În continuarea colaborării tacite dintre intelectualii de elită și site-ul În Linie Dreaptă, aflăm că domnul Andrei Pleșu a asistat la o dezbatere, la care au participat și doi invitați greci, despre criza în care se află țara acestora. Prilej pentru a publica un text – preluat de site-ul fascist – despre schimbările politice recente din Grecia, pe blogul său de pe platforma Adevărul.
Criticul de artă admite din primul paragraf că, propriu-zis, nu ne poate zice nimic relevant despre schimbările politice recente din Grecia. Această manieră discursivă face apel la un gen destul de răspândit de falsă onestitate printre intelectualii noștri – spre exemplu, sunt nenumărate traduceri de filozofie sau cărți de specialitate (doctorate publicate, colecții de eseuri, studii) care încep cam așa: Nu pretindem că am rezolvat problema discutată sau admitem că traducerea conceptelor centrale acestui autor prezintă mai dificultăți, a fost pe locuri imposibilă fără concesii făcute sensului originar. Atâtea scuze de la bun început încât îți vine să-i întrebi de ce s-au mai apucat. Desigur, această manieră discursivă servește și unui narcisism pe dos – cu cât pari mai neînsemnat, mai nepriceput, cu cât pare că, de fapt, zici și tu o chestie, acolo, cu atât părerile și panseurile tale vor fi mai apreciate. În cazul domnului Pleșu – căci așa și-a obișnuit cititorii – ele vor fi mai apreciate cu cât sună mai bine și cu cât îl vor lăsa pe cititor cu imaginea pe care mi-am notat-o, mai demult, în jurnal: plan întreg cu Andrei Pleșu stând în mijlocul unui dezastru (cutremur puternic, război, ceva de genul) zâmbind șugubăț, de parcă tocmai ar fi ziso bine.
Revenind. Pentru că nu cunoaște datele problemei pe cât și-ar fi dorit, Pleșu ne propune ceea ce știe să facă mai bine: observații stilistice (care, ce să vezi, nu vor fi doar stilistice…). Căci, spune el, sunetul acestor schimbări îi este familiar. Cu alte cuvinte, iar a venit Stalin la putere. Sau ceva de genul.
Așa că, în mod firesc, începem cu partea în care ni se prezintă datele obiective. Partea asta durează vreo două-trei fraze, însă chiar dacă nu ni se dau mai multe detalii decât putem găsi la orice căutare minimală pe Google, ea este foarte importantă pentru că are rolul de a instala convenția și a face mai ușoară trecerea cu vederea că ce urmează este doar vorbăraie frumoasă. Apoi, printr-o trecere lină, ajungem la clasica maimuțăreală discursivă în care Pleșu se pune în „pielea” adversarului și-i reduce afirmațiile la câteva istericale de bătrân care pierde la șah în parc și care, atunci când nu mai are ce să zică, îți bagă din senin un: Da’ dom’le da’ știi cum se fură-n țara asta!?
Deși admite că nu ne poate spune nimic relevant despre schimbările politice recente din Grecia, ne sugerează două-trei dintre cauzele reale ale falimentului statului grec. Care sunt – o să fiți surprinși – obsesii ale ideologiei de dreapta, în frunte cu anticorupția, această întrupare apolitică a moralei în aparatul de stat. Pe de altă parte, deși lasă impresia că problemele nu sunt structurale, ci domestice, că vinovatul nu e Europa (deși cine a spus vreodată asta? Sau poate Europa = capitalism? Naiba mai știe. Așa-i când totul e stilistică/morală), spune că e o idee proastă ca Troica să facă bine să nu se amestece în treburile domestice.
Am un prieten libertarian care, de fiecare dată când ne întâlnim în oraș, face glumițe pe seama mea și a opțiunilor mele ideologice. Are nevastă și copil. Lucrează de ani de zile pe un salariu mizerabil, puțin mai mare decât un proaspăt angajat – deși e al doilea om ca vechime, după șeful lui. Din când în când, o arde într-un local cunoscut din Cluj, un fel de Joia lingurițelor la nivel de cafenea. (Tot el se plânge, constant, că nu citește nici dracu’ articolele alea kilometrice de pe CriticAtac.) Așa că, repejor, căci capuccinoul vienez e pe terminate și feliuța cu dulceață de rubarbă de la Băcănia cu Dichis e pe jumătate, trecem la partea în care tragem învățămintele, numită și partea de argumentație prin echivalențe. Echivalența principală este: ideologie = stânga = comunism = stalinism = rău. Tot aici am găsit cea mai confuză propoziție pe care am citit-o recent în presa românească: „Syriza” este un partid masiv ideologizat. PNL sau PDL or fi, probabil, doar un picuț ideologizate. Veritasaga nu se ascultă, se simte.
În această bucată aflăm că Ideologiile vorbesc des despre un trecut aducător de legitimitate şi despre un viitor „luminos” pe care tocmai îl construiesc. Știi, gen cum făcea Heidegger. Sau Noica. Sau că Ideologiile reuşesc, de regulă, să-şi subordoneze toate componentele vieţii publice: economia, învăţămîntul, cultura, dreptul ş.c.l. „Cuminţenia” ideologică scuză orice, iar deriva ideologică e de neiertat. Conformitatea „teoretică” e mai importantă decît bună-starea, decît evidenţele, decît pragmatismul. De parcă economiștii, profesorii, oamenii de cultură, nu ar avea mereu opțiuni ideologice (și ca să fiu răutăcios până la capăt, ăsta-i efectul dacă ultima oară când ți-ai actualizat lecturile a fost la un seminar cu Noica la Păltiniș). Sau de parcă prima chestie de care a fost acuzată Syriza n-a fost cumințenia ideologică și excesul de pragmatism.
Dar ce înțelege domnul Pleșu din ideologia Syrizei?
Păi, cam nimic. Syriza pare să fie o formațiune ale cărei baze sunt naționalismul, populismul, anti-europenismul (diferit de euroscepticismul). Adică exact contrariul a ceea ce declară și face. Genul acesta de afirmații superficiale, pe care nici cel mai pârlit ziarist conservator din Occident nu și-ar permite să le facă, nici măcar nu merită combătute. Pe lângă asta, ni se sugerează foarte clar că Syriza s-ar fi aliat cu partidul neo-nazist Zori de Aur (poza de la începutul articolului din ÎLD e grăitoare în acest sens). Adică o dezinformare. Așa pățești când îți refulezi ideologia – ajungi să faci propagandă pură.
În fine, dincolo de stupiditățile pe care le poți întoarce cu lopata, rămân două lucruri de chestionat. De-a lungul anilor, Andrei Pleșu a promovat o atitudine foarte specifică în textele sale, aceea a intelectualului dilematic, care nu acceptă adevărurile gata-făcute și ale cărui chestionări lasă loc multiplelor soluții, nu închid definitiv problema. O postură foarte seducătoare dar, în același timp, foarte periculoasă. Pentru că dilematismul domnului Pleșu este o pură strategie de discurs. Nu de altceva am folosit atât de des cuvinte ca sugerează sau lasă impresia sau alte de genul – pentru că afirmațiile pe care domnul Pleșu le face sunt pregătite, învăluite, de cele mai multe ori, de sugestii și lucruri spuse pe jumătate, șugubețe, care trădează, de fapt existența unor convingeri foarte ferme. Apar, de exemplu, foarte multe cuvinte puse în ghilimele: „miracolul” (care nu e un miracol autentic, firește), comentarii cu privire la „stilistica” (pline de învățăminte, hermeneutică de-a dreptul, de fapt), „Syriza” (aici n-am înțeles), „stînga radicală” (e stânga, nu e stânga? e radicală, nu e radicală? Hmmmmmm…), „luminos” (întunecat, chiar sumbru) și așa mai departe. În felul ăsta își exprimă, de cele mai multe ori, domnul Pleșu opiniile politice. La fel de periculoasă precum o ideologie fascistă e o ideologie de dreapta călduță de care nici promotorii ei nu sunt – sau nu vor să pară – conștienți.
Iar al doilea lucru ține chiar de premisa scrierii acestui articol al domnului Pleșu: cine erau cei doi greci de la dezbatere? Nu vom ști niciodată, pentru că nu trebuie să știm. Trebuie să rămânem în dilemă. Mister. Lingurițe.
Articolul domnului Andrei Pleșu:
http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/andrei-plesu-miracolul-grec/