Alexis Tsipras, premierul grec, a fost, aşadar, nevoit să cedeze cerinţelor troikăi şi să implementeze în continuare măsuri de austeritate dure, în schimbul unui nou împrumut acordat ţării sale, şi a rămânerii în zona euro. A trebuit să-şi îndepărteze miniştrii cei mai progresişti din guvern şi, cu ajutorul opoziţiei, să treacă prin parlament politicile impuse de Comisia Europeană. Capitulare totală, ar zice unii, singura soluţie, ar zice alţii. La fel ca în cazul Ciprului, respingerea primei propuneri de reforme a troikăi a adus cu sine o ofertă şi mai dură, care reduce grav suveranitatea Greciei şi care, vom vedea, s-ar putea să nu fie viabilă din punct de vedere economic. Austeritatea crează un cerc vicios, în care creşterea economică anticipata nu devine realitate, ceea ce impune necesitatea reducerii şi mai mult a aparatului de stat, creşterea taxării pentru populaţie, şomaj şi sărăcie, care din nou inhibă creşterea economică. În plus, până şi FMI-ul admite că datoria Greciei a devenit nesustenabilă. FMI-ul, preluând ideile care deja devin mainstream în lumea liberală americană, putem specula că e vorba chiar de administraţia americană, recomandă diverse soluţii, printre care prelungirea perioadei de graţie pentru plata datoriei, reducerea nominală a datoriei sau transferul direct de fonduri dinspre Banca Centrală Europeană (BCE) spre guvernul elen prin cumpărarea de obligaţiuni de stat. Din cel mai recent act al tragediei greceşti putem trage o serie de concluzii, ce ţin de rolul democraţiei, al transformării ideii de suveranitate în Europa, al statului social şi al modelului social european, precum şi a necesităţii schimbării tratatelor europene.
În primul rând trebuie înţeles că în condiţiile existenţei unei uniuni monetare în absenţa unei uniuni bancare şi fiscale, guvernată de Tratul de la Maastricht, de Tratatul de Guvernanţă Fiscală şi de Mecanismul European de Stabilitate, austeritatea reprezintă singura opţiune. Din punct de vedere legal, BCE-ul nu are voie să cumpere direct obligaţiuni de stat ale unui membru, iar devalorizarea monedei se poate petrece doar în condiţii stricte, coordinate de centru. Mai mult, încă de la început, proiectul monedei euro a conţinut sâmburii propriei distrugeri, fiind o uniune monetară între economii heterogene, în care nu există un mecanism democratic de redistribuţie care să contracareze dezechilibrele dintre aceste economii. În aceste condiţii “internal devaluation” (devalorizarea internă i.e. austeritatea) devine singura metodă pentru ca un stat să îşi sporească competitivitatea. Întrebarea se pune, evident, poate fi aplicat modelul german, bazat pe exporturi masive şi o balanţă pozitivă a deficitului comercial, tuturor statelor din zona euro? Nu cumva se impune o redistribuire în cadrul zonei euro, mai ales în condiţiile în care 35-40% din piaţa de desfacere a produselor germane aparţine zonei euro?
O a două lecţie are a face cu faptul că o schimbare de politică la nivel European nu se poate face într-un mod unilateral. Avem nevoie de mişcări de tipul Syriza în mai multe ţări europene, care să pună presiune pe decidenţii de la Bruxelles şi care să reprezinte o masă critică capabilă să impună o nouă direcţie. Avem nevoie de Podemos şi de astfel de mişcări de stânga care să schimbe discursul şi să îi oblige pe social democraţii moderaţi să-şi schimbe la rândul lor poziţionarea ideologică. Social democraţii europeni, conduşi de Franţa şi Italia, pe de o parte, şi de socialiştii germani, pe de altă parte, au avut un impact firav sau au fost promotori agresivi ai politicilor Angelei Merkel şi ai austerităţii. Pe de o parte atât Italia cât şi Franţa s-au aflat sub presiunea propriilor economii (încă) neperformante, iar pe de altă parte, socialiştii europeni, conduşi de Martin Schulz, au avut o atitudine tranşantă anti-Tsipras. Să nu uităm, totuşi, că social democraţii germani au fost la guvernare alături de Angela Merkel de-a lungul întregii perioade de austeritate impusă asupra ţărilor din sudul şi/sau din periferia Europei iar astăzi sunt parte a Comisiei Europene a lui Junker.
Un alt punct de luat în seamă ţine de una dintre puţinele arme rămase în mâna Syriza în lupta lor cu austeritatea impusă de instituţiile europene. Surprinzător pentru o mişcare de stânga, Syriza şi Tsipras au încercat să exploateze la maxim naţionalismul elen. Democraţia devine, astfel, strâns legată de sentimente naţionale, de mândrie naţională şi astfel de retorici. Strategie tactică sau nu, naţionalismul devine o unealtă de a contracara crescanda influenţă a instituţiilor internaţionale. Pe de altă parte, Syriza pare să fi refuzat să joace cartea politică, asumându-şi o decizie politică de ieşire din zona euro, pasând vina, din nou, a câta oară, pe elemental extern. Dacă în trecut în Grecia sau în Italia vorbim de guverne tehnocrate susţinute de majoritatea partidelor mainstream, în cazul Syriza vedem lipsa de alternativă şi de spaţiu de manevră pentru a-şi “vinde” povestea. E o strategie periculoasă, în condiţiile în care vedem o restrângere gravă a suveranităţii unui stat, şi trecerea într-o nouă etapă a proiectului european, de la idealism la pragmatism. Ca de obicei, răspunsul Europei la deficitul său de democraţie este “şi mai multă Europă”. Calcul raţional sau nu, e posibil ca de-a lungul drumului cetăţenii europeni să respingă proiectul european tocmai din cauza lipsei mecanismelor democratice de verificare şi de tragere la răspundere a celor implicaţi în luarea deciziilor la Bruxelles şi/sau Berlin.
Totodată, asistăm la sfârşitul modelului social democrat european. Dacă în tratatele europene idea de solidaritate, de drept de asociere în federaţii sindicale, de asigurarea unei “plase de siguranţă” oferită de statul social, astăzi asistăm la demantelarea aproape totală a drepturilor angajaţilor. Totul, în numele flexibilizării pieţei muncii, având ca scop ultim creşterea competitivităţii Europei în contextul unei globalizări tot mai agresive, o fluidizare a capitalului şi o financializare a capitalismului global. Clasa mijlocie europeană, nu în totalitatea ei, e drept, se află sub presiune pentru a-şi schimba felul în care se raportează la locul de muncă şi la drepturile pe care le are în faţa angajatorilor. Precarizarea muncii devine un panaceu pentru creştere economică şi atragerea de noi investiţii, în condiţiile scăderii continue a taxării marilor corporaţii. Contractele colective de muncă tind să devină din ce în ce mai rare, ajutoarele de şomaj nu mai asigură supravieţuirea, angajarea şi concedierea sunt simplificate, iar sistemele de pensii sunt sub o presiune crescândă de a deveni, într-un fel (ce fel?) sustenabile. Singura opţiune a statelor este de a intra într-un soi de capitalism de tip corporatism, în care negociază cu marile companii protecţia minimală a angajaţilor. Mai mult, aşa cum cer şi liberalii europeni prin vocea lui Guy Verhofstadt, se doreşte reducerea rapidă a sistemului bugetar. Stat minimal până la capăt. Din acest punct de vedere, Angela Merkel face astăzi în Europa continentală, ce a făcut Margaret Thatcher în Marea Britanie în anii ’80.
Aşadar, din lecţia grecească învăţăm că moneda euro îşi îndeplineşte rolul cu sfinţenie, aşa cum a fost înţeles de la început, să construiască o cămaşă de forţă care să ducă la creşterea competitivităţii pieţei muncii în Europa, prin precarizarea muncitorilor şi a drepturilor acestora. Acest fenomen are loc în pofida răspunsului democratic al cetăţenilor europeni, în condiţiile unei austerităţi ce nu a avut efectele scontate în ultimii cinci ani, şi care distruge modelul statului social european. Mai mult, criza din Grecia ne-a arătat limitele democraţiei reprezentative, criza de leadership în rândul stângii europene, precum şi efectele colaterale ale lipsei unei mişcări pan-europene care să aibă forţa să schimbe din temelii proiectul european şi a solidarităţii între statele membre ale Uniunii Europene.