Reînoirea criticii sociale

Fragment din volumul lui Luc Boltanski și Eve Chiapello, Noul spirit al capitalismului, traducere de Aurelia Stoica, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2016

Transformările capitalismului în cursul celei de-a doua jumătăţi a anilor ’70 şi în anii ’80 nu au avut ca efect doar demolarea vechii lumi, în special prin slăbirea dispozitivelor, asociate celui de-al doilea spirit al capitalismului, pe care se bazau definirea şi controlul probelor de selecţie socială (grile de clasificări ale convenţiilor colective, sindicate de salariaţi, parcursuri de cariere). Aceste deplasări au contribuit de asemenea la instalarea pro­gresivă (continuând şi astăzi) a unei multitudini de dispozitive noi şi a unor noi probe de selecţie (mobilitate, trecere de la un proiect la altul, polivalenţă, aptitudine de comu­nicare în timpul stagiilor de formare) ţinând de o altă logică pe care noi am numit-o „conexionistă”.

Această stare a sferei sociale putea fi apreciată, la început, în mod strict negativ (disoluţia fostelor convenţii), sau chiar asimilată, după o modă post­modernistă, unui haos; neputând face loc niciunei interpretări de ansamblu, a găsit, în sfârşit, un instrument de reprezentare în limbajul reţelelor. Dar probele pe care această stare le conţinea fiind noi, puţin instituţionalizate şi, în absenţa unei munci de unificare şi de punere în echivalenţă, destul de etero­gene, au fost greu de identificat, nu numai de către instanţele critice, ci chiar şi de aceia care trebuiau să se adapteze la ea. Ea a putut fi prin aceasta locul unor noi forme de nedreptate şi de exploatare, facilitate chiar de faptul că se spri­jineau pe probe neidentificate şi necategorizate. Formele criticii sociale, care însoţiseră construirea celui de-al doilea spirit al capitalismului cu sindicatele sale, cu analizele din punctul de vedere al claselor sociale şi cu negocierile naţionale sub egida statului, s-au arătat în mare măsură inoperante pentru a acţiona asupra noii lumi.

Totuşi, extinderea mizeriei şi creşterea dificultăţilor economice şi sociale pe care le suportau un mare număr de oameni nu puteau să nu suscite indignarea şi să cheme la acţiune, chiar dacă cei care erau vizaţi – direct sau din altruism – de aceste schimbări nu ştiau întotdeauna ce să facă. În această conjunctură, o nouă desfăşurare a criticii sociale devenea posibilă, având ca primă sarcină reformularea unor categorii critice care să permită să se acţioneze din nou asupra lumii, conduse de speranţa de a reuşi într-o zi să reducă nedreptatea, adică să reglementeze şi, în cel mai bun caz să controleze probele la care persoanele – şi, în special, cele mai sărace dintre ele – erau de acum înainte supuse.

În opinia noastră, asistăm la un moment de relansare a criticii de acest tip, după confuzia din anii ’80. Din cele două forme de critică ce s-au constituit în secolul al XX-lea – critica artistă, care dezvoltă exigenţe de eliberare şi de autenticitate, şi critica socială, care denunţă mizeria şi exploatarea –, aceasta din urmă este cea care face într-adevăr dovada unei reînnoiri, oricât de ezitantă şi de modestă ar fi ea acum. Acest fapt nu are de altfel nimic surprinzător dacă ne amintim că, în momentul în care valul de contestare de la sfârşitul anilor ’60 revenise, începând cu mijlocul anilor ’70, destinul celor două critici fusese foarte diferit: în timp ce unele teme ale criticii artiste erau integrate discursului capitalismului, astfel încât această critică putea părea a fi primit în parte satisfacţie, critica socială se găsea derutată, privată de sprijine ideologice şi trimisă la pubelele istoriei.

De la o reînnoire a criticii sociale, se poate aştepta mai ales implantarea în interiorul unor dispozitive mai robuste a unor forme şi principii de evaluare pro­prii cetăţii prin proiecte, pe care nu am reperat-o până aici decât la nivelul retoric al discursurilor managementului. Fără formarea acestei cetăţi, noului spirit al capitalismului i-ar lipsi într-adevăr sprijine normative de care are nevoie pentru a putea fi justificate căile de profit ce caracterizează noua lume capitalistă.

Vom lăsa pentru capitolul următor problemele care se pun unei relan­sări a criticii artiste, mereu paralizată, în ceea ce o priveşte, de încor­porarea unei părţi a tematicii sale în noul spirit al capitalismului.

TREZIREA CRITICII SOCIALE:
DE LA EXCLUDERE LA EXPLOATARE

Clase sociale în excludere

Noţiunea de exploatare, care nu a găsit până aici vreo formulare teo­retică elaborată decât în marxism şi care a constituit timp de mai mult de un secol pivotul criticii sociale, a dispărut din teoria socială în cursul anilor ’80, în acelaşi timp în care era abandonat cadrul general al claselor sociale în care ea se instala[i]. Renunţarea la această tematică ce pare, în cea de-a doua jumătate a anilor ’80, puţin „demodată”, nu a însemnat totuşi o adeziune unanimă la ordinea existentă şi abandonarea oricărui fel de critică. Noi categorii şi-au asumat progresiv exprimarea negativităţii sociale şi, mai ales, pe cea de excludere (în opoziţie cu includerea). În acest mod nou de a stârni indignarea faţă de mizeria sporită, noţiunea de exploatare îşi găseşte cu greu locul. Într‑adevăr, ea era legată, în critica marxistă, de relaţiile dintre clase în pro­cesul muncii. Or, noţiunea de excludere desemnează cu prioritate forme diverse de îndepărtare de sfera relaţiilor de muncă. Excluşi sunt mai întâi şomerii numiţi „de lungă durată” (categorie statistică constituită în anii ’80).

Prima utilizare a termenului „exclus”, pentru a desemna anumite per­soane care, din cauza handicapurilor lor, nu reuşesc să beneficieze de bine­facerile generale ale creşterii şi ale progresului economic, este de obicei atribuită lui René Lenoir în lucrarea sa Les Exclus din 1974[ii]. Spiritul în care scrie R. Lenoir este încă acela optimist al anilor ’60. Creşterea ineluctabilă are drept consecinţă o ameliorare şi o uniformizare generală a condiţiilor de viaţă, care vor conduce, în ultimă instanţă, la o dispariţie a claselor sociale în ceea ce au ele negativ, adică în calitate de surse ale unor raporturi de exploatare, pentru a lăsa locul unei diviziuni a muncii fără alte asimetrii în afara celor funcţionale. Dar, în acest viitor radios, rămâne o zonă de umbră: handicapaţii care, fiind incapabili să contribuie la producerea de bogăţii, nu pot nici să aibă parte de bunăstarea pe care acestea o procură. Handicapul este mai ales con­ceput la R. Lenoir drept un handicap fizic sau mental, nu drept un „handicap social”; termenul este totuşi deja frecvent utilizat, în aceeaşi epocă, pentru a-i desemna pe cei care fac obiectul unei selecţii negative sau a unei discri­minări din cauza proprietăţilor lor sociale sau chiar pe cei care sunt respinşi din sistemul şcolar („handicapul şcolar”). Ţinerea la distanţă a „excluşilor” (în raport cu creşterea) nu are deci alt motiv decât propria lor deficienţă. Ea nu poate fi atribuită acţiunii interesate a altor actori.

Contrar modelului claselor sociale, în care explicarea mizeriei „prole­tariatului” se baza pe desemnarea unei clase (burghezia, deţinătorii mijloacelor de producţie) responsabile de „exploatarea” sa, modelul de excludere permite desem­narea unei negativităţi fără a trece prin acuzare. Excluşii nu sunt victimele nimănui, chiar dacă apartenenţa lor la o umanitate comună (sau la o „cetăţenie comună”) cere ca suferinţele acestora să fie luate în considerare şi ca ei să fie ajutaţi, în special de stat, conform tradiţiei politice franceze. Tema excluderii ţine deci, prin aceasta, mai degrabă de ceea ce am numit o „topică a sentimentului” în opoziţie cu o „topică a denunţării” (Boltanski, 1993), ceea ce va favoriza, zece ani mai târziu, recucerirea ei de către mişcarea umanitară. Astfel, tema excluderii ţine deci mai curând de ceea ce am numit în altă parte o „topică a sentimentului” prin opoziţie cu o „topică a denunţării” (Boltanski, 1993), fapt ce va favoriza, zece ani mai târziu, confiscarea ei din nou de către mişcarea umanitară.

După E. Didier (1995[iii]) tema excluderii, foarte marginală în timpul celor zece ani care au succedat publicării cărţii lui Lenoir (1974), va cunoaşte o adevărată înflorire la mijlocul anilor ’80 într-o conjunctură cu totul diferită, marcată de dezvoltarea şomajului şi prin ceea ce a fost identificat mai întâi sub expresia „noua sărăcie”, devenită din ce în ce mai evidentă prin reapariţia pe străzile marilor oraşe a sărmanilor, în sensul utilizat în secolul al XIX-lea, adică fără mijloace de existenţă şi fără domiciliu stabil, supravieţuind graţie unei mile publice sau private. Termenul de excludere este folosit de acum înainte pentru a reuni sub aceeaşi vocabulă, nu numai pe cei cu handicapuri, ci şi toate victimele noii mizerii sociale.

El a tranzitat, între timp, asociaţiile umanitare sau de caritate, ocupându-se de cei mai săraci care erau trecuţi sub tăcere de către dispozitivele critice şi, mai ales, de sindicate. Printre aceste asociaţii, trebuie subliniat rolul jucat de Aide à toute détresse (ATD-Quart Monde), creat în 1957 în „tabăra celor fără locuinţă” din Noisy-le-Grand de preotul Wresinski, el însuşi pro­venind din lumea celor foarte săraci. Pentru preotul Wresinski, termenul de exclus nu îi desemnează pe handicapaţi, ci tocmai pe cei lăsaţi la marginea socie­tăţii, fără nicio reprezentare, abandonaţi, inclusiv de instanţele critice gene­rate de luptele muncitoreşti şi reduse la asistenţă, umilitoare şi ino­perantă[iv].

Integrată progresiv în discursul statului, via Comisariatul pentru Plan, mai ales prin intermediul discuţiilor care au însoţit implementarea Venitului minim de inserţie (el însuşi puternic inspirat de un raport al preotului Wresinski remis în 1987 Consiliului economic şi social), tema excluderii va pierde orientarea protestatară care îi era proprie în textele ATD-Quart Monde. Întâlnind discursul sociologic şi administrativ, ea îşi va asuma o nouă repre­zentare a societăţii în legătură cu care putem identifica două expresii, de altfel compa­­­­tibile, prima încă utilizând cuvântul „clasă”, dar retrăgându-i conotaţia con­flictuală, cea de-a doua fixându-se, adesea implicit, de altfel, pe metafora reţelei.

Într-o primă interpretare, exprimată în termeni macro-sociologici, fosta socie­­tate de clase a fost înghiţită de expansiunea unei clase milocii mai mult sau mai puţin uniformă, care ocupă cea mai mare parte a spaţiului social, având la un capăt o zonă foarte mică, superioară sub raportul bogăţiei şi al puterii, iar la celălalt o mulţime de excluşi, mai mult sau mai puţin importantă în funcţie de metodele de calcul utilizate, compusă în cea mai mare parte din şomeri de lungă durată, dar şi din bărbaţi sau femei cu handicapuri sociale sau naturale diverse (copii provenind din familii marginalizate, mame celibatare, străini fără acte, „inadaptaţi sociali” etc.). Munca socială constă deci în reinse­rarea acestor „excluşi”, adică în a face tot ce este posibil pentru a permite includerea lor în marea clasă mijlocie, ajutându-i să depăşească handicapurile care constituie cauza marginalizării lor dar pe care excluderea o întăreşte.

O a doua interpretare, mai micro-sociologică, prezintă pentru noi inte­resul că se sprijină mai clar pe o reprezentare a societăţii bazată pe metafora reţelei. În această versiune a paradigmei excluderii este inclus cel conectat, legat de alţii – persoane sau instanţe de nivel mai ridicat precum adminis­traţiile, familiile, întreprinderile – prin legături multiple şi diversificate. Este, dimpotrivă, exclus cel care a văzut cum legăturile care îl ţineau ataşat de ceilalţi se rup şi care a fost astfel respins la marginile reţelei, acolo unde indivizii îşi pierd orice vizibilitate, orice necesitate şi, aproape, orice existenţă. Astfel, spre exemplu, în elaborarea de către Robert Castel (1994) a noţiunii de dezafiliere – fără discuţie cea mai importantă contribuţie recentă la analiza feno­menelor de marginalizare socială –, excluderea, ca şi contrariul ei, inserţia fac indirect referire la formele legăturii sociale într-o lume concepută după modelul reţelei. Individul dezafiliat este acela ale cărui conexiuni s-au rupt unele după altele, acela care nu mai este inserat în nicio reţea, care nu mai este legat de nici unul dintre lanţurile a căror intricare constituie ţesătura socială şi care este prin aceasta „inutil lumii”.

În opinia noastră, difuzarea foarte rapidă a unei definiţii a lumii sociale în termeni de reţea care însoţesc instalarea lumii conexioniste este cea care per­mite să se înţeleagă cum a putut dinamica excluderii şi a inserţiei, asociată mai întâi cu destinul unor grupuri marginale, să ia locul atribuit mai înainte claselor sociale în reprezentarea mizeriei sociale şi a modurilor de a o atenua[v]. Un semn al acestei difuzări importante este faptul că, în decursul anilor ’90, un număr crescut de actori (inclusiv cadre) au văzut în „excludere” o ameninţare care îi priveşte personal şi, în consecinţă, au recunoscut ceva din propriul lor destin într-o situaţie socială – totuşi foarte îndepărtată de a lor – al cărei repre­zentant paradigmatic, sau, dacă vreţi, „exemplul bun”, era constituit de SDF (Sans Domicile Fixe), vagabond fără acoperiş deasupra capului (Thomas, 1997).

Construcţia noţiunii de excludere permite de asemenea celor care ocupă partea de jos a scării sociale să găsească un loc în reprezentarea socie­tăţii pe care o dau jurnaliştii, scriitorii, cineaştii, sociologii, statisticienii etc. Dar această nouă imagine nu mai este, ca în anii ’70, aceea de proletari, de exploataţi, adică de persoane aparţinând unor clase sociale. Cei a căror condiţie este denunţată se instalează de acum înainte în noua imagine de săraci, de amărâţi, fără domiciliu fix sau chiar fără acte, emigranţi, locuitori de la periferii lăsaţi pradă abandonului şi violenţei. În absenţa unei noţiuni clare despre exploa­tare şi a speranţei de schimbare socială, respingerea nedreptăţii sociale a regresat într-o oarecare măsură către ceea ce constituie stimulul ei originar: indig­nare contra suferinţei. Dar înseamnă să spunem şi că tind să dispară din descrierea celor mai sărăciţi toate trăsăturile pozitive pe care un secol de lupte munci­­toreşti şi de literatură revoluţionară le legase de figura omului din popor: curajul, sinceritatea, generozitatea, solidaritatea. Acestor calităţi, alungate de acum înainte în depozitul de accesorii mitologice (când ele nu erau suspectate de a disimula violenţa stalinistă), li se substituie atributele demne de milă ale exclusului, definit mai întâi prin faptul de a fi fără; fără cuvânt, fără domiciliu, fără acte, fără muncă, fără drepturi etc.

Mişcarea umanitară, care era întrucâtva la originea conceptului, a fost şi prima care a desfăşurat acţiuni pentru combaterea realităţii excluderii, fapt care a făcut şi ca acest mod de intervenţie să pară, un timp, ca singurul posibil.

Acţiunea umanitară

Creşterea inegalităţilor şi reapariţia mizeriei în societăţile bogate aveau să aibă ca efect relansarea atenţiei pentru problema socială şi pentru mişcările sociale încă de la mijlocul anilor ’80. Dar, într-o situaţie marcată de eşecul, de disoluţia sau de descalificarea instanţelor critice care dominaseră cele două decenii anterioare şi, în absenţa unei teorii critice care să permită trans­formarea indignării într-un aparat argumentativ sau fondarea în raţiune a revoltei, această preocupare socială şi mişcările care au însoţit-o au adoptat cel mai adesea forma acţiunii umanitare.

Acest tip de acţiune, care în principiu nu era nou (Crucea Roşie poate fi considerată una din primele asociaţii „umanitare”), fusese reactualizat în cursul anilor ’70 de asociaţii de medici tineri proveniţi de la stânga sau din extrema stângă, care abandonaseră lupta politică în Franţa – considerată ineficace şi frivolă –, pentru a se consacra ajutorării directe a victimelor din ţările lumii a treia încercate de război sau de catastrofe naturale şi, de asemenea, pentru a căuta să protejeze asemenea populaţii mediatizându-le suferinţele şi asistenţa care le era acordată (Boltanski, 1993). Această formă era adaptată unei asumări a indignării în faţa mizeriei în condiţiile anilor ’80 pentru că ea punea accentul pe angajarea în acţiune şi pe ajutorul individual în relaţia faţă în faţă, astfel încât ea permitea să se evite recurgerea la înlănţuiri lungi necesare pentru a susţine o acuzaţie la distanţă (spre exemplu în direcţia patronilor sau a acţionarilor întreprinderilor multinaţionale) sau pentru a creşte în generalitate până la a incrimina un tip de societate. Replierea asupra acţiunii umanitare era cu atât mai surprinzătoare, cu cât o mare parte a instanţelor critice din perioada precedentă, propovăduind în acelaşi timp solidaritatea cu victimele unor injus­tiţii, se implicase intens în „binefaceri” şi chiar în „munca socială” denun­­ţate ca mijloace ipocrite, complezente sau perverse de deturnare a per­soanelor de la singura acţiune care contează: acţiunea politică.

Exemplul cel mai faimos al acestor noi asociaţii caritabile, născute din sfera de influenţă gauchistă, şi nu din mediile confesionale, au fost fără discuţie acele Restaurants du coeur, fondate de Coluche în timpul iernii 1985-1986. O mulţime de asociaţii de ajutorare a persoanelor în dificultate au văzut lumina zilei de-a lungul perioadei şi se estima în 1990 la 8 milioane numărul de persoane care au efectuat o muncă voluntară (din care 1,2 milioane în calitate de benevoli într-o asociaţie de ajutor). Timpul de muncă benevolă oferit acestor aso­ciaţii poate fi estimat la 120 de milioane de ore pe lună, ceea ce reprezintă aproximativ 700 000 slujbe cu normă întreagă echivalente, adică 3,4% din slujbele remunerate (Paugam, 1995). Aceste asociaţii cu orientare umanitară, care au angajat de asemenea, din ce în ce mai frecvent, tineri absolvenţi cu diplome în calitate de salariaţi pe durată limitată, au găsit, începând din anii ’90, un limbaj comun în idiomul excluderii şi şi-au fixat ca obiectiv general, oricare ar fi orientarea lor practică imediată, reinserţia celor excluşi. Ele intervin în domenii foarte diverse[vi], primesc fonduri publice şi lucrează adesea în partene­riat cu statul, cu lucrători sociali sau membri ai personalului adminis­trativ ţinând în special de colectivităţile locale, la care sunt asociate în punerea în practică a unor proiecte locale şi limitate în timp (Paugam, 1995).

Dar această formă de acţiune a părut în curând insuficientă. Preca­ritatea şi sărăcia au încetat să fie tratate exclusiv ca suferinţe individuale a căror atenuare ar ţine de angajarea personală pentru a accede la statutul de problemă socială de primă importanţă, generând apariţia unor noi mişcări sociale.

Noile mişcări sociale

Politizarea excluderii poate fi datată la începutul anilor ’90. Ea a fost favorizată de dezbaterile care au însoţit votarea legii asupra Venitului minim de inserţie şi probabil mai ales de uimirea în faţa numărului şi a diversităţii persoanelor susceptibile de a beneficia de el. Venitul minim de inserţie a servit astfel drept revelator pentru o mizerie de care au luat atunci cunoştinţă actorii (jurnalişti, sociologi etc.) care au o contribuţie deosebit de importantă la reprezentarea lumii sociale[vii].

Printre lucrările care au contribuit la această conştientizare tardivă, raportul publicat de Centre d’étude des revenus et des coûts (CERC) în cel de-al treilea trimestru 1993 despre Precaritate şi risc de excludere în Franţa a jucat un rol deosebit de important pentru că el permitea traducerea în cifre a unei nelinişti difuze, pe care o atesta, printre alţi indicatori, succesul cărţii Mizeria lumii, publicată aproape în acelaşi timp sub coordonarea lui Pierre Bourdieu (1993). Într-adevăr acest raport, realizat de Serge Paugam, începând de la ancheta „Situaţii defavorizate” a INSEE din 1986-1987 (în parte reactualizată), cifra partea persoanelor ocupând o „slujbă stabilă neameninţată” la 51,6%, pe cei ocupând o slujbă stabilă ameninţată la 28,5%, ocupanţii unor slujbe instabile şi şomerii formând aproape 20% din cei activi. El arăta de asemenea corelaţii foarte puternice între gradul de stabilitate a slujbei şi, pe de altă parte, sărăcia şi vulnerabilitatea socială, adică „riscul de excludere” şi de „marginalizare” (Paugam, 1993).

Am putea aduna indicii de creştere ai acestei nelinişti sporite, dintre care unul dintre cei mai remarcabili a fost fără îndoială mişcarea de solidaritate tacită a salariaţilor din sectorul privat cu greva salariaţilor din sectorul public – mai bine protejaţi contra riscurilor de concediere – din decembrie 1995 (Touraine et alii, 1996). Dar ne gândim, de asemenea, spre exemplu, la publi­carea, de la mijlocul anilor ’90, a unui mare număr de lucrări destinate unui public larg – ale căror tiraje au fost adesea importante – având ca temă critica societăţii economice, fie că se referă la şomaj, la muncă, la excludere, la sărăcie, la precaritate, la noile inegalităţi, la neoliberalism, la pericolele globalizării, la răspândirea violenţei şi chiar la individualismul excesiv[viii].

Chiar dacă, odată cu tentativele de reconstituire, începând cu grevele din 1995, a unei „stângi a stângii”, acţiunea umanitară tinde să fie din nou discreditată pe motiv de „apolitism”, este totuşi adevărat că în mare măsură începând cu reorientarea militantismului politic către acţiunea umanitară din cea de-a doua jumătate a anilor ’80 s-a format nu mediu nou în care s-a înrădăcinat relansarea criticii din anii ’90. Acest mediu este foarte diversificat, ba chiar eterogen, formând totodată o ţesătură continuă în interiorul căreia pot să se stabilească contacte, să se formeze opoziţii şi să se lege acorduri parţiale, pentru operaţii punctuale pe chestiuni precise. Din acest punct de vedere, fără îndoială nu este foarte diferit de mediul în care au fost puse, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bazele a ceea ce avea să devină statul provi­denţial, sub eforturile conjugate – chiar dacă cei care le făceau se înfruntau adesea dur – ale reformatorilor sociali, ale juriştilor, filantropilor, asociaţiilor de întrajutorare muncitorească şi ale sindicatelor sau partidelor revoluţionare[ix]. În mediul format în jurul luptei contra excluderii intră astăzi, de asemenea, în interacţiune înalţi funcţionari, jurişti, economişti sau sociologi de inspiraţie reformistă, membri ai unor mişcări de origine confesională (precum Secour catholique sau CIMADE-Service œcuménique d’entraide) şi militanţi ai unor asociaţii de un tip nou[x] – Dreptul la locuinţă[xi] (DAL), Drepturile mai întâi!![xii] (Dd!!), Să acţionăm împreună împotriva şomajului[xiii] (AC!) – care, constituite în jurul unei cauze specifice (precum locuinţa, cei fără acte, şomerii etc.), joacă un rol important, începând de la mijlocul anilor ’90, în reformularea criticii sociale, nu numai în mod direct prin acţiunile pe care le întreprind, dar probabil mai ales prin presiunea pe care aceste acţiuni şi punerea lor mediatică în valoare o exercită asupra reformatorilor sociali. Ocuparea imobilului din strada Dragonului şi grevele din 1995 au însemnat ocazia unei apropieri între aceste mişcări şi sindicalişti şi, în special odată cu SUD, apărută la sfârşitul anilor ’80, a disidenţei unor militanţi cedetişti[xiv].

Fără a duce la constituirea unui partid (a cărui formă este refuzată pentru că aminteşte de modurile politicianiste de mobilizare), aceste apropieri sunt destul de strânse şi destul de constante pentru ca această sferă de influenţă militantă să se fi putut recunoaşte, şi ea, în metafora reţelei în care cir­culă persoane diferite din multe puncte de vedere, ale căror opinii diverg („mozaicul”), dar care sunt susceptibile de a converge şi de a se întrajutora în acţiuni contra excluderii, sprijinindu-se pe o definiţie minimală a drepturilor reven­dicate adesea prin referire la o „cetăţenie” a cărei definiţie rămâne incertă.

Într-adevăr, în interiorul acestor noi mişcări se conjugă tipul de acţiune (ajutor direct mediatizat) şi de justificare (drepturile omului), desfăşurate de asociaţiile umanitare din anii ’80, şi o practică contestatară, un sens al gestului transgresiv vizând să provoace puterile şi să le demaşte reaua credinţă, moştenite de la luptele de la începutul anilor ’70[xv]. Aceste mişcări, ai căror cei mai activi membri sunt adesea foşti militanţi sindicali sau politici[xvi], decep­ţionaţi de ineficienţa organizaţiilor instituite, ba chiar dezgustaţi de jocul manevrelor politicianiste sau al intereselor personale pe care le-au constatat în partide şi în sindicate, inventează un repertoriu al protestării – conform exprimării lui Charles Tilly (1981) – şi al formelor de organizare care îi separă de cei ce au dominat mişcarea muncitorească de un secol încoace. Astfel, spre exemplu, delegării, care dă purtătorilor de cuvânt puterea de a acţiona la distanţă şi care îi expune acuzaţiei de uzurpare sau de deturnare de autoritate, ele îi opun acţiunea în prezenţă, ajutorul direct pentru cei oprimaţi, într-o relaţie de proximitate, care este înţeleasă drept una din condiţiile autenticităţii angajării pentru că ea cere un sacrificiu – mai ales de timp – greu de simulat. Tot astfel, organizaţiilor rigide, a căror birocratizare riscă să facă să treacă interesele organizaţiei înaintea celui al persoanelor pe care ea pretinde că le apără, le opun forme suple, flexibile, apelând, în legătură cu evenimente precise (defi­nite ca tot atâtea proiecte şi adesea, mediatizate intenţionat, ca, spre exemplu, unele ocupaţii), la persoane puternic investite cu roluri inegale şi din diferite puncte de vedere. Celor care se implică în aceste evenimente nu li se cere o adeziune totală sub toate aspectele, ci numai un acord punctual asupra vali­dităţii acţiunii întreprinse. Aceste mişcări revendică într-adevăr, împotriva muncii de omogenizare ideologică a organizaţiilor tradiţionale, denunţată ca totalitară, respectarea eterogenităţii şi a pluralităţii modurilor şi motivelor de angajare[xvii]. Christophe Aguiton, unul dintre fondatorii SUD-PTT, defineşte în următorii termeni acest mod de acţiune: „O formă de organizare este simbolică pentru această situaţie: reţeaua, un sistem suplu, în care se lucrează împreună păstrându-se totodată identitatea” (Aguiton, Bensaïd, 1997, p. 200). Tocmai pentru că se autodescriu în logica reţelei, noile mişcări formate în jurul apărării „drepturilor” sunt atât de indiferente la problema numărului de membri, spre deo­sebire de organizaţiile tradiţionale – cu celulele sau cu secţiunile lor închise, cu legitimaţiile de membri şi cu ceremoniile lor de retragere a legi­timaţiilor etc. – în care această chestiune lua un turnură cvasi-obsesivă. Căci cum poţi şti cine este „înăuntru” şi cine „în afară”, când problemei apartenenţei i se substituie cea a acţiunii în comun care nu se pune ea însăşi decât în manieră circumstanţială, clar stabilită, în ocazii bine definite?

Recunoaştem, în această scurtă descriere, omologia morfologică dintre noile mişcări protestatare şi formele capitalismului care s-au instalat în timpul ultimilor douăzeci de ani. Această omologie dă mişcărilor foarte dinamice ocazia de a avea din nou priză tocmai acolo unde, în mod cert, organizaţiile tra­diţionale pierdeau teren. Aceasta înseamnă şi că ele trebuie să se asocieze cu tipul de tensiuni care se găsesc în formele emergente ale capitalismului, dintre care tensiunea dintre flexibilitate, mobilitate, rapiditate, pe de o parte, iar de cealaltă parte, continuitatea unei angajări care riscă mereu să se estompeze dacă nu este neîncetat stimulată de evenimente capabile să o facă actuală, adică reală.

Una din dificultăţile întâlnite de aceste noi mişcări este trecerea de la noţiunea de excludere, căreia i s-a văzut compatibilitatea cu o reprezentare a lumii în reţea dar şi apartenenţa la o „politică a sentimentului”, la o teorie a exploatării care ar permite uşurarea „excluşilor” de povara unei responsabilităţi individuale unilaterale sau a unei fatalităţi inexorabile şi stabilirea în acest fel a unei legături între soarta lor şi cea a celor mai bine înzestraţi, în special a celor care ocupă poziţiile sociale privilegiate. O astfel de operaţiune ar permite dezvoltarea responsabilităţii celor din urmă şi s-ar prezenta ca o garanţie mai bună pentru cei mai săraci decât unicul apel la „calităţile inimii”. De altfel, transformarea temei excluderii în teoria exploatării ar putea permite identi­ficarea noilor cauze ale excluderii, altele decât lipsa calificării care este pentru moment explicaţia cea mai des avansată.

Dificultăţile excluderii ca noţiune critică

Dacă excluderea este chiar o noţiune critică[xviii] ca şi aceea de clasă socială care, în accepţiunea ei principală, este orientată spre cererea unei dispariţii a claselor, aceste două tematici deschid calea unor forme critice foarte diferite. Categoria de excludere, chiar după generalizarea ei la ansamblul societăţii, a păstrat ceva din felul în care, la originile sale, ea servea la desem­narea celor pe care propriile lor handicapuri îi excludeau de la participarea la bunăstarea socială. Nu numai că excluderea, spre deosebire de exploatare, nu aduce profit nimănui, astfel încât nimeni nu poate fi considerat responsabil pentru ea, poate doar din neglijenţă sau din greşeală, dar ea rămâne mereu în rezonanţă cu proprietăţile negative atribuite celor care-i sunt victime. Acesta este de altfel sensul principalelor lucrări, statistici care, oricât de bine inten­ţionate ar fi, identifică grupuri sau persoane „cu risc”, adică aceia care sunt ameninţaţi de excludere din cauza handicapurilor – concepute de această dată ca handicapuri sociale precum şi ca handicapuri fizice sau mentale – de care suferă. Or, tocmai această legătură între mizerie şi greşeală sau, mai exact, între mizerie şi proprietăţi personale uşor de transformat în factori de responsa­bilitate individuală a ajuns să fie afectată de noţiunea de clasă şi mai ales de cea de proletariat.

Excluderea se prezintă deci ca un destin (împotriva căruia trebuie să lupţi), nu ca rezultatul unei asimetrii sociale de care unii oameni profitau în detrimentul altor oameni. Excluderea nu cunoaşte exploatarea. Acest argument este explicit dezvoltat de Jean-Baptiste de Foucauld, comisar pentru Plan la începutul anilor ’90, şi fără îndoială unul dintre înalţii funcţionari care s-au implicat în modul cel mai direct în lupta contra excluderii. Deşi recunoaşte că există reziduuri de exploatare în societatea noastră, el vrea să separe net exclu­derea de exploatare. Excluderea este de o altă natură. Ea nu poate constitui o exploatare – spune el – întrucât la exploatare se ajunge în procesul muncii, iar excluşii sunt caracterizaţi mai întâi prin faptul că sunt privaţi de muncă[xix]. Acest argument, invocat adesea, joacă astăzi un rol foarte important, pentru că rupe veriga care, raportând fericirea celor bogaţi la nefericirea celor săraci, menţinea referirea la un echilibru de justiţie într-o societate concepută ca echilibru între grupuri socioprofesionale pe un teritoriu naţional. Dar socie­tăţile occidentale, societăţi inegalitare al căror ideal de justiţie se bazează pe principiul unei egalităţi de esenţă a tuturor oamenilor, nu se pot totuşi lipsi de o justificare a inegalităţilor. Din acel moment, riscul unei recurgeri la explicaţii care apelează doar la capacităţile naturale ale persoanelor, ba chiar la moşte­nirea lor genetică, oricât de puţin legitime ar fi ele, nu este de neglijat: unii, bine înzestraţi cu capacităţi multiple, au ştiut să profite de oportunităţile pe care ceilalţi, mai puţin inteligenţi sau loviţi de handicapuri (dacă nu chiar de vicii), le-au pierdut.

Trebuie oare totuşi să tragem concluzia că excluderea nu ar fi decât o ideo­­­logie (în sensul marxist al termenului) care vizează doar să ascundă pere­nitatea unei societăţi bazate pe exploatarea claselor? Noi considerăm dimpo­trivă că trebuie luată în serios noţiunea de excludere în măsura în care ea indică noi forme de mizerie corespunzătoare unor formaţiuni capitaliste care au apărut în anii ’80. Dar şi că este bine să se ducă mai departe analiza pentru a vedea în ce fel se raportează această noţiune la unele dispozitive actuale de producere a profitului.

În marxism, exploatarea este concepută prin referire la domeniile indus­trial şi comercial în care se dezvoltă capitalismul secolului al XIX-lea. Dar este posibil să existe forme de exploatare diferite adaptate altor domenii. În conti­­nuarea acestei analize, vom dezvolta ideea conform căreia noţiunea de excludere este pertinentă mai degrabă prin referirea la o formă de exploatare care ia amploare într-o lume conexionistă, adică într-o lume în care realizarea profi­tului trece prin punerea în reţea a activităţilor. Dar, pentru a evidenţia această formă de exploatare conexionistă, ne lipseşte un element, singura definiţie a mizeriei proprii noii lumi, care este excluderea, fiind insuficientă. Trebuie să definim şi forma specifică pe care o ia în această lume egoismul, întrucât teoriile exploatării sistematizează intuiţia că există o relaţie între mizeria celor săraci şi egoismul celor bogaţi. Exploatarea, chiar fără intenţie, a anumitor actori presupune că alţi actori (sau aceiaşi, dar în momente diferite) ocolesc exigenţele obiectivului unui bine comun pentru a nu lua în considerare decât interesele lor particulare.

Vom încerca astfel să regăsim legătura – pe care tematica excluderii o slăbise – între cele două surse ale indignării despre care am văzut că nu încetaseră să susţină critica socială: fie, pe de o parte, indignarea în raport cu mizeria, fie, pe de altă parte, indignarea în raport cu egoismul.

(…)

[i] Ar trebui să facem istoricul termenului „exploatare” din diferitele curente ale marxismului francez. Foarte utilizat de partidul comunist şi de mişcarea sindicală din anii 1950-1970, el a fost puţin câte puţin înlocuit din diferitele curente gauchiste influente din anii care preced Mai ’68 (Argumente, Socialism sau barbarie) cu tema alienării, care face referire mai ales la Marx tânăr şi deplasează mizeria de la sărăcia materială la sărăcia culturală, apoi, în anii ’70, prin cea a dominaţiei care părea mai bine adaptată la o societate în care statul primise un rol economic preponderent şi care, articulat la critica birocraţiei, permitea ca atacurile să fie îndreptate asupra ţărilor capitaliste şi totodată asupra ţărilor socialiste. Critica dominaţiei, sprijinită pe o exigenţă de eliberare, permitea în plus lansarea unui pod între critica socială şi critica artistă, între denunţarea tratamentului suportat de către cei mai sărăciţi şi cererile de autonomie ale noilor salariaţi intelectuali.

[ii] Se pare că termenul „excludere”, la rândul lui, apare pentru prima dată în sensul său actual în 1964, sub pana lui Pierre Massé (Dividendele progresului), atunci comisar general la Plan. Michel Foucault îl utilizase încă de la începutul anilor ’60. El declară astfel pentru Le Monde în 1961, într-un interviu dat după apariţia Istoriei nebuniei în epoca clasică: „În Evul Mediu, excluderea îl loveşte pe lepros, pe eretic. Cultura clasică exclude din spitalul general, din Zuchthaus, din workhouse, orice instituţie derivată din leprozerie (citat de Magazine littéraire, nº 34, iulie-august 1995, titrat „Excluşii”, p. 22).

[iii] E. Didier (1995) a examinat fişierele bibliotecilor Consiliului economic şi social şi a Minis­­­­terului Afacerilor sociale cu scopul de a repera lucrările referitoare la sărăcie şi, printre ele, pe cele care au în titlu sau în descrierea făcută prin cuvinte-cheie termenul excludere. Această examinare arată că lucrările despre sărăcie, puţin numeroase din 1975 până în 1985 (în jur de 5 până la 10 cărţi pe an), îşi văd numărul crescând considerabil începând din 1986 cu un vârf (între 30 şi 45 de titluri pe an) între 1987 şi 1992. Termenul de excludere, aproape absent între 1975 şi 1986, este abundent folosit la sfârşitul deceniului şi se debarasează cu aceeaşi mişcare puţin câte puţin de toate calificativele sale (social, economic, şcolar etc.), semn al creşterii legitimităţii categoriei. Dacă, până în 1983, se vorbeşte mai des despre excluşi decât despre excludere, această proporţie se inversează după aceea: excluderea, ridicată la rang de nouă problemă socială, transcende de acum înainte soarta năpăstuiţilor care îi sunt victime.

[iv] Este interesant de ştiut că părintele Wresinski a ales termenul de excludere socială pentru a se îndepărta de noţiunea, considerată de el prea marxistă şi mai ales prea depreciativă, de „sub-proletariat”. El va renunţa totuşi bucuros la paternitatea noii vocabule în favoarea lui Lenoir. Problematica fondatorului ATD este înainte de toate socială: unii oameni nu au cultura necesară pentru a aparţine societăţii şi pentru a supravieţui în civilizaţie. Ea nu pune accentul, contrar abordării marxiste, pe rolul lor economic în transformarea raporturilor de producţie (tot părintelui Wresinski i se datorează expresia „lumea a patra”).

[v] Răspândirea rapidă a temei excluderii nu a fost proprie Franţei. Dezbaterea asupra excluderii s-a extins rapid la restul Europei. În 1989, Consiliul de miniştri al Afacerilor sociale ale Comunităţii Europene a adoptat o rezoluţie pentru a combate excluderea. Cartea albă a Comisiei Europene Creştere, Competitivitate şi Forţă de muncă, publicată în 1993, cheamă la „combaterea excluderii”. Danemarca, Germania, Italia, Portugalia, Belgia au creat noi instituţii însărcinate să ia măsuri contra excluderii. Dar termenul de „excludere” a luat sensuri diferite în diferitele contexte sociopolitice: în ţările anglo-saxone de tradiţie liberală, el este centrat în jurul ideii de discriminare. Lupta contra excluderii este deci un element al luptei contra diferitelor forme de discriminare (rasiale, sexuale etc.). În Uniunea europeană, noţiunea de excludere este întemeiată mai degrabă pe ideea social-democrată de „cetăţenie socială”, care „racordează cuvântul la noţiunile de inegalităţi şi de drepturi sociale” (Silver, 1994).

[vi] 1) reînserţia şomerilor şi crearea de locuri de muncă, mai ales în cazul asociaţiilor intermediare şi a întreprinderilor de reinserţie profesională, în număr de aproximativ un milion, în 1994, în care, la această dată chiar, 46 000 de persoane erau deja angajate; 2) ajutor acordat unui număr de 200 000 de persoane excluse de la dreptul la locuinţă (conform unei anchete din 1992) şi de 470 000 de persoane care ocupă locuinţe de înlocuire (cămine, hoteluri etc.); ajutor acordat mamelor celibatare fără muncă; 4) intervenţia în cartierele aflate în dificultate (500 până la 800 conform estimărilor), în special a organizaţiei de „reţele de vecinătate”; 5) ajutor acordat „oamenilor străzii”; 6) susţinere şcolară pentru copiii unor familii aflate în dificultate; 7) alfabetizarea adulţilor (4 până la 9 milioane de adulţi sunt analfabeţi conform estimării Delegaţiei permanente de luptă contra iletrismului); 8) ajutor acordat prostituatelor care doresc să părăsească această condiţie (75 000 până la 90 000 de prostituate permanente sau ocazionale sunt recenzate în Paris); 9) intervenţie în închisori (57 400 de persoane în închisoare în 1994); 10) ajutor acordat persoanelor în vârstă şi izolate; 11) îngrijiri medicale (spre exemplu, cele 300 000 de consultaţii date în şapte ani în centrele de Medici fără frontiere unor bolnavi fără asigurare medicală) şi, în special, ajutor acordat persoanelor atinse de boli foarte invazive (asociaţii de apărare a bolnavilor de Sida etc.); activităţi culturale, în special teatrale, sau asociaţii sportive pentru a-i angaja pe tineri din cartierele aflate în dificultate în „proiecte” care cer muncă în echipă; 13) ajutor acordat migranţilor şi, mai ales, celor fără acte. Sursă: numărul special al publicaţiei La Croix-L’Événement, din 23 noiembrie 1994, consacrat luptei contra excluderii).

[vii] Fără a vedea aici o relaţie de la cauză la efect, trebuie să remarcăm că tot în cursul acestei perioade începe şomajul să-i atingă, în viitorul lor sau în cel al copiilor lor, pe absolvenţii învăţământului superior, inclusiv pe cei cu origini burgheze care erau până atunci protejaţi. Şomajul cadrelor începe astfel să crească net la începutul deceniului ’90 (André-Roux, Le Minez, 1999).

[viii] La Misère du Monde, lucrare voluminoasă publicată sub redacţia lui Pierre Bourdieu în 1993, a fost vândută în 80 000 de exemplare în câteva luni. Urmează J’accuse l’économie triomphante a lui Albert Jacquard, la Calman-Lévy în 1995 (37 000 de exemplare) şi, în 1996, L’ Horreur économique, a scriitoarei Viviane Forrester, vândută în 300 000 de exemplare şi tradusă în 18 limbi. L’imposture économique, a lui Emmanuel Todd, publicată în 1997, a fost vândută în peste 50 000 de exemplare. Ah! Dieu que la guerre économique est jolie, de P. Labarde şi B. Maris, publicată în 1998, în 70 000 de exemplare (cf. articolul lui P. Riché, „L’Horreur économique”, Libération, 21 mai 1998). Stă mărturie pentru întoarcerea critică în rândul unor categorii sociale trecute prin sistemul universitar (şi, fără îndoială, deşi ne lipsesc cifre în legătură cu acest punct, în interiorul unei părţi deloc neglijabile de cadre tinere) succesul crescut al unor publicaţii ca Charlie Hebdo (80 000 de exemplare pe săptămână) sau Le Monde diplomatique (200 000 de exemplare pe lună). Putem cita, de asemenea, înmulţirea cluburilor: Merleau-Ponty, Marc Bloch, Pétitions, Raison d’agir, Copernic etc. (Poulet, 1999). Vom găsi, de altfel, în L’Exclusion, l’état des savoirs, publicată în 1996 sub redacţia lui S. Paugam, o evocare a principalelor mărturii publicate la sfârşitul anilor ’80 şi la începutul anilor ’90 privind sărăcia sau SDF (persoane fără locuinţă).

[ix] A se vedea, spre exemplu, Himmelfarb (1991) despre rolul filantropilor în Anglia victoriană şi Didry (1994) despre cel al juriştilor sub cea de-a treia republică.

[x] La originea acestei noi forme de asociaţii (numite de J.-M. Salmon „media-asociaţii”), care caută mai puţin să crească numărul membrilor lor decât să facă vizibile unele „acţiuni” mediatizându-le, se află mai ales coordonările care, în conflictele sociale ale celei de-a doua jumătăţi a anilor ’80 şi, mai ales, în mişcarea infirmierelor din octombrie 1988, s-au constituit ca reacţie la criza reprezentării sindicale. Coordonările, care nu sunt sindicale, inventează un nou tip de manifestări centrate pe demnitatea profesională şi pe dimensiunile morale ale identităţii infirmieră (în serviciul celorlalţi) şi în care gesturile simbolice, reprezentările stilizate şi expresive, sunt foarte marcante (Fillieule, 1993, pp. 94-107. Regăsim aceste două trăsături (dimensiune morală şi teatralitate) în cele ale manifestaţiilor din anii ’90 în care artiştii (plasticieni şi oameni ai spectacolului) au jucat un rol important aşa cum a fost cazul mobilizării în favoarea migranţilor ilegali din 1997-1998.

[xi] DAL (Dreptul la locuinţă) s-a format în 1990 cu ocazia expulzării de către poliţie a celor din locuinţa ocupată ilegal din Rue des Vignoles. El a beneficiat, de la început, de susţinerea unei „reţele” de asociaţii printre care Médecins du monde, Emmaüs, MRAP, unii sindicalişti ai CFDT şi unele „personalităţi” care au posibilitatea de acces la mass-media: l’abbé Pierre, René Dumont, Albert Jacquard, Théodore Monod (Salmon, 1998, pp. 173-174). Dar mai ales după ocuparea unui imobil gol din rue du Dragon în decembrie 1994 creşte importanţa acestei mişcări şi a mişcărilor care s-au format după ea (Dd!!, AC!), ceea ce a făcut din tema excluderii un leit-motiv al campaniei electorale pentru Prezidenţialele din 1995.

[xii] Drept înainte!! a apărut în 1995 în timpul ocupării imobilului din rue du Dragon cu susţinerea lui Albert Jacquard, Monseigneur Gaillot şi a lui Léon Schwartzenberg. Ea este însufleţită de Philippe Chavance care provine din DAL. Mişcarea are ca obiectiv „globalizarea luptelor contra excluderii” (Salmon, 1998, p. 187).

[xiii] Să acţionăm împreună contra şomajului apare în creuzetul revistei sindicale Collectif, reţea de sindicalişti proveniţi de la stânga CFDT (precum Claude Villiers, care a militat la JOC) şi din SUD-PTT (precum Christophe Aguiton). Collectif lansează în octombrie 1993 un apel la o mişcare largă contra şomajului. Una din primele manifestaţii de amploare ale AC! va fi marşul contra şomajului din primăvara lui 1994 la organizarea căruia va participa SUD-PTT (Salmon, 1998, pp. 200-205; Combesque, 1998, pp. 112-113).

[xiv] În opinia lui Christophe Aguiton, eliminarea sindicaliştilor PTT din CFDT, care va face să apară SUD, ca şi a celor din sănătate (ceea ce va da naştere CRC) la sfârşitul anilor ’80 se situează în seria represiunii duse de sindicate contra coordonărilor. SUD-PTT s-a creat în 1989 cu aproximativ 1 000 de membri. SUS-PTT a progresat puternic în anii următori cu 9 000 de membri în 1995. Audienţa sa electorală la Télécom a trecut de la 5% la 25% în timpul aceleiaşi perioade. Noi sindicate SUD au fost create după grevele din 1995 (SUD-Rail, SUD-éducation) (Aguiton, Bensaïd, 1997, pp. 147-158).

[xv] Una din metodele utilizate atât de DAL, cât şi de AC! constă în a preveni discret presa şi televiziunea că este prevăzută o acţiune într-o anumită zi la o anumită oră, fără a indica locul precis. O întâlnire este fixată pe peronul metroului. Aceste acţiuni sunt autorechiziţionări de locuinţe, în cazul DAL, ocupări temporare, în cazul AC!: spre exemplu, o întreprindere este ocupată şi conducerea este somată să justifice concedierile sau existenţa unor locuri de muncă vacante. AC! se instalează în rue du Dragon în timpul iernii lui ’95 şi se alătură DAL. Coordonarea dintre AC! şi comitetele CGT de şomeri va duce la mişcarea şomerilor din iarna lui 1997, marcată de numeroase ocupări de către ASSEDIC (Associations pour emplois dans l’industrie et le commerce).

[xvi] Jean-Baptiste Eyraud, fondatorul DAL, a fost maoist ca elev de liceu, apoi a militat la CFDT, a ocupat o uzină dezafectată în 1982 şi a luat contact cu asociaţiile şi mai ales cu Emmaüs, fondată de părintele Pierre (Salmon, 1998, p. 171). Christophe Aguiton, unul dintre fondatorii SUD, este un disident al CFDT (Combesque, 1998, p. 145). J. Dessenard, delegat naţional al Mişcării naţionale a şomerilor şi a precarilor, a militat la LCR până în 1997 (Poulet, 1999).

[xvii] Astfel, aceleaşi persoane se pot mobiliza sub o siglă sau alta, în funcţie de cauza apărată: „Unii membri ai SUD vor prefera banderolei lor sindicale pe cea a AC! dacă marşul este organizat contra şomajului, sau pe aceea a petiţionarilor dacă ei manifestează contra legii Debré” (Aguiton, Bensaïd, 1997, p. 199).

[xviii] Nimeni nu este pentru excludere. Toate tendinţele politice sunt de acord în a denunţa excluderea cu excepţia Clubului Orologiului, care a produs în 1995, sub pana lui P. Millan (Le refus de l’exclusion, „Lettres du monde”), un text care, criticând „ideologiile” drepturilor omului, încearcă să facă distincţia între „excluderi legitime şi excluderi ilegitime”.

[xix] „Excluderea este pentru societatea de mâine ceea ce a fost problema muncito­rească pentru societatea de ieri, şi trebuie scoasă din carapacea sa caritativă sau umanitară pentru a face din ea un concept politic, adică un concept de luptă.” „Excluderea din întreprindere începe adesea prin exploatarea din întreprindere, mai ales aceea a muncitorilor puţin calificaţi sau intermitenţi.” Dar „o clasă ’exploatată’ între­ţine cel puţin relaţii economice cu ’exploatatorii’ care o opresează. Aşa se face că existau, ca să reluăm celebra enumerare din Manifestul partidului comunist din 1848, sclavii antici şi plebeii, şerbii din Evul Mediu sau calfele în raport cu meşteşugarii şi, evident, proletariatul muncitoresc al secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Exploatatul este util exploatatorului, pentru că este acolo şi munceşte. Exclusul este probabil şi el ’util’ celui care-l exclude, dacă se ia în considerare faptul că, despărţindu-se de el, acesta din urmă a putut scăpa de cel pe care-l privea ca pe o greutate moartă. Dar nu este util decât prin absenţă. Nu este util decât pentru că a devenit inutil. Exploatatori şi exploataţi, opresori şi oprimaţi împart aceeaşi sferă economică şi socială. Ei formează un cuplu, chiar dacă acesta este inegalitar şi zbuciumat. Cei care exclud şi cei care sunt excluşi au rupt legăturile dintre ei şi sferele unora şi ale altora au divorţat” (de Foucauld, Piveteau, 1995, pp. 13 şi 144-145).