În românește consider că nu există un cuvânt potrivit pentru fanaticii, ahtiații, maniacii, obsedații -posedați care scurmă și canibalizează deșeurile deversate de complexul militar-de-divertisment în lagunele culturii pop sau pe console de joc și de acolo direct în sistemul de irigații al contra-culturii. În românește termenul de ‘nerd’ este încă un termen orfan fără echivalent.
Dicționarele online îl reduc pe ‘nerd’ la o serie de apelative contradictorii: tocilar, greu de cap și șoarece de bibliotecă. Diriginta noastră ne zicea exasperată pur și simplu „copii oligofreni”.
Este oare asta o conspirație imposibilă între foști diriginți și bătăușii din spatele școlii de la care ne luam capace, o alianță între șefi de detașament și creatorii testelor de IQ, între vechea elită în majoritatea ei francofilă și dușmanii lor de clasă?! Dacă este adevărat, asta este atunci poate cea mai cuprinzătoare și transversală coaliție din societatea românească.
Dar poate nici nu contează, pentru că și în engleză, cum ne spune autorul filmului termenul de nerd are o etimologie care fluctuează între jigniri popularizate de telenovele din 70, numele unei ființe (Dr Seuss) dintr-o grădină zoologică imaginară, s-au argou ortografiat corect de însăși Philip K Dick (așa zice el).
Traceroute este filmul care se v-a lansa la NY Independent Film Festival anul asta, chiar în slava eșapamentului de algorimti geo-inginerați de capitalismul financiar pulsând în arhipelagul Googlag-ului cognitiv, botezat așa împreună cu Vladan Jeremić de la Biro Beograd/ArtLeaks într-o vară de neuitat pe insula Ada Ciganlija de pe fluviul Sava.
Vă garantez că nici anii de antrenament greu în rețele sociale, nici urmărirea de sine de tip self quantification, nici zilele și lunile petrecute gâdilând ecranele de toate mărimile nu vă pot pregăti pentru tsunami-ul de referințe canonice și non-canonice țintite de Johannes Grentzfurthner (artist și nerd) spre un public de toate vârstele, de toate genurile și de toate speciile.
Dar ce e mai extraordinar este că tot ce zice el este un loc comun, ba nu, spun prostii, e miezul incandescent și gravitațional al Galaxiei Gutenberg unde toți (sic) ar fi trebuit să avem drepturi egale digitale și acces direct la combustie spontană. Nu pot face introducerea la film fără o conexiune ethernet mai intimă decât cea pe dial-up la telefon pe care o aveam atunci când am văzut și auzit prima dată de revista Monochrom. Monochrom este proiectul monstru al acestui austriac care poartă șapcă și rucsac cu însemnele angajaților și coloniștilor de la corporația (din viitor) Weyland-Yutani (din seria de filme Alien incepănd cu 1979-), corporație specializată în industrii extractive interplanetare și – ocazional – trafic de extratereștri letali cu sânge hiperacid pe post de prăsilă pentru programe de arme biologice.
Nu, nu am văzut în fața ochilor monochrom atunci când am vrut zadarnic să mă înrolez în armata americană în speranța că îmi vor plăti tuiția (tuition) scumpă și anii de colegiu și facultate, în vara 1995 la un centru de recrutare aproape de Frederick, Maryland. L-am văzut de abia atunci când am început să îl vizitez în cartierul lui bucureștean, la sfârșitul anilor 90′, pe Remus Cernea care pe vremea aia asculta rock gotic & era agent sub acoperire Microsoft Reader publicând primele cărți electronice din România (Antologiile de Carte Virtuală Noesis publicate în 2000 și 2001 respectiv) pe CD-uri multimedia cu autori tineri mai mult sau mai puțin cunoscuți (cum era cazul meu). Acolo în cartier l-am cunoscut pe Ovidiu Țichindeleanu care tocmai căra în rucscac spre Chișinău glorioasa revistă Philosophy & Stuff din Cluj (unde publicau Vasile Ernu, Alexandru Polgar, Sebastian Big, Țichi și alții). Nu știu cum necum am început să vorbim parcă despre detroit techno și party-uri dayglo afrofuturiste în hangare fordiste abandonate și transformate în cluburi din rust-belt-ul american. Avea la el Philosophy & Stuff și monochrom (și poate și altele).
În schimb eu purtam după mine Accidental Empires: How the Boys of Silicon Valley Make Their Millions, Battle Foreign Competition, and Still Can’t Get a Date scrisă de Robert X Cringely (pseudonim), una din primele cărți ‘destăinuire’ pe seama lui Steve Jobs/Apple și Bill Gates/Microsoft calibrând din interior modul în care maniile și excentricitățile fondatorilor animă și dictează ciclurile de obsolescență & creativitate de la bordul industriei calculatoarelor.
Și cu toate astea monochrom mi se părea complet altceva – o revistă mult prea groasă, mult prea debordantă, uluitoare, așa cum nu mai văzusem aproape niciodată. O corcitură între antologie SF 90cistă și fanzin postpunk obraznic, murdar, manifest blasfemic de stânga și blestemăție contraculturală. O revistă Frankenstein xeroxată de pe urma unui coitus intrerruptus între colaje DaDa și cut-up în stil Burroughs.
M-a uimit că era și în engleză și în germană. Era o revistă bine tipărită, dar aflată la antipodul revistelor glam sau elitismelor și rafinamentelor locale românești de la vremea aia, oferind în plus o contra-expertiză în domenii obscure și aparent imposibil de penetrat și instituționalizat. E destul să vă zic că avea pe copertă oameni îmbrăcați în iepuri păroși cu cartoane de ouă în mână și promitea „portofolii de salubrizare/remediere ontologică”.
Erau articole despre tanatologia mediilor („Dead Media Manifesto” de Richard Kadrey și Bruce Sterling). Sau „Animale și organe sexuale: lucrările lui Andrew Kennedy”. Sau fanficțiune din Munchen cu Mr Spock depedent de droguri și dus la dezintoxicare de Căpitanul Kirk. Erau interviuri cu avocatul Tony Serra care apărase cu succes membrii unor grupări precum Black Panthers, Hells Angels, Good Earth și Symbionese Liberation Army într-o curte de judecată foarte neprietenoasă. Erau xeroxate contracte de vânzare și cumpărare/cedare de drepturi asupra „sufletului/corpului eteric sau astral personal” în schimbul a „200 de Schillingi austrieci minim” (azi = 14 €). Personaje de comics îl citau pe Kant, OJ Simpson îți urează sărbători fericite și Lars Gustafsson vorbea despre fauna care populează adâncimile nebănuite ale hiper-spațiul interstelar precum: Medusa Orthiale, Sphinx Wahlgreeni, Horror Potocciensis sau Horror Lem. Kathy Acker, H R Giger și Blixa Bargeld devin deopotrivă ‘victimile’ interviurilor monochrom.
După câțiva ani Johannes a nimerit la zilele Bucureștiului din Viena prin 2004-2005, atunci când am făcut o prezentare cu poze de apartamente și spații de locuit ale unor prieteni otaci (otaku=pasionat de manga/gaming/cosplay/anime/steampunk etc=nerd) din România (încă mă consider un otak decăzut). Așa am ajuns până la urmă într-o rezidență monochrom la MQ ținând introduceri în Tarzanologie și infiltrând cu costum și cravată (la instigarea membrilor monochrom), dotați cu mini-camere ascunse în poșete și mp3 recordere la buzunarul din interior un cazinou din Linz ca să „punem banii de cultura din jocurile de noroc și loteria națională austriacă DIN NOU în jocurile cu noroc”. Ce a urmat nu vă mai zic.
Tot așa am prins o ediție (organizată tot de monochrom) a festivalului de cocktail robotics Roboextica aplicând anual și plin de ironie perceptele umanitare de servitute și fidelitate derivate din legile roboticii asimoviene în scopul nobil al alcoolizării ‘stăpânilor’ (subiecților?) umani. Acolo puteai să vezi roboți (quintessenz.at) care îți fumează țigările în numele tău, mașini de tocat carne râșnind cuplate la laptop bwd/fwd filme de Eisenstein, Dvertov ș.a. (conceput de un rus specializat în interfețe non-standard). Ba puteai să sugi cu paiul o inundație de vodcă cauzată de încălzirea globală că să salvezi un orășel machetă din alpi. Mai bine mă opresc aici.
Traceroute nu este filmul unei generații. E ca și cum nerds ar putea fi toți băgăți pe un hard sau împăiați într-o dioramă din muzeul tranzistorilor. Traceroute e colaj vizual și jurnalul debordant al unui mic băiețel ochelarist pe nume Johannes Grentzfurthner (nume tradus prin ‘vadul care desparte granița’) născut în 1975 la Stockerau/Austria de Jos în inima întunericului european, într-un mediu catolic la țară într-o țară cum spune el la începutul filmului cunocută în genere pentru „muzică și criminali în masă” a cărei limbă sună a „crime de război cu frișcă”.
Este Johannes Grentzfurthner un meta-nerd (infra- nerd), un deconstructivist turbat, un pesimist frivol al culturii pop și de masă plastică? Este Johannes un scientist, un sceptic ca Houdini, PRist pus pe desconspirat membrii propriei subculturi? Un scamator ultra-raționalist-pozitivist pus pe vânat spiritisme moderne, ufologii deșarte și credințe în ‘lumea de dincolo’ a singularității (singularity) din Silly Valley? Este el oare reprezentantul criticii marxiste ajunsă în sec 21, care cu poftă nemiloasă de la Ariel Dorfman încoace toacă fantoșele imperiului, fie că este vorba de povețele oligarh-monopoliste ale lui Unchiului Scrooge de la Disney, rasismul Călărețului Singuratic sau infantilizarea și misionarismul elefantului Babar citit și difuzat copiilor din țările decolonizate ale lumii a 2a și a 3a? Poate e un crypto-reichian, care caută recruți pentru Sex-Pol. Voi trebuie să vă dați seama.
Cel mai important este că Johannes vorbește cu femei și bărbați care au copilărit și gustat din plin ispitele popagandei care inundă mijloacele de telecomunicații și mass media de cel puțin 40 de ani încoace. El este copilul erei informaționale cu toate tarele, grefele nereușite și poticnirile ei. El nu se ‘situează’ ci se bălăcește în mlaștina hyperealului care exista înainte de internet, înainte de VR, înainte de jocuri multi player cu interfață grafică. Asta pentru că o parte din noi ne-am născut înainte de „Liberté, égalité și Full HD”.
Să fi nerd în anii 80 însemna să joci jocuri GURP cu creion pe hârtie, să îți scrii de mână lista de avantaje/dezavantaje ale personajului din joc (multe fobii și monomanii inventate de care nici nu bănuia săracul von Krafft–Ebing). Și dacă erai norocos, însemna să te întâlnești online pe BBS cu alți ciudați ca tine și să te exciți în fața unei singure pagini ascii porno descărcate de pe un server german în cca 3 ore. Să mănânci pe pâine peisaje și personaje pixelate și complet nerealiste. Printre locurile de cult ale acelei prime generații de info-nauți găsim o groapă comună în deșert, traseu mitic devenit loc de pelerinaj pentru rânduri și rânduri de gameri pasionați – locul unde industria și-a îngropat una din primele și cele mai mari falite: tone de console, cartridge-uri Atari, practic toate urmele jocului ET bazat pe filmul lui Spielberg cu același nume. Ce este acel loc decât monumentul ‘losershipului’ (Ion Dumitrescu) unei industrii care nu știe cum să mai scape de mii și mii de produse care nu s-au vândut din prima bulă speculativă care crapă ca o bombă atomică antifonată în New Mexico, mai exact în Almogordo, nu departe de unde a fost detonată prima bombă atomică (la Trinity/Trinitate).
San Francisco, NY etc le cunoaște din Star Trek sau din filme cu killeri carismatici în serie și jocuri postapocaliptice extrem de rudimentare dar cu atât mai efective precum Manhunter II.
Poate anii 80 vor fi cunoscuți ca substrat geologico-politic, un fel de K-Pg (fosta tranziție Cretacic-Terțiară) boundary, un crater de impact politic și economic funest care fumegă începând cu Reaganomics, cursa înarmărilor și spaimele acute ale conflagrației atomice. E și o perioadă foarte vivace când te jucai și te împușcai de-a spionii ruși și americani în spate cum apare în super 8 filmate de Johannes și gașca lui din fragedă copilărie. Zenitul vine în 1986 când norul radioactiv de la Cernobyl întâlnește pe calea undelor explozia navetei Challenger cu echipaj cu tot la bord.
Și cu toate asta era o vreme când nisipul din curtea casei nu se lichefia ci se transforma în praf lunar. Casa din copac crește și se transformă în curând în cazemată postapocaliptică și prim submarin (non-atomic) de carton presat. Ne aflam fără îndoială în cea mai întunecată perioadă a războiului rece și cu toate astea existau deja anumiți eroi comuni. Unul din ei este Carl Sagan și serialul Cosmos, serial difuzat și la Televiziunea romană în perioadă. Din toți care l-am văzut atunci copii fiind, nimeni nu l-a uitat. Vocea suavă a lui Sagan, atmosfera cosmic-pastorală și muzica de film introduc o călătorie planetară nemărginita doar cu ajutorul unui fulg de păpădie transformat în rachetă galactică. Mie teamă că toate astea s-au înregistrat direct în partea reptiliană a creierului (din păcate pentru Sagan spun asta). Albumele cu dinozauri, comicsurile, cărțile de cryptozoologie, ufologie și paleoastronautică furnizează mantre și manuale esențiale de navigație para-academică.
Dar Johannes nu este un nostalgic, el urmărește morfogeneza subculturilor și contracția hype-urilor. El trasează cu umor și ireverență ciclurile în spirală ale unui fandom care, după cum postulează el, se răzbună năprasnic impunând un nou prag de exploatare elevată numit capitalism cognitiv. Cum să nu vezi în fan-service sincronizarea perfectă, aproape telepatică între cerere și ofertă la comandă? Cum să nu vezi în Invasion of the Body Snatchers (1978) felul în care contracultura americană este înlocuită celulă cu celulă și animată pe nevăzute de un invadator din interiorul libertarian și anti-statist, tânăr întreprinzător și techno-utopic. Între timp copii singuratici cu care nu se juca nimeni, plini de coșuri pe față citind cu nesaț Philip K Dick și visând la Prințesa Leia și gynoizii a la Blade Runner sunt acum multimiliardari, au fundații care sponsorizează exploatarea minieră a lunii (Bill & Martha Gates Foundation) dictând și trasând directivele lumii în care trăim și clickuim tăcuți.
Pentru asta e nevoie de un pelerinaj pe „pamântul blestemat” cum era desemnat în comixul britanic Judge Dredd din 80 și 90 (2000AD) teritoriul radioactiv al mutanților, criminalilor și freakșilor alungați în afara zidurilor înalte ale megalopolis-ului americane din viitor. Până și Ilf și Petrov au făcut această călătorie inițiatică într-un capitalism american mult mai promițător (de la est la vest însă) în anii 30, fără să se lase niciodată complet orbiți de el însă. Pesimismul cultural al școlii de la Frankfurt își ascute ghearele și ciupul la Hollywood în anii 40 și 50, iar în cazul lui Johannes G & Co, numai o călătorie cu mașina de trei săptămâni de pe coasta de vest pe coasta de est cu detectorul Geiger de radiații gama atașat de parbriz ne poate orienta prin hățișul imperialismul cultural anglo-american.
Au trecut 20 de ani și „Declarația de Independență a Cyberspace-ului” scrisă de John Perry Barlow la Davos în 1996 sună a sesiune de auto-hipnoză. Forumul Economic Mondial s-a întâlnit anul ăsta cu sloganul „A 4a Revoluție Industrială” pe buze și pușcași de elită pe acoperiș. Elitele tech globale încearcă să convingă cealaltă parte a elitelor că ei sunt soluția la probleme lor (Dianah Boyd). Silicon Valley pare să influențeze acum cursul discuției în direcția unor scenarii sf de ani 70, și toată lumea de acolo de sus din creierul munților pare cuprinsă de panica superinteligențelor (Nick Bostrom) și a Marelui Filtru (Robin Hanson). De aceea ar fi bine să mergem și noi cu detectorul Geiger-ul pe urmele entităților inventate și forjate de aceste subculturi tehnofile și tehno-oculte care de mult nu se mai află la periferia sistemului ci în miezul ei. Una din probleme ar fi că noii pundiți și baroni ai tehnologiilor de vârf se văd pe sine cu indulgență tot ca niște rebeli, acei marginali din copilărie batjocoriți de colegii de clasă, niște uitați de lume când defapt ei au ajuns să aibă mai curând influența și arbitrajul unui lord întunecat de tip Palpatine.
Tehno-critica și-a primit botezul de foc odată cu analiza „ideologiei californiene” (Richard Barbrook & Andy Cameron 1995), cu manifestele cyberfeministe (Donna Haraway 1983, VNS Matrix 1991, Sadie Plant 1997) sau istoriile secrete din The Hacker Crackdown (Bruce Sterling 1992). Chiar dacă linge moaștele endoscheletului de Terminator în studioul de FX(efecte speciale) al celui care l-a conceput, Johannes înregistrează critic felul în care de la bun început lumea celor ca el este aproape din start privilegiată, cu acces la tehnologie și în marea ei majoritate mult prea albă, juvenilă și masculinistă.
Johannes își compune cu atenție alianțele pe terenul nerdom-ului ascendent, și asta pentru că totul este un nisip digital mișcător – Burning Man marea celebrare seculară a alterității și alien-ului aterizat printre noi este sanatoriul tehno-elitelor, al acelor digerati tociți de atâta creativitate, aflați în căutare de zăcăminte, stimulente și impulsuri noi.
Nu se trasează aici o hartă cognitivă ci mai e mai curând una afectivă, un fel de mood map – de stări și senzații tari și efecte speciale care reverberează aproape insesizabil dar de peste tot ca acele două găuri negre ciocnite acum aprox 1 miliard de ani [vezi LIGO lab] recepționate și acum pe pământ. Călătoria îl împinge pe Johannes către toți cei care l-au inspirat și transpirat plăcut de-a lungul timpului. Toți cei care i-ar putea da răspunsuri despre sentimentele și resentimentele acestor nerds, despre moartea/viața subculturilor. El merge pe urma unor edituri de referință în scena underground din S Frisco precum RE/search (Industrial Culture Handbook) și librării precum City Light. De acolo aflam despre rolul proleptic al solitudinii și al izolării necesare dezvoltării condiției de nerd (V. Vale). Din această solitudine vine hiper-productivismul hrănit de reflexe contrariane care îi transformă pe nerds în hiperconsumatori pioneri ai prosumerismului actual.
Așa îl întâlnim pe Adam Flynn, autorul manifestului Sunpunk, identificând tensiunile care condensează elemente reacționare și atitudinea de ‘asediu’ a acelor care se simt brusc responsabilizați de femei, minorități sexuale și alți ‘intruși’. Camaraderia contramandează alienarea și stă la baza unor quest-uri disciplinate unde se stă ore întregi la masă până ce toți tovarășii de joc o scot la capăt contra dragonilor și vrăjitorilor aducători de ciumă bubonică.
Maggie Mayhem, nerd pe viață de la hackspace-ul Noisebridge vorbește deschis despre favoruri sexuale și limbaje de programare, despre raportul libidinal dintre noile tehnologii și pornografie și felul în care industria sexului a mediat și modelat succesul VHS vs Betamax de exemplu.
Abie Hadjitarkhani lărgește definiția nerd-ului ca să poată îngloba pe toți cei care din diferite motive (nici pe departe pur tehno-centrice) sunt respinși din cauză că au căzut pradă unor pasiuni și obsesii intense pe care restul culturii din acel moment le respinge sau le desconsideră ațâțându-i de fapt și mai tare. Respinși și neintegrați acești fanatici posedați de pasiuni obscure dedică și mai mult timp și mai multă energie în direcția unei cauze aparent pierdute, a unei direcții descurajate. Trecerea de la codat în dormitor la codat pentru Google este prea rapidă si în delay-ul format crește complexul unor eroi Ayn Randieni aflați pe poziții de forță dar convinși că ei sunt nimeni, incapabili să realizeze ce impact au asupra celor din jur, asupra civilizației, ba chiar asupra globului terestru.
Ca un nerd de profesie, Johannes trasează cu minuție o istorie a culturii materiale din care sunt construite viscerele coșmarelor care bântuie ecranele ce dau lumii noastre pielea de găină.
Am vorbit serios că nimic nu vă poate pregăti pentru puzderia de referințe și dez-lănțuiri cauzale din filmul Traceroute, nici măcar articolele stufoase din seria Connections scrise de James Burke în Scientific American în anii 90.
Ca să exemplific dintr-o suflare, înainte să iasă pe pod din San Francisco Bay Bridge, Johannes G se oprește și vorbește despre portul Oakland unde se înalță marile macarale navale. Din pasiune pentru două chestiuni („1 oprimare intergalacică și 2 logistică”) ne explică că macaralele astea nu l-au inspirat pe George Lucas (așa cum cred fanii) să facă walkerele imperiale AT-AT (un fel de cămile uriașe blindate care apar în Războiul Stelelor 5 Imperiul Contraatacă din 1980) derivate de fapt din camioanele de gunoieri.
Stați așa, că de aici începe el să facă istoria container-ului, acest hipercub inventat de Malcom MacLean în 1955 care s-a prins primul că ai nevoie de un singur container care să fie ridicat și coborât din vehicul în vehicul în tren, în camion, în vapor – fără să îi descarci conținutul. Jumate de secol ne despart de 9 miliarde de tone cât sunt circulate anual pe suprafața planetei în containere, distribuite aproape egal la o tonă pe cap de locuitor. Fără să fie inspirație pentru Lucas, containerul este coloana vertebrală a entității imperiale de azi. De acolo nu este decât un pas până sistemul de dispatch și logo-ul FedEx care conține în nume o săgeată invizibilă, un spațiu negativ desenat de Lindon Leader în 1994 care a învățat de la Saul Bass, cel are a făcut logo-ul AT&T, afișe și intro-uri pentru filmele lui Hitchock și care a regizat în 1974 singurul șău film: Phase IV.
Acest film postumanist avant la letre (inclusiv secvența finală scoasă) este despre furnici super-inteligente care comunică cu ajutorul formulelor matematice și primul film care conține forma geometrică a semnelor din lanurile de grâu, secară, porumb etc (crop signs) – inspirație directă asupra pranksteri-lor care de atunci încoace se chinuie să lase pe ascuns semne misterioase formate din spații lipsă în lanurile din întreaga lume.