Clara Immerwahr („adevăr veșnic” tr numelui ei în Română) se împușcă cu pistolul soțului ei pe 2 mai în dimineața lui 1914, în cartierul Dahlem din Berlin. Moartea ei survine la câteva ore după dispute numeroase avute cu soțul, celebrul chimist Fritz Haber plecat mai apoi sa supravegheze efectul gazelor de luptă ce urmau să fie folosite în Rusia, pe frontul de Est al Germaniei. Chiar dacă fusese acceptat în prestigioasa Academie Prusacă de Științe și chiar dacă se creștinase, Haber nu era încă membru cu drepturi depline într-o societate unde antisemitismul cerea de la cetățenii statului dovezi de patriotism și devotament orbesc. Clara se opune de la bun început muncii soțului ei implicat în producția de armament a gazelor de luptă – începând cu utilizarea gazului de clor prima dată în istorie ca armă de distrugere în masa în timpul celei de a 2a bătălii de la Ypres, Belgia pe 22 Septembrie 1914. Din 7000 de victime, aproape 5000 mor în prima zi. Nimeni nu mai văzuse așa, toți crezând ca este vorba de un fum obișnuit, o simplă perdea care să camufleze combatanții germani care pregăteau asaltul.
Războiul nu te lasă sa alegi zice Carl Duisberg, directorul fabricilor Bayer din Leverkusen în timp ce industria chimica cartelizează statul și își reconfigura producția la scară largă, auto- asamblând noi etape de sinteză, împingând rata profiturilor din primul an de război de la 19% la 33%.
Adepții cartelizării și corporatizării statului făuresc un regim „neted ca o bloc de granit de care nici o mană nu se poate agăța” cum observă Daniel Guérin în 1938. Mâna de lucru ieftină este o importantă captură de război pentru aceste industrii în expansiune și Duisberg sugerează în 1916 comandamentului suprem sa ‘reverse’ rezervorul de munca belgian. Începând cu luna noiembrie aproape 60.000 de prizonieri de război belgieni sunt deportați și transportați în fabrici și mine germane la munca forțată. Aflând de implicarea soțului ei în cadrul războiului chimic, Clara Immerwahr se opune și condamnă „perversiunea idealurilor științei” ca pe „un semn al barbariei care corupe acum însăși acea disciplina științifică care ar trebui sa aducă viață” [nu moarte].
In România cat și în restul Europei, comemorarea unui eveniment sau resuscitarea istoriei nu mai este echivalentă doar cu o îmbălsămare tacită, ci cu o tezaurizare febrila a gloriei apuse. După o lungă durată (longue durée), după istoria cotidiană, după istoria mentalităților și după ciocnirea civilizațiilor, trăim retroactiv într-un târg de antichități perindate ca într-un zootrop care recompune sacadat istoria stroboscopica descompusa în oameni celebri, figuri majore, evenimente selecționate cu grija și gesturi remarcabile. Poate e vorba de o remanență retiniană buclată, posedată doar de repetiția unei imagini fixe, cu scenete culturale și economice grupate în jurul ideilor recognoscibile, extractibile și decelabile cu coada ochiului din iureșul technotropismului mat.
Trecutul național sau mondial e memorabil doar ca implant inoculat retrocauzal prin mijlocirea senescentei induse rapid prin efectul de ‘novelty’, mărșăluind marfa dintr-o obsolescență în alta. Motorul de căutare care stă la baza retromaniei prezentului aplică patina ca valuare adăugată peste fiecare glazură polimerica și netedă a prezentului. Cronopatologia avansata devine în același timp singurul strat viabil protector care poate face prezentul, ba chiar viitorul accesibil, vandabil, audibil și speculabil ad infinitum, agregând intenții, fonduri de investiții, autobuze cu vizitatori și festivale unde retrăiești gloria strămoșească în cadrul unor parade și jocuri de rol. Patina trecutului tasează și presurizează materiale ignorate, golite, răsturnate și demantelate și le transmuta în țițeiul patrimoniului cu sprijinul căruia muzeificarea revoluțiilor și războaielor nu mai schimba nimic ci doar încearcă clătinat să ajusteze continuu homeostaza capitalismului târziu.
În acestă lume a efectului de sera istoric, suntem îndemnați să depistăm care este noua formă de agregare, care este chimia de sinteză, gradul de dispersie al materialului care presurizează și depresurizează incintele trecutului, din minele unui materialism senzorial eliberator la Marx și Engels, sau din metafizica materiilor prelucrate în saloanele și laboratoarele industriașilor monopoliști din secolul 19 evaporată într-o pâcla suflată din vânt prin tranșeele primului război mondial. În același timp, mondialismul și planeto-centrismul marelui război care unifica abuziv și climateric planeta este contestat și combătut de cosmistul Paul Scheerbart (1863-1915), autor German astăzi uitat dar drag lui Walter Benjamin. Ca prim teoretician al arhitecturilor translucide și sticloase el privește fără sentimentalisme cerul vorbind despre marea pace din alte sfere extra-planetare care nu se vor lăsa atrase și călite de patosul militarist și anihilator al războiului ca forță a naturii invocată în „furtuni de otel” de tânărul ofițer Ernst Junger imediat după aceea în 1920.
Clara Immerwahr este prima femeie din Germania care obține diploma de doctor în chimie în anul 1900. Viața ei este marcată de o lupta constantă contra prejudecăților cu privire la rolul și cariera femeilor în societate, mai ales în cadrul riguros și prestigios al cercetării chimiei cât și al educației universitate superioare în general. Dintre toate științele naturale, botanica era considerată în acel moment singurul domeniu destul de ‘feminin’, destul de ornamental, delicat și floral unde femeilor le era încurajata și tolerată pană la un anumit grad – prezența. Clara Immerwahr provine dintr-o familie evreiască puternic asimilată, din înaltă burghezie liberală. Tatăl sau este un chimist și fabricant stabilit la Breslau care sprijină și susține educația celor patru fiice ale sale, fie la școala de fete stabilită în casa bunicilor începând cu iarna lui 1877, fie vara la ferma sa în cadrul unor cursuri private. De la bun început, Clara nu accepta îngrădirile impuse în educația femeilor din epoca, dorindu-și o carieră de om de știință, ca și fratele său plecat să studieze la Universitatea din Berlin. Pasiunea ei pentru științele exacte o duce mai departe spre școala de dascăli unde intra în atenția directoarei de la care primește o carte deschizătoare de drumuri și experimente: Conversații despre Chimie de Jane Marcet (1806).
Jane Marcet (1769-1858) este o autoare importantă de manuale și broșuri științifice și de popularizare a științelor naturii. Conversațiile despre Chimie sunt doar unul dintre bestseller-urile care vor disemina cunoștințe legate de chimie, economie politică, botanică, filozofie naturală și știință popularizată unui public din în ce mai larg, inclusiv unui angajat la o legatorie de cărți, tânărul de 16 care va deveni fizician și chimist celebru: Michael Faraday.
După ce termina studiile la școala de dascăli, Clara continuă să lucreze ca guvernată și meditatoare, oferind cursuri private în paralel cu lupta ei de a fi acceptata în cadrul universității. În anii 1895-1896 femeilor educatoare li se permite pentru prima data accesul la cursurile universitare din Breslau în regim de audient. În 1898 Clara devine prima femeie din Germania care trece Verbandsexamen – un examen pre-doctoral extrem de dificil, menit sa ridice standardele profesionale ale chimiștilor. Pe 12 decembrie 1900 primește doctoratul în chimie fizică magna cum laude cu o dizertație despre solubilitatea și săruri metalice sub îndrumarea profesorului Richard Abegg care va deveni prietenul și confidentele ei în momente de cotitură ale vieții. Cu această ocazie jură că niciodată „în vorbă sau în scris nu o sa profesez ceva contrar credinței mele. Să caut adevărul și să aduc știința la gradul de demnitate pe care acesta și-l merită” cum menționează un ziar din perioadă. Chiar dacă își continua cercetările și susține prelegeri despre „Fizica și Chimia domestica” în cadrul diferitelor instituții și organizații de femei, se simte din ce în ce mai izolată într-un climat universitar unde cercurile de cercetători bărbați domină aproape în totalitate. La 1901 se căsătorește pană la urmă cu Fritz Haber, după un răstimp hotărât de ea, tocmai că să își poată urmări pasiunea pentru știință și să își încheie studiile. După nașterea fiului lor, și în timp ce cariera soțului ei impetuos și ambițios inflorește, ea este obligată să accepte un rol secundar, de companion, o ‘soție de profesor’ care sa întrețină oaspeți la orice ora din zi. Cu toate acestea continuă să colaboreze cu soțul său și în plan științific contribuind la manualul sau despre termodinamica gazelor publicat la 1905 și dedicat „multiubitei mele soții, Doamnei Clara Haber, Ph.D., cu mulțumire adusă pentru o colaborare tacită”.
În lipsa unor colonii peste mări și în lipsa materiilor prime, Germania dezvolta cea mai modernă și mai avansată chimie din lume, o chimie care reproduce toată paleta culorilor naturale dintr-o bucata de materie neagră fosila și veche de milioane de ani: din catranul cărbunelui industrial. Coloranții și pigmenți artificiali necesari industriei textile sunt derivați prin procese chimice dintr-o parte ‘nefolosită’ a carburanților care alimentează furnale, topitorii și cazane cu aburi. Tot din resturile industriei cărbunelui sunt derivate aproape în același timp primele farmaceutice. Creșterea marilor trusturi și replicarea naturii printr-o noua natura augmentata, a ersatz-ul de culori vii nemaivăzute rezultă direct dintr-un lichid vâscos și puternic mirositor care murdărea furnalele. În lipsa surselor, acest sub-produs distilat întâmplator în inima uzinelor ca rezultat nebănuit al alchimiei proceselor de extracție și ardere devine material sursă. Pentru a curăța suprafețele, pentru a scăpa de el trebuie reîncălzit și retopit la diferite temperaturi. Din arderea acestor varietăți de catran sunt izolate mai apoi o multitudine incredibilă de compuși noi. Chimia crește din scursura rămasă în urma metalurgiei capitaliste și comprimă timpul de recoltare al pigmenților, multiplicând vertiginos rafinări și ultra-rafinări succesive.
Haber înlocuiește îngrășămintele din guano și salpetru cu ajutorul sintezei amoniacului folosind un catalizator pe baza de fier pentru care câștiga premiul Nobel pentru chimie în 1918. Amoniacul este una din cele mai importante substanțe precursoare, fiind utilizata atât în agricultura cât și pentru explozibile în război sau exploatări miniere. Pe buna dreptate procesul Haber-Bosch e considerat și astăzi poate cea mai importanța invenție din istoria umanității. La presiuni și temperaturi înalte obținute artificial, procesul Haber-Bosch permite pentru prima data fixarea sintetică a azotului atmosferic aflat în cantități uriașe în atmosfera gazoasă a pământului. Ceea ce înainte era dispersat, vaporizat în atmosfera devine resursă primă. El stă la temelia producției îngrășămintelor artificiale care astăzi hrănesc jumătate din populația pământului (cealaltă jumătate este hrănita prin aportul bacteriilor fixatoare de azot). Astfel fertilizatorii artificiali au susținut la rândul lor explozia demografica a secolului 20.
După Ypres, valul de gaz și fum devine din cortină de fum un aerosol cu o volumetrie proprie care devastează orice atinge, transformând totul în suprafață sensibilă și expusă. Odată declanșat el parcurge toate orificiile și alveolele spațiului intern/extern. Dinamica morbidă a gazelor de lupta este însuflețită de corporalitatea proprie poluării și a insecticidelor care caută ascunzișuri, adăposturi și vizuine. De la o țintă fixă marcată de o traiectorie, acum toate suprafețele continue și discontinue devin ținte unite într-o singura fațetă. Gazul de muștar – iperită – supranumit și LOST (Lommel/STeinkopf după numele inventatorilor) ataca pielea și carnea, devastând rezervele de hrană și vegetația înconjurătoare. Este o substanță pe care nici nu o simți, cu efect întârziat, extrem de toxică care împiedica diviziunea celulară și duce în general la moarte celulară programata (apoptoză). Ea este poate noul hiperobiect nebulos (Timothy Morton) care lichefiază timpul și spațiul, cu rate diferențiate de înjumătățire și dezactivare. Chiar și după atacul chimic, chiar și dacă nu au murit, cei expuși la iperită au un risc mărit de cancer datorat impactului avut de aceasta substanță la nivelul bazelor purinice precum guanina din structura ADN-ului celular. Gazul de clor, fosgena și gazul de muștar introduc o biopolitica epidermică (Benjamin Bratton) direct în tranșeele infrastructurii care nu mai poate menține integritatea și consistența celulară. În locul „societății de control” avem codificarea riscului și hipersensibilității via locuri de contact mărit, situate aproape tot timpul la nivelul tegumentului, al celui mai mare organ al corpului tratat nu doar ca principală barieră tisulară, ci ca mare poartă a simțurilor și prag de șoc. Pielea este mediu poros și eminamente iritabil, o lume deschisă altor lumi exterioare. Suprafața contiguă a pielii este o țintă care se cere veșnic scanată, investigată, analizată termic sau direct asaltată de substanțe nocive invizibile și deseori inodore decelabile doar la nivel extrasenzorial și extra-corporal prin senzori chimici și filtre speciale. „Corpul uman cu cei doi metri pătrați de suprafața prezenta o ținta” reflecta Haber în 1927, hăituit de memoria implicării sale în război.
Furtunile de oțel nu au fost defapt niciodată de ajuns, iar schijele se pierd și nu își găsesc ținta, picate printre baricade mult prea grosiere. Atunci când chimia intră în joc însă, întreaga mono-suprafață își deschide involuntar porii.
În orele dimineții de 2 mai, în cartierul Dahlem din Berlin, răzbate răsunetul unui împușcături prin stratul gros de fum al strategiilor expansioniste de alta dată și muniția războaielor de azi, îmbibând hainele și corpurile protestatarilor din prezent, le înconjoară și le unește într-o revărsare chimică de politici metabolice. Moartea Clarei Immerwahr anunță noua dinamica a unor conflicte purtate acum mai ales la nivelul unei dispersii de aerosoli care comandă direct supunere și colaps, fie că este vorba de coerciție aplicată temporar fie de apoptoză programatică prin mecanisme de auto-anihilare și reacție fiziologică.