de Sahar Khalifa
Se ştie bine: în cultura arabă, precum în multe altele, femeia întrupează sexul slab, celălalt sex, sexul inegal, sexul care nu moşteneşte nimic, nici măcar numele său de familie, sexul care poate aduce descendenţă sau dezonoare. Familia mi-a întîmpinat cu lacrimi naşterea. Eram o fată, a cincea a familiei, adică al cincilea eşec umilitor, iar, pentru mama, a cincea înfrîngere. Pe lîngă soţia unchiului meu, care adusese triumfal pe lume zece nepreţuiţi băieţi, ea trecea drept întruchiparea femeii blestemate. Putea fi ea mai frumoasă, mai deşteaptă şi mai demnă decît mătuşa mea (şi decît celelalte femei din familie), cu toţii o socoteau ca pe cea mai puţin roditoare, cea care nu era în stare să poarte fructele bune.
Am moştenit aceste prejudecăţi şi-aceste teorii. Din copilărie încă, nu mai contenesc s-aud cum fetele – cele din familie, din cartier şi din lumea toată – sînt ţinute drept fiinţele neputincioase, fără apărare, condamnate de natură să rămînă iremediabil slabe.
Acum cîteva luni însă, surioara mea descoperea că eram singurul membru al familiei Khalifa care să figureze în enciclopedia palestiniană. Cu un suspin de uşurare, ea sublinia: “Enciclopedia nu-l pomeneşte nici pe tata, nici pe fratele meu, nici pe unchiul cu ai săi zece fii miraculoşi, niciun alt bărbat din familie. Nu eşti aici decît tu!”
Ca femeie arabă, am trecut prin diferite etape. Am fost transformată prin anumite influenţe şi am contribuit la evoluţiile societăţii. Pînă şi familiile arabe cele mai conservatoare îşi trimit acum fiicele la şcoală. Odată instruite, ele devin profesoare, medici, inginere, farmaciste, scriitoare, muziciene sau artiste. Multe par de-acum să fie indispensabile colectivităţii, mai puternice, mai creative şi mai importante decît bărbaţii.
Cu toate astea, media occidentală ne reprezintă ca pe nişte oribile creaturi învăluite în al lor tchador, acoperite caraghios de măşti de piele, precum captivele dintr-un harem, ascunse după vălul lor. Mă întreb de ce ne văd ei aşa, îngheţate într-o realitate univocă şi imuabilă. Cred ei oare, într-adevăr, că am fi fost create diferite de restul genului femeiesc, incapabile să ne schimbăm?
La şcoală, aveam un învăţător ce lăuda mereu “schimbarea”, modulîndu-şi tonul şi înţelesul vorbei după aspectele realităţii arabe pe care-o aborda: redistribuirea bogăţiilor, statutul femeilor sau regimurile politice desuete. Întreg anturajul meu îl respecta şi-l admira; cei mai tineri voiau să-i semene, iar cei mai puţin tineri au fost gata să-l ascundă cînd l-a vînat poliţia.
Minunatul meu învăţător nu era singurul să vorbească despre schimbare şi dreptate. Cea mai mare parte a celor instruiţi credeau în ideile astea şi le apărau. Precum el, mii de bărbaţi luminaţi erau căutaţi de poliţie sau putrezeau în închisorile regimurilor susţinute şi subvenţionate de puterile engleză, franceză şi, mai apoi, americană.
Naţionalismul arab şi-a avut vîrsta de aur în timpul anilor 1950 şi 1960. Străzile noastre, în fierbere, dădeau pe-afară de nădejdi de transformare. Adoptam o atitudine răzvrătită şi critică faţă de sistemele noastre sociopolitice tradiţionale. Idealurile de eliberare şi de justiţie socială se regăseau în literatura noastră, în teatrul nostru, în cîntecele noastre, în muzica noastră şi pînă şi în expresiile folosite în viaţa de fiecare zi. Literatura lumii întregi ne iriga cultura. Librăriile şi străzile noastre erau doldora de cărţi chemînd la eliberare, la revoluţie şi la schimbare: literatură existenţialistă, socialistă, neagră…
Avîntul acesta atingea pe toată lumea, pînă şi pe ţăranii analfabeţi şi pe femei, ce începuseră să iasă din casă fără văl. Zeci de mii dintre ele au făcut studii universitare; unele s-au înscris în partide politice. Nu doar că nu mai purtau vălul, ci îmbrăcau tricouri fără mîneci şi minijupe. Pe cît de incredibil ar putea să pară, dansasem rock’n’roll şi twist, în ciuda urii noastre pentru occidentali. Voiam să trăim ca ei, dar fără dominaţia lor.
Atmosfera asta idilică s-a destrămat cînd Israelul, susţinut de Occident, a reuşit să-l învingă pe conducătorul egiptean Gamal Abder Nasser, în 1967. Această înfrîngere a fost şi-aceea a mişcării noastre naţionale şi a convingerilor noastre socialiste; o ocazie pe care americanii şi aliaţii lor regionali n-au ratat s-o-nhaţe. Au dat un ajutor masiv islamiştilor, la nivelul a milioane de dolari, pentru a înăbuşi naţionalismul progresist. Fraţii musulmani, ce pînă atunci erau priviţi de popor cu indiferenţă, au devenit mai puternici. Situaţia în regiunea noastră în anii 1970 şi 1980 se aseamănă mult cu cea din Afganistan, la momentul cînd americanii au dat o mînă zdravănă de ajutor islamiştilor, şi mai ales lui Oussama ben Laden, pentru a-i contra pe comunişti.
Instituţiile şi media occidentală, că e vorba de presa scrisă sau de televiziune, de cinema sau de universităţi, presupun femeia arabă ca incapabilă să respire ori să gîndească sub tchadorul ei negru, umbră mişcătoare ce rătăceşte în vid, precum o vrăjitoare ori o fantomă, o sperietoare. Veşmîntul creaturii pe care o întrupăm în ochii lor se cheamă “ţinuta islamică”. Sînt convinsă însă că el nu e nici islamic, nici arab, fiind o creaţie a Occidentului şi o manifestare stînjenitoare a imperialismului său.
Mama purta pe cap o bucată de borangic străveziu de culoare neagră ce-i acoperea, mai mult sau mai puţin, părul şi faţa. Restul îmbrăcăminţii ei era o fustă ori o rochie simplă, pînă la genunchi, cu o jiletcă scurtă ce-i sublinia pieptul şi mijlocul. Nimic de-a face cu ceea ce, astăzi, e considerat ca “ţinută islamică”, care preschimbă corpul feminin într-un sac inform, într-o masă întunecată, în stâlp de fum.
La începutul anilor 1950, mama s-a alăturat mişcării sufur (dezbrobodire), laolaltă cu numeroase alte femei din generaţia ei. Unele erau, ca şi ea, provenite din păturile mijlocii ale marilor oraşe arabe; altele, din medii mai puţin privilegiate şi din orăşele mult mai mici. E de ajuns să priveşti înregistrări de la concertele cîntăreţei egiptene Oum Kalsoum, sau ale altor artişti din acele vremuri, spre a constata că nicio femeie din public nu arbora, pe-atunci, felul acesta de veşmînt.
Dezastruoasa ocupare a Palestinei de către Israel, în 1948, a provocat o degradare a situaţiei economice, care a afectat apoi direct viaţa femeilor. Mii de familii ce şi-au pierdut pămîntul, casa, şi ale căror bărbaţi căzuseră în luptă, au fost nevoite să îndepărteze femeile de sfera domestică, pentru a le trimite să muncească ori la studii.
S-a putut vedea atunci cum mii de tinere palestiniene instruite au început să călătorească fără basma, să trăiască singure, păstrîndu-şi cu toate astea stima din partea apropiaţilor şi-a societăţii: ele acopereau nevoile familiilor cu venituri puţine. Le-am descris situaţia în romanul meu Moştenirea [netradus în franceză, 1997]. Cu timpul, a devenit nu doar admis, ci chiar bine văzut, ca ele să plătească studiile universitare ale mezinelor lor, în Egipt, în Siria sau în Liban, îngăduindu-le acestora să obţină, aşa, diplome în medicină, în farmacie, în inginerie, în drept sau alte discipline. Aceste tinere calificate, curajoase şi deschise către lume au dat naştere unui val de emancipare feminină şi socială, chiar dacă familiaritatea noastră cu gîndirea feministă se mărginea pe-atunci la articolele publicate în ziarele egiptene de o mînă de pioniere, precum Amina Said, Sahair Qalamawi şi Durriya Shafik; scrieri care nu treceau dincolo de subiecte ca planificarea familială, căsătoria precoce sau poligamia.
Dar îndată după înfrîngerea noastră în faţa Israelului, în 1967, regimuri arabe dictatoriale, ostile socialismului, susţinute de Statele Unite, s-au aliat cu grupuri islamiste fundamentaliste, pe care le-au finanţat cu generozitate. Toţi cei care, de exemplu, purtau faimoasa “ţinută islamică” primeau o alocaţie lunară de 15 dinari iordanieni (19 euro) pentru un bărbat şi de 10, pentru o femeie. Bărbaţii, care afişau o barbă lungă, neatinsă de foarfece, purtau o scurtă dishdasha sau jellabiya şi sandale din piele; femeile, un şal gros pe cap şi o tunică lungă, coborînd pînă-n pămînt. Cu toţii se vedeau dăruiţi, astfel, cu un şirag de mătănii, o superbă ediţie din Coran şi-un frumos covor de rugăciuni.
Organizaţiile islamiste au început să-i caute pe tinerii care se remarcaseră deja ca lideri şi aveau, astfel, o influenţă asupra altora. Au vrut să ajungă deopotrivă şi la casnice. Apoi atenţia li s-a îndreptat spre moschei, spre şcoli şi universităţi. Nimic din toate astea n-ar fi mers fără ajutorul – mai ales financiar – al regimurilor arabe ce-şi manifestau loialitatea, ba chiar supunerea, faţă de Statele Unite, aliniindu-se strategiei lor, în speranţa că islamismul va veni de hac socialiştilor şi progresiştilor în sînul propriilor lor societăţi.
Cu toate astea, fundamentalişti nu s-au mulţumit să-şi impună veşmintele lor, alocaţiile lor lunare şi locurile lor de întîlnire. Spre cîştigarea minţilor, încă din şcoala primară şi gimnaziu, în posturi din învăţămînt au fost numiţi cu precădere islamişti, bărbaţi şi femei, dîndu-li-se ca misiune să-şi imprime ideologia în sufletele şi minţile elevilor. Pentru întregirea acestei educaţii, adolescenţii au mai urmat şi un antrenament inculcîndu-le disciplina militară şi artele marţiale, în tabere instalate în deşerturile arabe, ca şi în Afganistan şi-n Pakistan.
Ironie a sorţii, cînd Statele Unite şi aliaţii lor au înţeles capcana pe care şi-au întins-o singuri, răul era deja făcut, iar organizaţiile islamiste urzeau deja stabilirea unui regim islamist ostil Occidentului.
Traversăm în zilele noastre o grozavă criză intelectuală, socială şi politică. Sîntem ameninţaţi din toate părţile, fără a şti care din cele două ameninţări e mai brutală: de o parte, Occidentul, căruia i-am suferit deja tertipurile, exploatarea şi colonizarea; de cealaltă, islamismul, ale cărui pretinse inovaţii ne-au readus în epoca opresiunii şi a haremurilor. Cu alte cuvinte, avem de ales între un Occident, sinonim de libertate, de laicitate şi de ştiinţă, dar şi de colonialism, şi un islam necruţător, ce cheamă la rezistenţa în faţa Occidentului, dar care se opune ştiinţei, modernităţii, ca şi emancipării feminine şi sociale.
Iar acest haos general nu se limitează doar la regiunea noastră; el atinge şi Occidentul însuşi. Aşa se face că tchadorul şi vălul au devenit aici obiecte de aversiune şi de teamă, în aşa măsură încît unele ţări au interzis ţinutele islamice şi portul vălului în şcolile şi locurile publice. Sîntem de-acum arătaţi cu degetul pentru prejudecăţi rasiste ce ni se pun în cîrcă.
În ce mă priveşte, declar, pentru toţi aceia împărtăşind această viziune îngustă, că sîntem mai apropiaţi de ei decît îşi închipuie. Nu se tot repetă oare că planeta a devenit un sat? Venim, val omenesc după un altul, să eşuăm pe plajele voastre. Orice aţi face să limitaţi imigraţia, vom găsi mereu mijloacele s-ajungem pînă la voi, să trecem de obstacolele pe care le ridicaţi înaintea noastră, afirmîndu-ne prezenţa printre voi. De altminteri, sîntem deja aici. Nu ne puteţi nega prezenţa, căci sîntem parte integrantă a lumii voastre.
Nu vreau, cu niciun chip, să stîrnesc nimănui mînia. Ţin pur şi simplu să-mi pledez cauza, pe şleau şi concret. Îmi doresc ca un cititor occidental să simtă ceea ce simt eu, să se teamă de ceea ce îmi provoacă mie teama; vreau să devină conştient de durerea pe care guvernele sale colonialiste o provoacă popoarelor noastre, de cea pe care mă fac s-o sufăr eu. Mijloacele sale de presă fac din mine un stereotip; mă osîndesc şi mă falsifică. Cînd ele înfăţişează o femeie învelită în burqa drept întruchiparea femeii arabe, ei dau de înţeles că scriitoarea feministă care sînt, aşijderea miilor de alte femei educate şi milioanelor de femei arabe moderne – musulmane şi creştine – trăind în ţările arabe, ar fi aşa ceva: cu chipul umbrit, cu capul plecat, cu trupul inform, incapabile să gîndească şi să se exprime.
Dar se înşală; căci vederea unei femei în burqa mă umple de teamă şi oroare. Mă tem ca, într-o bună zi, o mînă să nu iasă din imaginea asta ca să ne împingă, pe fiica mea, pe nepoatele mele sau pe mine, într-unul din regimurile acestea arabe sinistre, ce ne menţin în ignoranţă prin manevre ţintind să rămînem ceea ce sîntem de-aşa de multă vreme: un zăcămînt de petrol în slujba pieţei occidentale.
Traducere din franceză de ATS
SAHAR KHALIFA
Scriitoare palestiniană; autoare, între altele, a Un printemps très chaud (Seuil, 2008) [O primăvară foarte caldă] şi a L’impasse de Bab Essaha (Flammarion, 1997) [Fundătura de la Bab Essaha]. Textul este o adaptare după o conferinţă pronunţată la Centrul de Studii palestiniene din cadrul Şcolii de Studii Orientale şi Africane (SOAS) a Universităţii din Londra, pe 5 martie 2015. (Nota redacţiei, în original.)
Traducerea s-a făcut după textul publicat în numărul din august 2015 al Le Monde diplomatique, publicaţie căreia i se cere iertare, ca şi autoarei înseşi, în primul rînd, pentru preluarea fără drepturi. În speranţa că solidaritatea cu punctul de vedere exprimat în aceste rînduri, ca şi urgenţa impusă de actualul context bigot şi reacţionar politic în Europa şi, cu precădere, din România, vor fi de-ajuns pentru a fi scuzaţi.