Criza zonei euro începută în 2009 a creat primul context favorabil în două decenii pentru partidele radicale de stânga din Europa. A fost însă nevoie de încă cinci ani de austeritate ca aceste partide să obţină primele succese notabile, cu precădere în ţările periferice ale UE, cele mai afectate de austeritate. În decembrie, Alianţa Anti-Austeritate din Irlanda a câştigat 3 locuri în parlament şi 14 în consiliile locale, în ianuarie, SYRIZA a format primul guvern radical de stânga din istoria Greciei, iar în mai, coaliţiile de stânga Ahora Madrid şi Barcelona En Comú au cucerit puterea în cele mai mari oraşe din Spania. De câteva luni încoace însă, stânga dă să renască şi în Marea Britanie, una dintre „economiile puternice” ale continentului: după ce, în alegerile parlamentare din mai, Partidul Naţional Scoţian (SNP) a cucerit 56 locuri din 59 posibile cu un discurs vehement împotriva austerităţii şi a inegalităţilor sociale, acum valul radicalizării a coborât în sud şi poartă numele lui Jeremy Corbyn, unul dintre cei patru candidaţi la şefia Partidului Laburist.
La alegerile generale din mai, blianţul guvernării conservatoare din ultimii cinci ani arăta foarte prost: tăieri bugetare ţintite asupra celor mai vulnerabile categorii sociale, peste un milion de oameni nevoiţi să apeleze la food banks ca să aibă ce mânca, creşterea taxelor universitare de la 6000 la 9000 de lire pe an, privatizarea păguboasă a unei companii de stat profitabile (Royal Mail), scandaluri de corupţie implicând membri ai guvernului, bănci (HSBC) şi mari evazionişti fiscali, şi, per ansamblu, cea mai slabă redresare economică din ultima sută de ani. Cu toate acestea, şi contrar majorităţii sondajelor de opinie, laburiştii au pierdut categoric alegerile, oferind conservatorilor o nesperată majoritate parlamentară şi obligându-l pe Ed Miliband să-şi dea imediat demisia de la şefia partidului.
Blairiştii din partid şi mai toată presa mainstream au pus eşecul pe seama liniei „prea de stânga” a lui Miliband (poreclit „Red” Ed), cu toate că, sub conducerea sa, Partidul Laburist a fost orice numai de stânga nu – zero greve susţinute în ultimii cinci ani şi un vot în masă pentru tăierile bugetare propuse de Osborne în ianuarie! Însă ideea dominantă era că viitorul lider va trebui să îmbrăţişeze fără rezerve austeritatea ca pe un rău necesar pentru eliminarea deficitului bugetar dacă vrea, în perspectiva alegerilor din 2020, să convingă electoratul că Partidul Laburist (principalul vinovat de deficit conform gândirii oficiale) e responsabil şi credibil din punct de vedere economic – pe scurt, o deplasare şi mai la dreapta a unui partid cândva socialist şi devenit tot mai neoliberal în ultimele două decenii. Cei trei candidaţi anunţaţi în primă fază, Liz Kendall (cea mai de dreapta, reprezentanta blairiştilor puri şi duri), Yvette Cooper (mai de centru, reprezentanta „moderaţilor” din partid) şi Andy Burnham (iniţial, preferatul sindicatelor şi al caselor de pariuri), se potriveau în linii mari acestui profil, toţi vorbind despre „tăierile bugetare dificile dar necesare”. Drept dovadă, luna trecută nici unul dintre ei nu a votat împotriva planului guvernului de a tăia 12 miliarde de lire de la serviciile sociale în următorii doi ani (după cele 20 de miliarde deja tăiate în ultimii cinci). Însă cu numai două minute înainte de expirarea termenului limită pentru înscrierea în cursă, un parlamentar relativ obscur pe nume Jeremy Corbyn a primit ultima nominalizare din partea altui parlamentar laburist dintre cele 35 necesare pentru candidatură.
Parlamentar pentru Islington North (Londra) din 1983, Corbyn nu a fost până acum un nume sonor în politica britanică, nedeţinând nici o funcţie notabilă în partid ori în vreunul dintre guvernele laburiste. Membru al Socialist Campaign Group (grupul parlamentar al celor câţiva socialişti rămaşi azi în Partidul Laburist), Corbyn a susţinut cam toate cauzele stângii din ultimii treizeci de ani, adesea împotriva propriului partid (doar între 2005 şi 2010 a votat de 238 de ori contrar guvernului laburist) – de la solidaritatea cu Palestina şi drepturile LGBT la dezarmarea nucleară şi opoziţia faţă de războaiele din Afganistan şi Irak. Mai mult, a luat poziţii neortodoxe până şi pentru stânga britanică, dar care ulterior au devenit politică de stat: bunăoară, când l-a invitat în 1984 pe Gerry Adams (unul dintre liderii republicanilor irlandezi) la Londra ca să discute despre încetarea ostilităţilor din Irlanda de Nord, a fost acuzat de simpatii teroriste, însă acelaşi Adams a fost invitat 14 ani mai târziu de guvernul britanic la tratativele care au pus capăt conflictului nord-irlandez. Mai recent, Corbyn a fost printre puţinii critici laburişti ai salvării băncilor din bani publici, introducerii şi creşterii taxelor universitare, tăierilor bugetare şi tentativelor de privatizare a sistemului de sănătate.
Un discurs ferm şi persuasiv împotriva austerităţii şi a inegalităţilor sociale, consistenţa ideologică şi aerul de politician onest care chiar crede ce spune au atras din primele zile mii de oameni în sprijinul campaniei sale. Corbyn face săli pline în toată ţara, cu sute de oameni rămaşi pe-afară ascultându-i discursul prin difuzoare – o emulaţie similară cu cea din jurul referendumului scoţian de anul trecut ori cu ce întâmplă acum în America în jurul campaniei lui Bernie Sanders. Cel care abia în ultimul ceas a izbutit să intre în cursă, e cotat acum cu 53% dintre preferinţele de vot – conform unui sondaj YouGov – faţă de 21% pentru Burnham, 18% pentru Cooper şi doar 8% pentru Kendall. Mai exact, din mai şi până pe 12 august (ultima zi de înregistrare pentru vot), pe lângă cei 200.000 de membri de partid deja existenţi, alţi 400.000 de oameni s-au înregistrat ca să voteze pentru noul lider al partidului, dintre care 100.000 sunt noi membri cu drepturi depline, 180.000 sunt membri de sindicate afiliate partidului, iar 120.000 sunt simpli susţinători care au plătit o taxă de trei lire care le permite să voteze în aceste alegeri (noutate introdusă de Miliband – poate cea mai mare realizare a mandatului său). Potrivit aceluiaşi sondaj, 49% dintre noii membri deplini, 67% dintre membrii de sindicat şi 55% dintre susţinătorii întregistraţi îl vor vota pe Corbyn, faţă de 22%, 14% respectiv 24% pentru locul doi, Burnham. Cu alte cuvinte, peste jumătate dintre cei 400.000 de nou-veniţi s-au înregistrat ca să voteze pentru Corbyn! Mai mult însă, Corbyn e preferat de 46% dintre londonezi (faţă de 21% pentru Burnham), de 36% dintre votanţii Partidului Liberal Democrat şi de 62% dintre votanţii UKIP – două partide către care s-au îndreptat multe dintre cele peste cinci milioane de voturi pierdute de laburişti din 1997 încoace.
Cum era de aşteptat, câinii de pază ai sistemului au tabărât pe Corbyn, cu o batjocură relaxată în primă fază, presa de dreapta îndemnându-şi cititorii să plătească cele trei lire pentru a-l vota pe Corbyn, căci un socialist la cârma laburiştilor ar garanta anihilarea lor electorală. Dar acum s-a îngroşat gluma: popularitatea lui Corbyn a depăşit deja graniţele electoratului laburist, așa că presa aservită a dat drumul la ce se pricepe cel mai bine să facă – propagarea fricii în rândurile publicului. Pe 22 august, Daily Telegraph (ziarul quality al dreptei, poreclit Torygraph) a publicat un editorial de un propagandism absolut jenant – intitulat „Jeremy Corbyn trebuie oprit”, textul nu conţine nici cea mai vagă urmă de argument însă e plin de avertismente prăpăstioase despre agenda „absurdă” şi „îngrozitoare” a lui Corbyn. Daily Mail (un tabloid xenofob care cândva l-a susținut pe Hitler) a mers până acolo încât a creionat un scenariu distopic al Marii Britanii în 2023, în care premierul Corbyn părăseşte cu elicopterul o Londră în flăcări şi o ţară ruinată economic. Până şi presa aşa-zis independentă şi de stânga s-a raliat împotriva lui – The Guardian şi New Statesman au ales s-o sprijine pe Cooper (care, printre altele, susţine că e mai radicală decât Corbyn pentru că e ea femeie iar el e bărbat, deşi, spre deosebire de Corbyn, ea nu a votat împotriva tăierilor bugetare care vor afecta preponderent mamele singure), în vreme ce Daily Mirror îl susține pe Burnham (care, văzând popularitatea discursului anti-austeritate al rivalului său, zice acum că regretă că nu a votat împotriva tăierilor bugetare de luna trecuta). Ideea de bază e că Jeremy Corbyn poate fi pe placul tinerilor şi al activiştilor dar nu poate câştiga alegerile din 2020 din cauza agendei sale „radicale” – o obiecţie de două ori greşită.
În primul rând, agenda lui nu e radicală. Deşi se declară socialist, Corbyn propune un program social-democrat în sens clasic, pre-Blair: înlocuirea austerităţii cu relaxare cantitativă (mai pe româneşte, tipărire de bani), menită să finanţeze investiţii publice în locuinţe, energie regenerabilă şi transporturi (deci Keynes, nu Marx); creşterea taxelor pentru bogaţi şi corporaţii în vederea subvenţionării sistemului de sănătate şi a creării unui sistem naţional de educaţie universal şi gratuit; renaţionalizarea fără compensaţii a Royal Bank of Scotland (salvată din bani publici în 2010 și re-privatizată de atunci cu o pierdere de peste 7 miliarde de lire), a căilor ferate şi a energiei (şi nu a întregii industrii); pe plan extern, opoziţia faţă de noi intervenţii militare şi denunţarea caracterului neoliberal al UE. Faptul că un astfel de program e catalogat drept „stângă radicală” arată impactul a trei decenii de hegemonie neoliberală asupra eşichierului politic: „stânga moderată” e acum la dreapta, iar „stânga radicală” a devenit ceea ce era cândva stânga moderată. Altfel spus, stânga radicală e cam singura stângă rămasă azi în Europa.
În al doilea rând, ascensiunea fulminantă a lui Corbyn de la semi-anonimat la postura de clar favorit pentru şefia partidului arată că discursul împotriva austerităţii e mult mai popular decât credea lumea. De fapt, tocmai absenţa acestui discurs l-a costat pe Miliband alegerile: milioane de votanți tradiţional laburiști, cei mai pasibili de-a fi loviți de austeritate, s-au reorientat către partide mai radicale, ca SNP, Verzii sau TUSC, ori partide-protest gen UKIP; la care se adaugă cei care nu au mers deloc la vot pentru că nu au văzut nici o alternativă reală la consensul austerităţii impus de conservatori. Această atmosferă anti-austeritate nu ar trebui să surprindă atât de tare, căci vine după cinci ani de tăieri brutale şi se înscrie în contextul european mai larg al evoluţiilor din Irlanda, Spania sau Grecia. E o atmosferă care se va intensifica în următorii cinci ani pe măsură ce noile tăierile bugetare ale conservatorilor vor lovi din plin cele mai dezavantajate secţiuni ale populaţiei. Aşadar, agenda „radicală” a lui Corbyn nu anulează şansele laburiştilor de-a ajunge la putere în 2020 – e singura lor şansă! Altminteri, dacă nu reuşesc să revină la rădăcinile socialiste şi să ofere publicului o alternativă reală la austeritate şi la hegemonia neoliberală în genere, pe laburişti îi paşte pasokizarea – eşuarea în totală irelevanţă a unei social-democraţii impotente care, în virtutea deplasării tot mai la dreapta din ultimele trei decenii, e complice de cinci ani încoace la implementarea unor politici prin care oamenii obişnuiţi sunt puşi să plătească pentru o criză cu care nu au avut nimic de-a face.
Marea problemă a lui Corbyn nu ţine de persoana lui ori de agenda pe care o propune, ci de însuşi partidul pe care vrea să îl conducă. E un partid controlat de dreapta blairistă, speriată că e pe cale să îşi piardă dominaţia. Doar 19 parlamentari şi 6% dintre miile de consilieri laburişti îl susţin explicit pe Corbyn, iar trei dintre ultimii patru lideri ai partidului – Neil Kinnock, Tony Blair şi Gordon Brown – l-au atacat fiecare cum a putut, mai voalat (Brown) sau mai pe faţă (Blair). Până şi unii dintre parlamentarii care l-au nominalizat pe Corbyn spun acum că nu au vrut decât să lărgească dezbaterea în cadrul partidului şi că, de fapt, nu îşi doresc victoria acestuia, în vreme ce alţii admit că vor încerca din ziua unu să îl dea jos dacă ajunge lider. Lupii tineri Chuka Umunna şi Tristam Hunt, de un carierism bătător la ochi, ar fi înfiinţat un grup supranumit “Rezistenţa” care ar pregăti din timp un eventual complot împotriva lui Corbyn. Acum, în ceea ce pare a fi ultima încercare disperată de a-l împiedica pe Corbyn să câştige, dreapta din partid vrea să epureze circa 100.000 de oameni de pe lista alegătorilor înregistraţi pe motiv că sunt membri ori susţinători ai altor formaţiuni politice (peste 2000 deja au fost excluși, inclusiv membrii unor sindicate afiliate partidului). În aceste condiţii, Corbyn ar avea de condus un partid care e în mod ireversibil împotriva lui, ceea ce înseamnă că sunt două scenarii probabile în cazul în care e anunţat câştigător pe 12 septembrie: fie dreapta se desprinde şi formează o nouă formaţiune politică ori fuzionează cu liberal-democraţii, deşi e greu de crezut că vor renunţa aşa uşor la un partid pe care îl văd ca fiind al lor; fie dreapta îl înlătură pe Corbyn, care împreună cu suporterii săi, sindicatele și celelalte forțe de stânga (TUSC, Left Unity etc.) să formeze un nou partid socialist de masă ori un front unit al stângii căruia i s-ar putea alătura și SNP ori Verzii. Oricum ar fi, Corbyn nu poate conduce Partidul Laburist așa cum există el acum.
În sfârșit, Corbyn riscă să aibă o problemă mai profundă pe termen lung. Desigur că agenda sa e mult mai la stânga decât orice program laburist din ultimii douăzeci de ani și probabil că e exact cât trebuie de radicală încât să reprezinte o alternativă reală la neoliberalism fără să-și alieneze publicul larg. Numai că e o agendă esențialmente reformistă, iar reformismul e astăzi un drum mort nu doar pe termen lung, cum a fost mereu, ci și pe termen scurt, cum ne-a demonstrat cel mai recent cazul Greciei. Căci, în contextul unei crize economice globale care nu se mai termină (criză acutizată zilele acestea de căderea bursei chineze), elitele conducătoare nu sunt dispuse să accepte nici o reformă semnificativă – orice concesie majoră din partea lor riscă să aibă un efect de domino care probabil ar aduce sfârșitul capitalismului neoliberal dacă nu al capitalismului cu totul. Cuvinte mari poate, însă contradicțiile sistemului capitalist global – de la schizofrenia piețelor financiare la schimbarea climatică – sunt într-un stadiu atât de avansat, încât pur și simplu nu există suficient spațiu de manevră pentru reforme (așa cum a existat, bunăoară, după Al Doilea Război Mondial, când inflația redusă, șomajul scăzut și creșterea economică susținută au înlesnit reformele care au dus la crearea statului social). Și chiar dacă acel spațiu ar exista, reformismul tot nu ar putea schimba mare lucru deoarece nu a reușit niciodată să schimbe mare lucru de unul singur: reformele au fost mereu obținute doar când după colț pândea revoluția. La fel ca într-o negociere în care ceri un preț mai mare decât cel pe care-l vrei, Corbyn și stânga în genere trebuie să ceară totul dacă vor să obțină ceva, altfel vor eșua la fel de spectaculos ca Tsipras și ca mulți alții înaintea lui. Până și stânga reformistă trebuie, deci, să fie mai mult decât reformistă dacă vrea să aibă vreun succes.