De ce problema locuirii ar trebui să ne preocupe? O întrebare fundamentală pe care să ne-o punem toţi, atât cei din păturile cele mai sărace, astăzi în stradă, cât şi cei care trăiesc iluzia unei clase mijlocii, plătind în acelaşi timp chirii exorbitante sau chinuindu-se să-şi plătească creditele imobiliare. Precaritatea în România de astăzi nu este doar o condiţie a săracilor (40% din populaţie la risc de sărăcie, cum spune un arhi-cunoscut raport recent al ONU), ci o posibilitate a majorităţii românilor. Acelaşi raport ne (re)aminteşte că în Bucureşti avem 10.000 de cereri pentru locuinţe sociale, şi încă 10.000 de familii care, din varii motive, nu aplică, însă sunt în aceeaşi condiţie de lipsă a unei locuinţe. Aşa cum am văzut recent, aceste situaţii produc la rândul lor alte probleme, cum ar fi lipsa unor acte de identitate şi, implicit, a serviciilor sociale asociate cu cetăţenia.
Problema locuirii este una din problemele fundamentale rezultate direct dintr-o tranziţie la economia de piaţă bazată pe principii maximale în ceea ce înseamnă rolul statului. Felul în care guvernarea CDR a conceput şi promovat Legea Lupu, felul în care guvernările liberale şi democrat-liberale au înţeles să gestioneze chestiunea restituirilor şi, trebuie să recunoaştem, felul în care social-democraţii au continuat politicile neoliberale de minimizare a rolului statului, au produs şi produc în continuare victime. Sărăcia afectează din ce în ce mai mulţi români, iar diversele proiecte de dezvoltare aplicate în ultimele decenii nu au adus bunăstare decât pentru unii dintre noi, accentuând diferenţele de clasă între săraci şi bogaţi. Mai mult, statul a colaborat în mod făţiş şi pervers cu privatul pentru a spori bogăţia celor bogaţi.
Un alt fenomen interesant pe care-l vedem petrecându-se, la nivel macro, ar fi o a doua gentrificare a oraşului. Întâi am asistat neputincioşi la “curăţarea”, evacuarea Centrului Vechi, când sute de familii de romi au fost împinse în afara inelului central al oraşului; acum oraşul se extinde, intrăm în zonele semi-centrale, gen Vulturilor sau Uranus. Etnia nu poate fi ignorată în discuţia despre chestiunea locuirii. Conform unor rapoarte ale Băncii Mondiale, 90% din familiile de romi suferă de lipsuri majore, iar 84% din locuinţele familiilor rome nu au acces la apă curentă, canalizare sau electricitate. Cifrele sunt, într-adevăr, şocante. Romii trăiesc în mizerie în România, iar cauzele sunt sistemice, nicidecum individuale.
Tema proprietăţii este una din acele teme care pot acţiona ca hârtia de turnesol pentru stânga românească, de a traduce în plan local concepte de stânga, altfel importate. Vedem, zilele acestea, o radicalizare a stângii, care, epuizând căile legale în apărarea evacuaţilor, a trecut direct la ocuparea unor locuinţe sociale goale.Vorba lui Ciprian Şiulea, legea-i lege şi statul de drept e stat de drept doar pentru anumite categorii, când vine vorba de săraci, mai aşteptăm, ne mai gândim.
Stânga din stradă este conştientă de miza chestiunii proprietăţii pentru propria definire şi poziţionare ideologică. Tema este dezbătută, este reinterpretată, este contestată, este împachetată în diverse forme. Cu toate acestea, iată, de aproape doi ani, în pragul unei noi ierni, nu vedem reacţii din partea statului. Unii primari au fost arestaţi între timp (sectorul 5, primarul general), iar alţii (sectorul 3, Robert Negoiţă) continuă să fie imuni la orice fel de încercare de echitate socială.
Mai mult, descoperim astăzi, aproape zilnic, că retrocedările s-au făcut în mod abuziv şi ilegal. Fie că e vorba de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) sau de cazuri gen retrocedarea pădurii Băneasa “prinţului” Paul de România, reţetele sunt similare. În timp ce măsurile de austeritate reduceau drastic nivelul de trai al românilor, unii îşi sporeau averile. Capitalul local privat era sporit prin acte ilegale şi falsuri grosolane. Dar nu numai capitalul local avea de câştigat, ci şi cel multinaţional. Faptul că taxarea proprietăţii este atât de mică în România, faptul că marile corporaţii s-au relocat aici prin scutiri de taxe şi avantaje fiscale, reprezintă câteva elemente importante ale discuţiei mai largi privind regimul proprietăţii în România. Să nu uităm nici de faptul că Fondul Proprietatea este o creaţie a guvernului Tăriceanu, iar fostul vocal ambasador Mark Gittenstein a ajuns chiar la conducerea acestui fond. Grupurile de interesele din jurul proprietăţii s-au împletit şi sprijinit reciproc de-a lungul ultimelor decenii.
Vedem zilele acestea o nouă latură a chestiunii proprietăţii: una în care Banca Naţională şi sistemul privat bancar îşi dau mâna (a câta oară?) împotriva legii dării de plată. Când vine vorba de reduceri de dobânzi, de injecţii de miliarde de euro în sistemul bancar, atunci e criză, trebuie acţionat rapid şi în ajutorarea băncilor; când e vorba de “electo-rată” sau de ajutorarea celor care au plătit şi încă plătesc criza creditelor, atunci este destabilizat sistemul. Iohannis pare să fi găsit soluţia, prag de 250.000 de euro. Bogdan Olteanu, în schimb, în numele BNR, cere nici mai mult, nici mai puţin decât un sistem voluntar la acest program. Și ca rețeta să fie completă, acelasși Bogdan Olteanu i-a amenințat pe inițiatori și pe parlamentarii din comisii cu DNA-ul. Anti-corupția veghează asupra capitalului.
Stânga de astăzi, aceasta (mai) radicalizată, s-a născut (şi) din Colectiv. Momentele importante, de tensiune maximă în societate, resetează mişcările sociale, care-şi caută noi “repertorii” de contestare a status quo-ului, în interacţiunea cu elitele şi autorităţile. Deja la nivelul stângii româneşti începem să gândim strategic, căutăm să împachetăm mesajele în forme variate, care să conteste discursul public actual şi să determine o reacţie din partea autorităţilor. Mai mult, vorbim de activarea unor reţele între oameni cu cauze şi gândiri comune, care se solidarizează. În sine, acest process este unul profund democratic, de clamare a spaţiului public, de înţelegere a faptului că portiţele de oportunitate politică[1] se deschid pentru o perioadă limitată de timp şi trebuie să acţionăm în cadrul acestora.
Inegalitatea socială, sărăcirea şi precarizarea, gentrificarea sunt realităţi peste tot în jurul nostru, ca rezultat direct al felului în care s-a construit capitalismul românesc, unul al neoliberalismului dur şi al statului minimal. Realitatea însăşi e de stânga, cum spunea un clasic în viaţă. Chestiunea proprietăţii este o temă de importanţă majoră, care reliefează felul în care a fost înţeles rolul statului, interacţiunea cu piaţa, dezvoltarea unor servicii sociale, redistribuirea sau protecţia angajaţilor şi cetăţenilor.
[1] vezi Sidney Tarrow (2011). Power in Movement. Social Movements and Contentious Politics. Cambridge University Press