ei, binevoitori – fiindcă statele sînt independente și fiecare poate adopta politica fiscală pe care o dorește. În realitate, nu e așa. G7, ONU, OECD, GATT, Organizația Mondială a Comerțului, FMI, Banca Mondială – iată tot atîtea instituții internaționale și tratate internaționale care ar putea ține în hățuri paradisele fiscale. Există țări puternice care pot frîna evaziunea prin tratate bilaterale : fiecare deponent din România semnează o declarație obligatorie că nu realizează venituri impozabile în SUA etc.
Unele sînt exotice : Panama, de exemplu. Altele sînt pe jumătate exotice : Insulele Virgine Britanice, insula Caiman, Jersey, Man, care aparțin Marii Britanii. Altele sînt the usual suspects – Elveția și Liechtenstein. Ultima categorie par țări normale : Olanda, Luxemburg, Cipru, Irlanda. Dominioanele Marii Britanii ar trebui să fie ușor de controlat de către Marea Britanie. Olanda, Luxemburgul, Irlanda sînt, chipurile, constrînse de legile Uniunii Europene. Cu toate acestea, sînt paradisuri fiscale : IKEA, marea multinațională a comerțului cu mobilă, nu e suedeză, ci aparține unui trust din Olanda, și nu plătește impozite anuale mai mari decît o spălătorie de mașini. Apple nu e o firmă americană : își are sediul fiscal în Irlanda, unde plătește impozite mici. Despre Luxleaks, scandalul schemelor de evaziune fiscală organizate de Luxemburg, se știu destule.
Și aici intervine conflictul major dintre ideologia liberală a oligarhiei conducătoare și consensul tacit al societății. Instituțiile statului ne spun că e legal ceea ce știm că e imoral. Instituțiile statului ne spun că e un fenomen marginal.
Uneori, paradisurile fiscale ies la iveală exploziv : Vladimir Filat și Ilan Shor au reușit să fure împreună din băncile republicii Moldova nouă sute de milioane de dolari grație unor firme-fantomă înregistrate în paradise fiscale : Belize, Dominica, insulele Marshall, Marea Britanie, Mauritius, Panama, Seychelles. Desigur, vinovații sînt Vladimir Filat și Ilan Shor, dar ei au beneficiat de pe urma existenței paradisurilor fiscale – nu în ultimul rînd, Marea Britanie.
Ipocrizia de stat
”G20 promised a crackdown on tax havens in April, did they succeed ?” G20 a promis să reprime paradisurile fiscale în aprilie, oare au reușit ? Nu știm. Articolul e din 2009. Tot din 2009 e raportul Foot despre paradisurile fiscale din dominioanele Marii Britanii – the usual suspects. Raportul conchide, clorotic și palid ca un emo, că ar fi foarte bine dacă paradisurile fiscale ar fi mai supravegheate. (Paradisurile fiscale ale Marii Britanii investesc anual în băncile din City o mie de miliarde de dolari).
G20 – ne spune situl OECD – a aprobat un plan contra evaziunii fiscale a firmelor internaționale în iulie 2013. În 2014, planul a fost șters de praf, dactilografiat din nou, cu titlul de ”raport interimar” și a fost citit de conducătorii G20 în noiembrie 2015, care au fost de acord să-l aplice, fără întîrziere, începînd din 2018. O singură problemă : Comitetul de afaceri fiscale al OECD a pregătit primul raport intitulat Transfer Pricing and Multinational Enterprises (despre evaziunea fiscală a multinaționalelor) în 1979. (Angela Merkel abia termina facultatea de fizică în Leipzig, RDG ; Obama avea 18 ani și stătea cu bunicii în Hawaii). Același comitet de afaceri fiscale îl actualiza nițel și îl republica, sub numele de International Tax Avoidance and Evasion, în anul de grație 1987. În realitate, statele occidentale n-au luat nici o măsură concretă împotriva paradisurilor fiscale și a evaziunii fiscale a multinaționalelor – și asta, de treizeci de ani încoace. S-au dat doar declarații etiolate și vagi. În 1961, Kennedy cerea Congresului american să nimicească paradisurile fiscale : în 2016, gluma e la fel de bună.
Shaxon menționează o scrisoare a secretarului Henry Morgenthau către președintele Franklin Delano Roosevelt. Evazioniști fiscali americani au creat holdinguri în locuri cu impozite mici și legi permisive – în Bahamas, Newfoundland și Panama. Anul e 1937. ”Acest raport preliminar dezvăluie o situație gravă care cere o reacție imediată”. Șaptezeci și nouă de ani a strîns praf raportul lui Morgenthau. În 1937, Panama era deja un paradis fiscal.
Google, Starbucks și Amazon plătesc, în Marea Britanie, impozite pe profit nu mai mari decît o alimentară de cartier. Starbucks, cu 800 de cafenele și șapte mii de angajați în Marea Britanie, nu făcea nici un profit în această țară, după registrele contabile, plătind 0.02 % din cifra de afaceri ca taxe, anual. Google din Marea Britanie, de asemeni, plătea sume infime. În Marea Britanie, Amazon plătește taxe de 0.9 % din cifra de afaceri. O mică problemă : ancheta parlamentară britanică despre evaziunea fiscală a celor trei mari firme e din 2012, și, de patru ani, nu s-a schimbat nimic.
Vodafone, care deține un sfert din piața telefoniei mobile din Anglia, nu plătește impozite aici.
Dacă ne închipuim că parlamentele, instituțiile europene și internaționale reprezintă voința democratică a poporului, cele de mai sus sînt scandaloase. Dacă ne amintim că parlamentele și instituțiile internaționale sînt menajerii docile ale corporațiilor, atunci situația e inteligibilă.
Apropo de menajerii : în Florida, diverși oameni țineau petting farms : menajerii cu o oaie, un măgar, un ponei, o capră – pe care copiii puteau să vină să le mîngîie. Dar au descoperit că puteau obține mult mai mulți bani închiriindu-le. Legea din Florida prevede că impozitul pe terenul agricol e mult mai mic decît impozitul pe intravilan. Tom Cruise și Disneyland au descoperit că puteau economisi zeci de mii de dolari în impozite închiriind cîte o oaie, legîndu-și-o în parc – care devenea, subit, pășune, deci ”teren agricol” cu impozite mici.
Aceste artificii contabile au și nume : Singapore sling, Dutch sandwich, Double Irish, Bermuda Black Hole.
Pactul tacit dintre stat și cetățeni
Într-o carte din 2013, tradusă și în românește, La richesse cachée des nations: Enquête sur les paradis fiscaux / Bogăția ascunsă a națiunilor : anchetă asupra paradisurilor fiscale – Gabriel Zucman tratează tocmai acest subiect.
Thomas Piketty subliniază, în prefață, că existența paradisurilor fiscale erodează încrederea cetățenilor în democrație (în democrația capitalistă). Democrația e bazată pe un pact implicit, tacit, între cetățean și stat, anume pe ideea că statul impozitează transparent și echitabil. Dar IRS, autoritatea pentru impozite a SUA, identifică în raportul său anual aproape o mie cinci sute de persoane cu venituri anuale de peste un milion de dolari care nu plătesc – legal – impozit. Iar încrederea în statul echitabil, în legi, în transparență devine o vorbă goală. În Franța, nu altul decît ministrul bugetului, Jérôme Cahuzac, cel care trebuia să lupte împotriva evaziunii fiscale, avusese cel puțin trei conturi secrete – în Elveția, insula Man și în Panama. Cei mai bogați 1 la mie dintre americani ar plăti cu 20 % mai mult în impozite dacă n-ar exista paradisuri fiscale. Nu există fraudă de proporții în care să nu fie implicate și paradisurile fiscale.
Gabriel Zucman a estimat valoarea averilor ascunse în paradisurile fiscale – 7.6 mii de miliarde de dolari, 8 % din totalul averilor financiare ale lumii – dar 10 % din averile europenilor. El estimează și pierderile anuale, în impozite, ale Europei, la 78 de miliarde de dolari.
Diverse situri de dreapta au prezentat știrile despre Panama Papers ca ”Putin își ascunde averile în offshores”. A trecut însă neobservată știrea că Kim Jong-Un, mult mai odiosul dictator al Coreei de nord, a parcat cîteva sute de milioane de dolari în Luxemburg. Claude Juncker nu trebuie deranjat.
Paradisurile fiscale, colonii private
Panama nu există obiectiv : a fost creat de Statele Unite prin cucerirea unei bucăți din Columbia. Nici Aruba, Antilele olandeze, Insulele Virgine Britanice, Jersey, insula Man și Cayman nu sînt puternice state independente. Toate sînt foste colonii ale unor foste metropole, colonii care au fost reciclate în ascunzători. (Parlamentul din Cayman are 20 de membri. Încap toți în orice bar amărît, la cinci mese. Populația e mai mică decît cea din Zalău, dar mai mare ca în Slobozia. În anii 1960, clădirile de zid erau rarisime, cele mai multe erau colibe acoperite cu stuf).
Nu Putin e important. Important e că în România activează o mie două sute de firme înregistrate în Antilele olandeze, Panama, Bermude etc. etc. cu un capital de peste un miliard de dolari și cu venituri anuale de… (Autoritatea națională pentru finanțe nu ne mai spune asta). Cîte din ele aparțin unor fii, nepoți, fini, veri și amante de parlamentari ? N-o să știm niciodată. Știm însă că niște politicieni români au investit anonim în România un miliard de dolari.
Atîta vreme cît părintele ingineriilor fiscale din Luxembourg, Jean-Claude Juncker, e președintele Comisiei Europene, lupul e paznic la oi. Firma de avocatură a lui Dominique Strauss-Kahn, (fost director al Fondului Monetar Internațional, fost candidat la postul de președinte al Franței) se ocupa și ea cu incorporarea de firme în paradise fiscale.
O descoperire nebăgată în seamă sînt șeicii și emirii arabi care au conturi în Panama. Sînt puternici și bogați, tot petrolul țărilor lor le aparține. De ce ar avea nevoie de conturi în Panama ? Saudiții sînt, printre multe altele, musulmani, iar Islamul interzice camăta. Din păcate, peninsula arabă e o zonă interesantă pentru investiții, și șeicii preferă să dea bani cu împrumut prin firme anonime, care pot cere dobîndă.
Nicholas Shaxon, în Treasure islands ; uncovering the damage of off-shore banking and tax havens, 2011, descrie influența crescîndă a băncilor asupra legislativului din SUA, și cum în anii 1981-82 a fost abolită limita maximă a dobînzilor bancare. Exact aceiași pastori neo-protestanți care se opun avortului ”fiindcă e interzis în Biblie” uită să citeze și versetele care interzic cămătăria.
”N-au fost eliminate niște praguri bancare vechi de un secol sau două, ci a fost legalizată cămătăria, care fusese ținută în frîu de la legile lui Hammurabi pînă la Carter inclusiv”. Ronald Reagan a inaugurat, în 1980, o eră nouă a băncilor americane, în care tot ce fusese interzis înainte era permis.
Delaware, un stat mic, un Tecuci legislativ, un Mizil cu parlament, a fost și statul în care lobby-iștii au obținut primii ce doreau. Delaware e primul off-shore din SUA. Ei au votat și Asset-Backed Securities Facilitation Act, în 2002, cel care a pregătit criza imobiliară din 2007-2008.
Firmele internaționale de audit s-au reîncorporat și ele după legi noi-nouțe, votate după 1990 în Jersey și SUA, care le limitau răspunderea la mai nimic. E și motivul pentru care Arthur Andersen a avut legături atît de strînse cu Enron – care avea opt sute de filiale (SPE, Special Purpose Entities) în paradisuri fiscale. Și e motivul pentru care Enron a dat faliment, tîrîndu-l pe Arthur Andersen cu sine.
Nu e nici o diferență între Rusia lui Putin și cei 53 de membri ai parlamentului din insula Jersey : în Jersey nu există partide, parlamentarii sînt aleși cîte unul, rar, și intră într-un grup de insiders care au făcut deja jocurile. După Jersey, în 2000, parlamentul britanic a adoptat și el LLP – societăți cu răspundere limitată- și toate marile firme de audit, KPMG, Ernst & Young, PriceWaterhouse, Deloitte & Touche au devenit astfel de societăți după 2001 – cu răspundere minimă dacă firmele auditate de ele dau faliment. Financiar vorbind, nici un audit semnat de cei patru mari nu valorează nici cît hîrtia pe care e scris : firmele sînt LLP-uri, răspund maximum cu capitalul subscris și vărsat (la firmele de audit : birouri, scaune, pixuri). Re-incorporarea lor ca structuri cu răspundere mult mai mică a pregătit criza din 2007-2008.
În 2001, după nine-eleven, Congresul SUA a votat PATRIOT Act, legea care permitea CIA și FBI să supravegheze, rusește, tot ce fac cetățenii americani. Și s-a introdus și o prevedere timidă : băncile americane nu pot accepta fonduri de la firme-fantomă off-shore. Doar prăbușirea fizică a doi zgîrîie-nori și un act terorist fără precedent i-a convins pe congresmeni de pericol. (Patriot Act e poate motivul pentru care cetățenii americani au avut mai puține conturi deschise la Mossack-Fonseca).
Shaxson observă, foarte interesant, că Londra este, paradoxal, primul off-shore. Atunci cînd Congresul american a votat legea Glass-Steagall (interzicînd băncilor să facă investiții) sau Sarbanes-Oxley (votată după falimentul Enron ; interzice firmelor americane contabilitatea creativă) firmele americane și-au continuat afacerile prin filialele din Londra, ne-încadrate juridic. AIG, firma de asigurări, a obținut de la firma de avocați Linklaters, din Londra, o decizie prin care Repo 105 – o șmecherie contabilă, vînzarea unor bunuri cu garanția că vor fi re-cumpărate – a fost declarată vînzare reală. Nici o instituție din SUA n-ar fi considerat ca legală o asemenea manevră. AIG Londra era responsabilă de cele mai iresponsabile manevre financiare ale firmei. SUA a trebuit să plătească 180 de miliarde pentru a evita prăbușirea AIG, care se aventurase în tranzacții care erau interzise în SUA.
Un fost paradis, Cuba
Dictatorul Cubei, Fulgencio Batista, a fost o gazdă primitoare pentru mafia americană și pentru investițiile acesteia. Batista a fost prietenul personal al odiosului Meyer Lansky (ades anchetat, nicicînd condamnat) care spăla în Cuba banii obținuți din crimă în SUA. Cuba era un off-shore la îndemînă pentru mafia americană ; complicitatea dictatorului cubanez cu mafia americană a contribuit, printre altele, la căderea sa. În 1952, toți conducătorii mafiei americane se întîlneau la Havana. În 1958 Batista cădea.
Există un contrast puternic între atitudinea neputincioasă a SUA și a Uniunii Europene față de paradisele fiscale. Cînd Argentina a ocupat insulele Falckland, Marea Britanie a trimis trupe pentru recucerirea lor. Cînd SUA au simțit nevoia să invadeze republica Dominicană, în 1965, Grenada, în 1983, Panama și Honduras în 1988, nu s-au sfiit s-o facă. Dar nimeni nu s-a atins de paradisele fiscale.
Legile oricărui regim politic sînt respectate dacă au legitimitate. Iar legitimitatea se bazează pe morala publică. Legile și administrarea justiției sînt instituții concrete, palpabile, lipite cu liantul legitimității de morala publică – o noțiune evanescentă, dar vie. Atunci cînd legile nu mai urmează consensul societății, sprijinul societății pentru legi dispare. Nici o societate nu e dreaptă pentru că are legi bune, justiție eficace și poliție rapidă – ci fiindcă societatea în ansamblu acceptă tacit legile și regulile. Atunci cînd o parte din legi – anume cele cîteva care determină rata impozitelor – sînt scrise pentru cîțiva, și nu pentru toți, nu în parlamentul României sau al Europei, ci într-un parlament de jucărie din insulele Caiman, avem dreptul la cinism.
Ce e un paradis ?
Pentru unii, e un loc de vis, unde e foarte bine. Pentru teologi, e locul unde a locuit Adam înainte ca să deosebească binele de rău. Paradisurile fiscale sînt acele locuri de dinainte de bine și de rău, de dinainte de legi și de impozite, unde nu există reguli, pedeapsă și vinovăție, unde nu există morală.