„… niciodată nu mă uit la începuturi, ci la sfârşituri”
(Baltasar Gracián)
Există o religie apuseană mediatică, lipsită de carte sfântă sau de crez, însă strict ritualizată. Precum a cincea surată a Coranului, unde e rânduită dobândirea hranei, versetele marilor trusturi media dedicate războiului interzic cadavrele şi sângele. Cel puţin nu în apropierea noastră şi nu din vene proprii. Aşa s-a ajuns la execuţiile prin drone a teroriştilor, departe de tribunale, de închisori, de scaune electrice, de reguli constituţionale, de avocaţi şi de preoţi. E mai curat aşa. Mai trebuie uneori făcute penitenţe publice sub formă de comunicate, regretând bombardarea unui alai matrimonial confundat cu un convoi Al-Qaida sau uciderea unui păstor ce semăna cu un lider terorist. Heartbreaking tragedies – cum s-a pronunţat Obama. Ca orice sentiment religios, noul patos se hrăneşte din oroarea faţă de ceilalţi, asemănătoare scârbei de odinioară cu care păgânii îi priveau pe creştini, iar, mai târziu, cei din urmă pe evrei. În numele acestei respingeri, se pot spune orice bazaconii despre ei! Aşa de pildă, în vremea primăverilor arabe, Statele Unite şi aliaţii europeni au sprijinit militar şi logistic „opoziţia siriană moderată”. Se ştie doar că violenţa armată e apanajul liberalilor, cetăţenilor cumpătaţi, reformatorilor şi a tuturor celor ce doresc modernizarea societăţii. Şi cum apare pe ecranele catodice un cetăţean responsabil din Benghazi sau Daraa? Cu totul normal: posesor de kalaşnikov, urlând ceva din camioneta unei Toyota. Iar când Libia şi Siria devin poligon de tragere între diverşi emiri de miliţii, stăpâni peste bărbi şi feude salafiste, uitată e contribuţia decisivă a Occidentului la preschimbarea Sudului Mediteranei într-o babilonie privatizabilă.
Mediterana e de multă vreme cea mai primejdioasă trecere de frontiere, cu zeci de mii de morţi în acest început de secol. Transferând terminologia marină catastrofelor umane, după cum ne-a învăţat presa, „valurile” de refugiaţi cunosc creşteri şi descreşteri ritmate de tulburări politico-militare, punctate de intervenţii occidentale: 2011-Libia, 2013-Mali, 2015-Siria… De ce actuala îngrijorare? Din cauza numărului de victime? Cantitatea devenită calitate? Ele se ridicau la un milion în Irak deja în 2006, fără a deranja prea mult bunele conştiinţe?
Compasiunea presei şi manifestaţiile în favoarea refugiaţilor sunt lăudabile. Ambele sunt sincere, dar deturnabile. Pentru că, fără a avea talente de Casandră, e previzibil pasul următor al silogismului emotiv în desfăşurare. Situaţia va fi declarată insuportabilă, o soluţie va fi cerută de… societate şi tensiunile ei. NATO sau o alianţă militară încropită o va aduce sub forma unei intervenţii armate. Siria va deveni, în concluzie, un fel de Libie, un fel Irak, un fel de Somalie. Cu un guvern ce nu-şi controlează teritoriul, cu capi de bande deveniţi întreprinzători şi multinaţionale gata să ia totul pe nimic. Cât despre Europa, cotele de refugiaţi scornite de Juncker nu sunt o soluţie temeinică pentru că până la îngheţarea conflictului nu există un număr de refugiaţi fix sau un o dată a sosirii lor cu care diferitele administraţii naţionale să poată lucra. Şi mai presus de toate, e strigătoare la cer atitudinea ipocrită care tratează dezastrul în desfăşurare ca un succes al toleranţei apusene la care esticii vor adera în urma sancţiunilor sau ameninţărilor. Ospitalitatea şi bunăvoinţa, spontane sau impuse, sunt fără de folos dacă nu sunt însoţite de tragerea la răspundere a responsabililor locali. De impunerea demisiei miniştrilor de externe celor mai compromişi, cum e Laurent Fabius, reprezentantul francez care cerea linşarea preşedintelui sirian. De cererea unei schimbări a direcţiei politicilor europene în zonă! Sunt două atitudini posibile: neimplicarea sau susţinerea guvernului legitim sirian, singurul capabil să readucă pacea. Pentru sufletele sensibile, să reamintim că imaginea neagră a lui Bashar al-Assad are o istorie recentă şi că nu demult era eroul progresist al BBC, autocrat fără voia lui, deschis pluralismului politic şi libertăţii de expresie.
Cum remarca Alexandru Vasile Sava într-o abia începută analiză temeinică, chipul şi vocea refugiaţilor a fost confiscată pentru dispute politice europene. Ecourile lor carpatin-dâmboviţene, naţionalist-conservatoare sau compasional-liberale, pot fi citite pe blogurile cotidianului Adevărul. Toate acestea pot fi reduse la enunţarea unei afilieri politico-sentimentale. Sau la vechea geopolitică civilizaţională dragă elitelor locale înţelept tradiţionaliste sau duios progresiste: „apusul milos, dar sinucigaş de milos” vs. „estul barbar, cu excepţia mea şi a apropiaţilor mei”. Însă când refugiaţilor le este redată vocea, aceasta nu rosteşte nimic surprinzător. Nu-i niciun pericol. În ciuda spaimei creştin-europene resimţită mai ales în răsăritul şi centrul UE, noii veniţi nu vor aduce şaria, nu vor impune califatul, nu vor recurge la excizia femeilor slave şi germane. În ciuda speranţelor rămase mereu teoretice, ale unui Alain Baidou sau ale unui Giorgio Agamben, refugiaţii nu vor aduce nicio schimbare revoluţionară plecând de la poziţia lor de „incluşi, dar nu cuprinşi”. Oglinda umanităţii noastre „nude” nu pricinuieşte decât frisoane trecătoare de caritate sau de naţionalism. Cât despre ei, dorinţa lor cea mai arzătoare, ca oricărui oriental, e de a se integra în sistemul vieţii consumeriste occidentale, dereglate de piaţă şi de inconştienţa crizelor. Vor fi cei mai buni germani!
„Tu-mi vorbeşti de compasiune!?” – sună replica Ronei Hartner în faţa unei Isabelle Hupper cu faţa tumefiată, ce-şi arata îngrijorarea pentru soarta fiicei sale, în filmul lui Haneke, Vreme de restrişte/Le temps du loup (2003). Gazdele refugiaţilor, picaţi pe nepusă masă, transformate la rândul lor în fugari e scenariul distopiei regizorului austriac. Suferinţele puse în concurenţă, asimetria lor sfâşietoare lipseşte din disputele zilelor noastre.
Cu limitele morale ale acestei poziţii, desigur, de partea refugiaţilor. Dar cu un gând măcar pentru majoritatea rămasă acasă, cei prea bătrâni, prea slabi sau prea schilozi pentru a rezista pribegiei, cei ce n-au avut proprietăţi, maşini, bani şi rude ca şi chezăşie a plecării. Un gând pentru cei ce rezistă, sortiţi mizeriei sau morţii. Iar ceea ce li se pregăteşte pare a fi încă mai teribil!