În jargonul antifascist din Marea Britanie, fiecare incident de proporții cu extrema dreaptă poartă numele locului în care a avut loc: Bătălia de pe Cable Street (1936), Bătălia de la Lewisham (1977), Bătălia de la [Gara] Waterloo (1992) etc. Bătălia de la Dover de sâmbăta trecută (30 ianuarie) e considerată deja de mulți drept cea mai violentă de la cea din ’92 încoace. Ea reprezintă un bun prilej pentru reluarea la stânga a dezbaterii despre fascism și antifascism în Europa.
Dată fiind criza refugiaților din Calais, Dover — care face legătura cu Calais pe și sub apă — a devenit cam de un an încoace epicentrul manifestațiilor de extremă dreapta din Marea Britanie. Mesajul lor e ușor de ghicit: No more refugees! Xenofobia și rasismul și-au găsit alibiul ideal: „din cauza refugiaților, șoferii de tir britanici au de suferit, femeile noastre riscă să fie violate, iar serviciile publice devin suprasolicitate, când și-așa nu reușesc să se ocupe cum trebuie de populația autohtonă”. Evident că nu reușesc, dar nu din cauza refugiaților sau a imigranților economici (căci aceeași retorică a fost folosită și în cazul imigranților români și bulgari acum doi ani), ci din cauza austerității prin care oamenii de rând sunt puși să plătească pentru o criză cu care n-au nici o legătură. Tocmai de aceea nu-i o simplă coincidență că retorica extremei drepte e tot mai explicit legitimată prin declarațiile premierului Cameron, care are tot interesul — mai ales de când laburiștii au un lider care amenință consensul austerității — să abată atenția de la asaltul asupra serviciilor publice pe care guvernul său îl duce de peste cinci ani încoace. Și evident că acești „patrioți” brusc îngrijorați de soarta serviciilor publice sunt de nevăzut la manifestațiile (sau orice fel de acțiuni) împotriva austerității, la fel cum nu dau doi bani pe problema violenței împotriva femeilor decât atunci când e comisă de imigranți sau refugiați.
Numai în 2015 au avut loc patru demonstrații ale extremei drepte în Dover, dintre care două mai importante și mediatizate, la care și-au făcut prezența și grupările antifasciste. Prima dintre cele două a fost un succes pentru antifasciști, care au reușit să blocheze marșul extremiștilor spre docuri, însă cealaltă, din septembrie 2015, nu a mers la fel de bine. Antifasciștii s-au mobilizat superficial și au fost copleșiți numeric, ceea ce a dus la spitalizarea câtorva dintre ei și a permis desfășurarea marșului anti-refugiați — ceva mai degrabă atipic pentru Marea Britanie în ultimii ani, când astfel de marșuri au fost de cele mai multe ori blocate cu succes. Pline de încredere, grupările de extremă dreapta au anunțat o demonstrație și mai mare pentru începutul anului, pe 30 ianuarie. Scopul nu era atât de a protesta din nou împotriva refugiaților care încearcă să ajungă în Marea Britanie, cât de a profita de succesul anterior pentru a consolida încrederea de sine și, în special, unitatea extremei drepte britanice. De unde și numele evenimentului — Unity Demo.
În ultimii trei ani, extrema dreaptă din UK a fost măcinată de diviziuni interne după fărâmițarea English Defense League (EDL). EDL fusese primul grup care, după pasul făcut de British National Party spre politica parlamentară la începutul anilor ‘90 (partid, de altfel, recent desființat), reușise să coaguleze extrema dreaptă „de stradă”, între 2009 și 2013, împotriva „islamizării Angliei”. Deși fostul său lider, Tommy Robinson, nega ferm acuzațiile de rasism și neo-nazism, insistând că mișcarea era una strict anti-islamistă, elementele fasciste din sânul acesteia se făceau simțite la mai toate protestele. Aceste elemente, nemulțumite de tenta prea „moderată” a mișcării și din varii motive personale, s-au desprins de EDL în jurul lui 2013 și au format grupuri noi, majoritatea pe criterii regionale: North East Infidels, North West Infidels, South East Alliance etc. În afară de aceste grupuri, la Dover își anunțaseră prezența și vechile grupări fasciste National Front și Combat 18, huliganii de la Pie & Mash Squad, dar și junii neo-naziști de la National Action, poate cel mai extrem grup de dreapta la ora actuală, în primul rând ca retorică și imagine, dar poate în curând și ca acțiuni (unul dintre membrii săi a fost deja arestat pentru că a încercat într-un supermarket să decapiteze un om de origine asiatică).
De partea cealaltă, antifasciștii au anunțat mobilizare generală pentru a preveni un nou marș de succes al extremei drepte, periculos nu atât în sine, cât pentru terenul fertil pe care l-ar fi putut pregăti pentru acțiuni mai ambițioase, de genul celei derulate de fasciștii suedezi tot weekend-ul trecut. Aici intervine teza nr. 1: Contrar clișeului mic-burghez că fasciștii rămân irelevanți dacă sunt ignorați, fasciștii capătă amploare ca număr, curaj și ambiții dacă sunt ignorați. Nu trebuie lăsați să devină relevanți pentru a fi luați în seamă, iar pasivitatea zeflemitoare, oricât de nostimă, n-o să-i facă niciodată să dispară. Un raport publicat săptămâna asta preconizează pentru 2016 o creștere substanțială a atacurilor violente, poate chiar teroriste, din partea extremei drepte britanice, în ton cu ce se întâmplă în restul Europei. Vorba lui Mensi, un muzician și activist antifascist britanic din anii ’80, „fascismul nu începe cu lagăre de concentrare, se termină cu lagăre de concentrare”. Cu alte cuvinte, dacă istoria ne-a învățat ceva e că fascismul trebuie înfrânt din fașă pentru a preveni repetarea istoriei.
Ca mai peste tot în Europa, antifasciștii se împart aici în două mari categorii. Pe de-o parte, antifasciștii liberali, adică cei care ies în stradă să demonstreze împotriva extremei drepte în mod pașnic, prin pancarte, cântece și discursuri: partide de stânga (laburiști, verzi, TUSC), sindicate și ONG-uri, în special Unite Against Fascism (UAF), o organizație umbrelă care-i are printre susținători și pe David Cameron, ceea e cel puțin ironic dacă ne gândim la relația directă dintre austeritate și recrudescența extremei drepte. Pe de altă parte, antifasciștii militanți, adică cei care cred în necesitatea confruntării fizice a fasciștilor: Anti Fascist Network (AFN) — o structură informală, intersecționalistă, non-ierarhică și cu filiale în toată țara —, veterani din defuncta Anti-Fascist Action (foarte eficientă în anii ’80-’90, mai cazonă și mai working-class decât AFN-ul de azi) și, conjunctural, unii membri ai grupurilor din prima categorie. E momentul pentru teza nr. 2: Confruntarea fizică se justifică, în ciuda obiecțiilor morale ale liberalilor, prin simplul fapt că violența fasciștilor nu a fost niciodată înfrântă altfel, fie că vorbim de stradă ori de câmpul de război. Or, violența fascistă a redevenit o realitate cvasi-cotidiană în Europa, nu numai în Estul „sălbatic” (unde capetele rase neo-naziste au comis în ultimele două decenii sute de atacuri brutale, nu de puține ori fatale, la adresa minorităților etnice, a comunității LGBT, a activiștilor de stânga și chiar a oamenilor legii), ci și, mai nou, în Vestul „civilizat” (deși în Germania și Suedia neo-naziștii au fost mereu un pericol pe străzi, în special în anii ‘90). Poate că liberalii ar percepe altfel pericolul violenței fasciste dacă ar face ei înșiși parte din categoriile vizate cu predilecție de aceasta. Ar înțelege poate că antifascismul militant nu e altceva decât o formă de autoapărare comunitară (care, după cum voi dezvolta mai jos, nu se poate bizui prea mult pe autoritățile statului), la fel de legitimă azi cum era, păstrând proporțiile, și acum 80 de ani.
Am ajuns sâmbătă devreme la Dover, unde contra-demonstrația organizată de activiștii locali anti-rasiști începea la 11, iar cea a fasciștilor abia la 1. Eram cam 200 din AFN, însă mai mizam pe încă 250 care urmau să vină de la Londra. N-a fost să fie: autocarele noastre s-au oprit la singura benzinărie dintre Londra și Dover, unde s-au întâlnit cu un autocar plin cu oameni vechi din Combat 18 (în jargonul neo-nazist, 18 desemnează prima și a opta litera a alfabetului) și Chelsea Headhunters (brigada de huligani a lui Chelsea, recunoscută pentru vederile și manifestările de extremă dreapta încă din anii ‘70). S-a iscat o bătaie generală, urmată de o investigație a Poliției (și de o svastică desenată cu sânge pe unul dintre autocarele noastre) care a durat șase ore, împiedicându-i pe toți cei implicați să mai vină la Dover.
După contra-demonstrația și discursurile aferente din piața centrală a orașului, toți cei din tabăra militantă ne-am îndreptat spre punctul de start al marșului fascist cu scopul de a-l bloca. După ce am străpuns un baraj al poliției, am reușit să ocupăm strada pe unde extremiștii de dreapta urmau să treacă. La scurtă vreme, am fost urmați acolo și de majoritatea facțiunii non-militante a taberei noastre, în special câțiva oameni din UAF, membri Momentum (mișcarea socială înființată de Corbyn pentru a-i coagula pe susținătorii săi din interiorul și din afara Partidului Laburist) și diverși sindicaliști. De cealaltă parte, aproape 200 de fasciști se strânseseră deja într-un pub de la capătul străzii, de care ne despărțeau trei cordoane de polițiști. Însă după vreo 20 de minute de scandări și gesticulații războinice, fasciștii au dat un ocol de câteva rânduri de case și ne-au atacat de pe o stradă perpendiculară. A fost primul dintre cele trei atacuri pe care le-au lansat asupra noastră acolo în decurs de-o oră și, deși aveam mai puțini oameni „de scandal” decât ei, am reușit să le respingem pe toate. Mereu relativ circumspect față de noua generație de antifasciști din UK, am fost sincer impresionat de curajul și unitatea din tabăra noastră (căreia i s-au alăturat, merită pomenit, și câțiva puștani locali). Nu s-a dat în spate, în ciuda proiectilelor cu care fasciștii își însoțeau șarjele ofensive (asezonate cu saluturi naziste), și de fiecare dată când unul dintre noi era în dificultate, i se sărea imediat în ajutor. Asta a făcut să avem mai puțini oameni avariați decât fasciștii în urma celor trei contacte petrecute acolo, deși cei mai mulți răniți de ambele părți au fost probabil de la pietrele care zburau înolo și-ncoace. Din motive evidente, n-o să intru în detalii suplimentare, ci doar să subliniez diversitatea de clasă, etnie, gen și vârstă din tabăra noastră, poate principalul nostru atu pe termen lung. De partea cealaltă, peste 90% erau bărbați albi furioși între 20 și 50 de ani, majoritatea lumpeni (materia brută pentru forțele reacționare de pretutindeni), rebuturi ale ultimelor trei decenii de neoliberalism, printre care nu puțini indivizi cu condamnări la activ, inclusiv pentru violență domestică și agresiuni sexuale.
După ora de asediu, poliția — care n-a făcut mai nimic în afară de-a se interpune timid și stângace între noi și fasciști — a decis să ne țină pe noi pe loc, înconjurați de câini și dube parcate în semicerc, și să-i lase pe fasciști să mărșăluiască în voie. Așadar, teza nr. 3: stânga trebuie să renunțe la iluzia că poliția și, în genere, autoritățile statului ar fi un actor neutru în povestea asta. Istoric vorbind, fascismul a fost arma ultimă a capitalismului pentru a diviza masele în vremuri de criză și a preveni astfel o schimbare sistemică radicală (sunt de notorietate legăturile dintre regimul nazist și marea industrie germană, și nu numai). În același spirit, de la startul actualei crize, revirimentul extremei drepte a fost relativ tolerat de autorități tocmai pentru că are meritul de-a distrage atenția de la cauzele structurale ale crizei și de-a crea iluzia de „comunitate națională” care trebuie să stea „unită” în fața problemelor economice și a pericolelor politice. Căci nimic nu consolidează mai bine status-quoul ca teama de pericolul extremist. Cât privește poliția ca atare, flirtul acestei instituții opresive cu extrema dreaptă este de notorietate în mai toate țările europene, din Grecia (unde, acum patru ani, 50% dintre polițiștii atenieni votau cu Răsărit de Soare, de unde și impasibilitatea lor sistematică față de atacurile grupului fascist la adresa imigranților și a activiștilor de stânga) până-n Germania (unde serviciile secrete au mușamalizat crimele unei celule neo-naziste care a luat zece vieți între 2000 și 2006). Rămâne paradigmatică în acest sens o anecdotă din Parisul anilor ’80: neo-naziștii iau la bătaie niște tineri imigranți, doi polițiști își fac apariția și îi iau deoparte pe agresori, departe de ochii lumii; polițiștii își scot apoi legitimațiile de Frontul Național și le spun rânjind că pot să plece, dar să fie mai discreți pe viitor.
Revenind la Dover: mai puțini decât ne așteptasem (în urma incidentelor din benzinăria de pe autostradă) și cu câțiva oameni răniți, ne-am dat seama că și dacă am străpunge din nou barajul poliției, tot nu am avea forța necesară de-a mai opri marșul. Astfel, fasciștii și-au făcut numărul, ajungând la destinație, lângă docuri, unde au ținut discursuri de o xenofobie extremă. În cele din urmă, am reușit să scăpăm din țarcul poliției și să ne îndreptăm înapoi spre piața centrală, de unde plecasem inițial. La o jumătate de oră după ce ne-am regrupat acolo, fasciștii și-au făcut apariția înapoi de la marș. Au încercat să ne atace din nou de pe două străzi, însă poliția i-a oprit de fiecare dată, așa că schimbul de proiectile a fost reluat. La un moment dat însă, circa 20 de fasciști au reușit să ne surprindă din spate, venind pe niște alei neacoperite de poliție. După cum o arată clipurile video, cei mai mulți dintre ei au luat-o la fugă când ne-am dus spre ei, iar cei câțiva rămași pe loc au fost forțați în urma contactului să se retragă.
După încă o jumătate de oră în piață, ni s-a confirmat că militanții de la Londra n-o să mai ajungă deloc, așa că ne-am îndreptat spre autocarele noastre, după circa șase ore petrecute pe străzile din Dover. Deși extremiștii de dreapta reușiseră să mărșăluiască și să-și declame la microfon lozincile rasiste, toate atacurile lor fuseseră respinse cu succes, spre surprinderea lor și chiar a unora dintre noi (câteva dintre steagurile lor rămânând la noi). Una peste alta, o zi care s-ar fi putut termina mult mai prost pentru noi și ale cărei plusuri — diversitatea de oameni, coeziunea de grup și fermitatea cu care ne-am apărat — pot pregăti terenul pentru o rezistență și mai puternică la acțiunile viitoare — o remiză pe care ambele tabere deja încearcă s-o exploateze prezentând-o ca pe-o victorie.
În zilele care au urmat, mulți oameni de bine, genul „toleranți și deschiși la minte”, au reacționat vigilent și moralizant împotriva ambelor tabere de la Dover. Au spus că nu suntem mai breji decât fasciștii, că suntem cele două fețe ale aceleiași monezi sau, în cel mai bun caz, că acțiunile noastre nu sunt deloc productive. Cum ziceam mai sus, fasciștii nu au fost niciodată învinși prin alte metode, cel puțin nu pe termen scurt, nu când ies pe stradă în căutare de persoane „indezirabile” pe care să le ia la bătaie. În plus, a folosi aceleași metode nu înseamnă a fi la fel, nu când motivațiile și scopurile sunt diametral opuse; altminteri, nici o formă de auto-apărare nu și-ar mai găsi justificare. În schimb, pasivitatea fals superioară și auto-indulgența morală au facilitat mereu ascensiunea fascismului. Nu antifasciștii militanți, ci „democrații pacifiști” sunt cei care au permis ca fascismul să triumfe în trecut — ei și fasciștii sunt fețele aceleiași monezi.
În sfârșit, teza nr. 4: Acest tip de antifascism militant este eficient în măsura în care, unu la mână, îi va face pe unii să se gândească de două ori înainte să mai participe la o demonstrație de extremă dreapta (după cum o demonstrează, printre multe altele, succesele celor din Anti-Fascist Action în anii ’80-’90) și, doi la mână, fasciștii sunt ocupați să se confrunte cu antifasciștii în ziua demonstrației în loc să atace imigranți pe stradă ori centre de refugiați. Evident că, pe termen lung, nu prin confruntare fizică trebuie combătut fascismul, ci prin eradicarea cauzelor structurale ale acestuia: sărăcia, șomajul, accesul limitat la educație, excluziunea socială, xenofobia — toate, probleme care îi afectează deopotrivă pe imigranți și pe săracii autohtoni și care se acutizează în vremuri de criză, pregătind terenul pentru revenirea fascismului. Elitele capitaliste profită de asta tocmai pentru a eluda aceste probleme sistemice și pentru a crea diviziuni între cei care suferă cel mai mult de pe urma lor. Vorba lui Brecht, „uterul care a născut fascismul este încă fertil”, iar acest uter este capitalismul. Fascismul a fost și va fi mereu colacul de salvare al capitalismului, așa că nu putem fi cu adevărat antifasciști fără să fim anticapitaliști.