Deși percepția generală este că o bulă a creditului umflă economia, prăbușirea ce urmează va depăși în majoritatea cazurilor ca durată perioada iluzorie de prosperitate. Nu mai e un secret pentru nimeni că băncile pot genera bani “din nimic”, comportându-se ca niște fabrici de monedă (vezi aici și aici) împreună cu băncile centrale iar multiplicatorul masei monetare este dat de mărimea rezervelor minime obligatorii (RMO). De exemplu, la RMO-uri de 10% o bancă poate da credite de până la 1.000 lei pornind de la depozite în valoare de 100 lei. La RMO-uri de 50% valoarea creditelor va fi de 500 de lei pornind de la depozite de 100 lei iar la RMO-uri de 100% banca nu va mai multiplica resursele atrase ci va putea să le ofere doar pe acestea pentru creditare.
Într-o bulă a creditului clienții dau buzna să ia împrumuturi iar într-o perioadă relativ scurtă clientela bancabilă este epuizată (în cazul României, între 2005-2008 mare parte din orășenii posesori de salariu și o bună parte dintre pensionării din mediul urban aveau cel puțin un împrumut). Cum raportul rată-venituri a fost urcat progresiv până spre 70-80%, în numai câțiva ani marea majoritate a românilor cu venituri s-au trezit dupa 2008 cu grosul acestora amanetate pentru 5-10 ani (erau relativ frecvente împrumuturile de consum pe 10 ani, cu ipotecă). Din fericire, creditele imobiliare au fost mai puțin numeroase, nu pentru că bunul simț i-a tras pe mulți de mânecă atunci când prețurile au explodat, ci pentru că veniturile nu le-au permis multora să acceseze nici măcar un împrumut ipotecar in…franci. Firesc, cantitatea mare de bani pompată în economie a dus la umflarea unor bule colaterale, pe piața imobiliară (prețul caselor dar și cel al materialelor de construcție, al manoperei, etc), bursieră și a urcat spectaculos cifra de afaceri pentru retailerii de electrocasnice (aici beneficiari au fost în principal producătorii externi).
Bulele au început să se spargă de prin 2007-2008 și ar fi făcut-o și fără ajutorul crizei subprime externe deoarece consumatorii nu mai puteau susține cererea în economie cu veniturile rămase după plata ratelor lunare. Iar cum majoritatea împrumuturilor se acordaseră în euro, deprecierea monedei naționale după 2008 a accentuat această tendintă ducând și la o creștere accelerată a creditelor neperformante. Era chiar atât de greu de presupus că economia va suferi dacă veniturile disponibile sunt sugrumate brusc în urma unei bule a creditului? Se aștepta cineva ca salariile să urce imediat cu peste 50% pentru a compensa diminuarea puterii de cumpărare a proaspeților debitori?
Din păcate BNR a reacționat din nou inadecvat pentru a stopa bula creditării. Banca Centrală a majorat succesiv RMO-urile în valută până la 40%. Asta nu prea a descurajat băncile-mamă să deschidă linii de finanțare, dintr-un calcul simplu. România, ca membru UE, n-ar fi putut menține a la long o diferență semnificativă între rezervele cerute băncilor în țară și nivelul practicat în zona euro (RMO-uri de 2%); în plus, autoritățile românești se întreceau să declare că vor să adopte euro, deci reducerea rezervelor era o chestiune de timp, iar băncile stiau sigur că își vor primii banii înapoi nu foarte târziu. În sfârșit, deși remunerarea RMO-urilor la BNR era nesemnificativă, băncile care aduceau valută în România tot făceau profituri frumoase plasând restul de 60% în credite cu dobânzi triple față de media din zona euro (s-au dat destule ipotecare cu dobânzi de 10% în euro în acea perioadă). Simultan cu majorarea RMO-urilor, BNR a acceptat reducerea raportului rată/venituri pentru debitori astfel încât în ultimul set de norme de creditare aprobate în 2007 unele bănci obținuseră dreptul să urce cu acest indicator peste 80%. Asta a oferit pe tavă băncilor un nou lot de debitori care au putut accesa în sfârșit creditele mult visate (unele cu dobânzi promoționale pentru câteva luni pentru a lărgi și mai mult plaja clienților potențiali), de multe ori acestia complotând cu angajatorul să primească în acte un salariu mai mare pentru a se califica pentru un împrumut mai consistent.
Cum ar fi fost normal să reacționeze BNR confruntată cu o bulă a creditului? Exact invers-majorând raportul rată/venituri astfel încât maxim 30% din venituri să reprezinte rata bancii (cum existase anterior pentru împrumuturile imobiliare) și lansând RMO-urile pe loc (majorarea lor n-a făcut decât să oblige băncile mamă să supraliciteze sumele oferite filialelor locale). De altfel, existența unor RMO-uri apreciabile a dus și la împrumutul-mamut de la FMI, băncile în dificultate presand autoritățile să caute soluții pentru a le acoperi găurile în perioada acută a crizei iar banii oferiți de instituția internațională au intrat în principal la BNR simultan cu eliberarea în mai multe tranșe a RMO-urilor depuse de bănci. Concluzia? Orice bulă a creditului va genera relativ repede contracție economică pentru că veniturile disponibile ale populației sunt sugrumate relativ brusc iar cererea se prăbușește.
În final, o posibilă soluție în sprijinul debitorilor în franci. Cum ambele părți (debitor-bancă) au participat la profit inițial (dobânzi mai mici pentru unii, marje mai mari pentru alții), este normal să își imparta și pierderile ulterior. O măsură corectă ar fi deci conversia împrumuturilor în franci în unele în lei, la un curs care să reprezinte media dintre momentul acordării și momentul conversiei (undeva în jur de 3 lei/franc). Băncile vor derula majorări de capital pentru a-și acoperi eventualele pierderi iar cele care nu au surse de finanțare pentru asta vor avea de ales între a falimenta (capitalismul presupune și faliment la alocarea greșită a capitalului deși până acum băncile au fost salvate din fonduri publice în cel mai pur stil socialist prin Europa) și a primi o infuzie de capital din partea statului care va intra în acest fel în acționariat, neapărat într-o poziție majoritară. Poate că în acest mod, statul își recuperează o parte din sectorul financiar la care a renuntat atat de ușor; de exemplu Banca Românească, printre campioanele creditului în franci și, pentru o perioadă scurtă, și a celui în… yeni, ar putea avea în sfârșit capital românesc. Propunerea de a lăsa rezolvarea situației la libera negociere dintre clienți și bănci este absolut fantezistă. În primul rând, nu există prea multe contracte diferite de credit deoarece băncile au folosit contractele-tip. De ce să lași zeci de mii de debitori să încerce negocierea cu degetul când există doar câteva contracte-tip cu băncile? În al doilea rând, negocierea s-a mai incercat după adoptarea ordonantei 50, când băncile care nu aveau un algoritm clar pentru dobândă au fost obligate să introducă un indice de referință in algoritmul de calcul al acesteia. Ei bine, atunci băncile și-au fixat marjele astfel încât să pice pe valoarea anterioară a dobânzii iar debitorii au avut de ales între a accepta și a..rambursa anticipat împrumutul.