Parlamentarii sînt nesimţiţi, îşi votează pensii etc. De acord, sînt nesimţiţi şi nu par să fie afectaţi că le stau împotrivă tot restul cetăţenilor. DAR. Dacă rămînem într-un antiparlamentarism rudimentar şi nu vedem problema generală, ne putem considera pierzători din start. Dacă urlăm că de ce şi-au dat pensii mari şi nu ne uităm cum şi-au recuperat judecătorii sume diverse în fiecare an, în fiecare declaraţie de averefiind prezentă o astfel de sumă, dacă nu ne uităm la companii de stat, dacă nu ne uităm la unele zone privilegiate din privat scutite şi stimulate legislativ, atunci nu facem decît un alt exerciţiu de orbire.
De ce e important să vedem peisajul general? Pentru că altfel nu înţelegem nimic din cifre. Ni se tot vorbeşte de un salariu mediu, medie obţinută din venituri foarte mari şi o masă de venituri mici. Ni se tot spune că miniştrii sunt plătiţi prost dar în jur roiesc mii de forme de stipendii. Inegalităţile din sistemul bugetar sînt la fel de mari ca în mediul privat. Un sistem îl oglindeşte pe altul. Comparăm medici cu parlamentari, dar nu-i comparăm cu servicii secrete, nu-i comparăm cu plata din sistemul de justiţie. Comparăm businessul păgubos de stat cu firme vioaie din privat şi nu vedem cît de multe din ultimele se ridică pe parazitarea “publicului”, în orice formă, că e spaţiu public, ban public, influenţă publică.
“Eroismul” anticorupţie din România e mai uşor de înţeles dacă ne uităm că am crescut de fapt o castă de salariaţi de lux cu atribuţii în justiţie. O justiţie care să mişte ceva ne costă zdravăn. Cei din vîrf, CSM, înalte curţi, DNA etc. sînt exemple în primul rînd de privilegii. Un procuror, un judecător din aceste structuri cîştigă peste 30 000 de euro pe an, mai colectează încă vreo 10 000 dacă nu sunt din Bucureşti (pentru chirie, diurne, transport etc). Spunem că e normal, ca să-şi facă treaba. Chiar aş vrea să văd o scenă cu un astfel de procuror cerînd arestarea unui medic plătit de 4 ori mai puţin.
(Şi veşnicul exemplu cu medicii nu e corect pînă la capăt: dacă sub presiune publică mai adăugăm o linie de privilegiaţi, nu rezolvăm mare lucru – s-ar putea ca accesul la sănătate să fie mai corect prin plic şi mică şpagă, decît prin mărire la vedere a salariilor fără a lua măsuri pentru micşorarea inegalităţilor – altă discuţie, dar am vrut doar să subliniez că adăugînd nişte noi membri într-o elită nu rezolvi mare lucru, doar excluzi poate şi mai ferm alte categorii)
Elitele sunt contracost. Iar distanţa dintre ele şi “popor” se adînceşte în fiecare zi. Criza a contribuit şi ea la asta, legislaţia a mai săpat o groapă şi ea. Mi se pare apoi mult mai imoral decît acţiunea de ieri a parlamentarilor, stilul de creştere a cadrelor bine plătite din zona “securităţii naţionale”. Rapoartele despre servicii sînt nişte glume proaste, ştim doar că şi aceştia sînt din altă lume în ce priveşte veniturile, vedem bugetele crescînd şi atît.
În zona fondurilor europene, tratate ca un soi de bani semipublici, cu transparenţă îndoielnică, iarăşi s-a format o falangă de fruntaşi în venituri care analizează cu prefăcut interes efectele sărăciei din jur.
De companii de stat nu mai vorbim sau de agenţii de reglementare. Acolo banii curg mult mai lin şi în cantităţi chiar mai mari decît în consiliile de administraţie care alimentează şefi de instituţii, secretari de stat sau tinere speranţe politice.
Restituirea integrală a averilor interbelice – încă o aberaţie care şi-a creat propriile falange de samsari sau elite închipuite pe bani serioşi.
În mediul privat avem cele mai mari diferenţe din Europa între angajaţii de rînd şi top-management. Cine începe să pună asta pe seama balcanismului şi fanariotismului ne consumă timpul de pomană. Nu, aici e rezultatul dereglementării muncii. În ultimii cinci ani, România a devenit o piaţă a muncii lui “cine dă mai puţin”, la presiunea marilor angajatori, şi sub privirile blajine ale unor politicieni care nu mai au nici o treabă cu cei pe care-i reprezintă.
Dacă vrem să ne facem o imagine de ansamblu despre aceste elite nu putem uita notari, avocaţi, executori, consilieri specializaţi în insolvenţă şi multe alte forme de samsari ai animalelor bolnave din economie din zona de producţie. Tot atîtea forme de parazitare juridică a marilor angajatori rămaşi la stat din zonele strategice. Nu-s doar parlamentari, nu-s doar politicieni, de multe ori aceştia sînt doar ridicole prelungiri ale unor investitori.
Aparenţa de oculte, de găşti care se bat după reguli neglare sau gri, războaiele cu texte de lege în mînă, dosare care apar şi se topesc în neant, toate astea vin din statutul de castă. Nu avem pături de funcţionari cu un sentiment al apartenenţei care să apere aparatul de stat, avem elite şi sub ele o mare de amărăşteni. Într-o astfel de structură capitalul poate să zbîrnîie, profiturile nu-s deloc mici, statul de drept poate şi el să mimeze eficienţa, însă în nici un caz nu putem conta pe o astfel de structură că-şi va spori prea curînd eficienţa în egalul tratament al tuturor cetăţenilor. Tendinţa e exact inversă chiar şi pentru acei membri ai acestor elitei plini de bune intenţii.
Închei cu o explicaţie foarte simplă, folosind un grafic pe care l-am mai dat aici, făcut de Cristian Socol după date INS:
Cei despre care am vorbit mai sus sînt mult peste decila din dreapta despărţită de restul lumii oricum de o diferenţă abruptă. Una e să conduci, să judeci, să manageriezi oameni care sînt din lumea ta. Alta e să faci asta din vîrful turnului.