Echipa PLATZFORMA.MD
Starea de fapt
Alegerile parlamentare din 30 noiembrie au reactivat în societatea moldovenească (mai ales în sânul elitelor politice și culturale) dezbateri aprinse pe un șir de teme care își redescoperă de fiecare dată actualitatea în situații de criză sau „de răscruce”. E vorba mai ales de „eternele” dileme geopolitice (est sau vest?) și identitare (moldoveni sau români?), scheme pe care populația Republicii Moldova le confruntă de la independență încoace.
Într-o sferă publică relativ închisă și controlată (a se vedea structura pieței mediatice), cum e cea moldovenească, aceste dileme par singurele subiecte de interes, dar și grile unice de interpretare ce dau sens luptelor politice dintre diverse partide, lideri și grupuri sociale informale.
Mai cu seamă în contextul încă foarte fierbinte al „crizei ucrainene”, orice discuție publică, altfel urgentă, pe alte subiecte cum ar fi dezvoltarea economică a țării sau lupta cu precaritatea, cu inegalitățile tot mai mari şi cu corupţia la nivel înalt, trec inevitabil în plan secund.
Aceasta se întîmplă în condițiile în care vocile cetățenilor înșiși, atîtea cîte reușesc să treacă filtrele mediatice (mai ales în sondaje) spun de vreo 10 ani că marile probleme cu care se confruntă societatea și pe care clasa politică ar trebui să le soluționeze rămîn neschimbate: sărăcia, veniturile mici, frica pentru ziua de mîine, șomajul.
Răspunsul clasei politice, sprijinit și amplificat de grupurile ce-și zic ”elite intelectuale” este același de vreo 10 ani: închiderea discuției în orizontul bătăliilor identitare. Adică, discuțiile despre problemele economice și sociale (cu consecințe mult mai grele pentru oamenii de rînd ori de ceea ce s-ar numi ”alegător mediu”) sunt încadrate în mod inevitabil în grile geopolitice și identitare.
Un rezultat pervers al acestui proces este faptul că soluțiile la probleme ce țin de sărăcie, inegalități (liderii partidelor de la guvernare sunt de regulă și cei mai bogați oameni din țară), dezvoltare economică și neîncredere aproape totală faţă de instituțiile publice sunt proiectate în mod deliberat pe o alegere geopolitică (înșelătoare pînă la urmă) între Europa și Rusia.
Un alt rezultat al aceluiași proces ține de surparea, în rîndul cetățenilor, a sentimentului de apartenență, și așa destul de fragil, față de patria lor: ei ajung să-și îndrepte mereu speranțele „mesianice” către entități politice exterioare: Uniunea Europeană, Uniunea Vamală, România sau Rusia (vezi ultimul BOP).
Toate aceste lucruri puse grămadă construiesc o situație în care o procedură civică și politică formală, inerentă oricărui sistem democratic, cum sunt alegerile, ia, odată la patru ani, înfățișarea unei lupte de proporţii cosmice între Bine și Rău, între Lumină și Întuneric, între Barbarie și Civilizație. Conflictul încă deschis dintre Ucraina și Rusia dă sens acestor sentimente mesianice și apocaliptice.
În realitate, indiferent de forțele care vor ieși victorioase în aceste alegeri, problemele economice și sociale vor rămâne a fi oricum rezolvate de către populația locală, cu aportul pozitiv al elitelor și al oamenilor de rând al acestei țări. Atunci când se vor găsi suficiente resurse și capacități pentru a depăși aceste probleme aici pe loc și când moldovenii își vor redobândi încrederea și atașamentul față de propria lor țară, clivajele identitare și geopolitice vor deveni mai curând oportunități de dezvoltare (economică și culturală) decât subiecte de discordie.
Iar pentru aceasta avem nevoie de politicieni care ar avea un proiect de țară, care ar fi interesați de binele public, nu de interesele lor personale sau de grup.
Despre frică
Elementul constitutiv, pilonul central al acestei campanii electorale care se încheie (în sfîrșit!) duminică, a fost frica. Sau fricile, pentru că sunt multiple.
O mare parte a acestor frici sunt cumva justificate – nu uităm că în Ucraina, vecinul de la est al Moldovei, e în desfășurare un război civil. Grav, tragic. Cu morți și răniți, cu bombardamente și tiruri de artilerie. Despre această frică, legată de izbucnirea unui război în zonă nu vorbim. Pentru că e firească.
Avem însă aici în vedere o altă frică, una construită în mod deliberat prin propagandă şi manipulare, prin interpretări selective și tăceri grăitoare, prin aranjarea unor realități după o schemă potrvită discursului oficial (dominant). Această frică artificială parazitează frica naturală și o amplifică, pentru a stimula anumite tipuri de comportament și a inhiba altele.
Ne referim la frica generalizată creată și administrată conștient de partidele politice (atît cele de la guvernare cît și cele din opoziție), de o parte importantă a bisericii ortodoxe și, lucru cel mai grav, de instituțiile statului.
În această frică artificială sunt amestecate, în diverse proporții și combinații: retorica milenaristă, care vede în alegeri nu un exercițiu democratic oarecare (şi de o eficiență parţială) ci o Confruntrare În Ultimă Instanţă Dintre Bine și Rău; un fenomen de militarizare a discursului – campania devine bătălie, actul alegerii – un război, oponentul politic e redus la inumanitate, iar alegătorii devin ostași pe frontul democrației (sau al statalismului); un elitism cu nuanțe cvasi-rasiste, care împarte oamenii în buni, deștepți și normali (cei care votează o platformă) și răi, zombaţi, proști, fără demnitate (care au „nenorocul” de a susține un alt candidat/ partid); un soi de geopolitică de trotuar cu argumente de genul că alegerile din țară contează enorm pentru scena geopolitică globală; în fine, războaie culturale, în care religia, limba, cultura, tradițiile se amestecă în diferite feluri în diferite platforme și sunt înrolate pentru a apăra, nici mai mult nici mai puțin, ființa/ esența/ adevărul istoric al națiunii.
Elementul central al acestei frici este percepția, indusă constant și din varii surse, a unei cetăți asediate.
Așa încît ajungem, la final de campanie, să discutăm nu realizările guvernării precedente şi proiectele cabdidaţilor la guvernare, ci cum am face să votăm candidatul X (Binele), nu pentru meritele sale intrinseci, ci pentru ca să nu iasă învingător candidatul Y (Răul).
În lista lungă a celor care au contribuit, conștient sau inconștient, în mod deliberat sau doar ca ”tovarăși de drum” sau simpli profitori, la consolidarea fricii generalizate pe primul loc stau partidele politice. Iar șirul lor include aproape toate partidele moldovenești. Partidul Comuniștilor, de exemplu, care striga în gura mare în public (și alegătorilor într-un cadru mai intim) despre pericolul iminent al instaurării unei puteri fasciste în cazul în care Alianța de la guvernare va semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Așa a ajuns stafia lui Adolf Hitler să joace un rol important în politica moldovenească (despre uzul și abuzul etichetei ”fascist” am scris aici). Partidul Socialiștilor, care profesează în mod constant un discurs despre ”eurounioniști” (adică un fel de categorie eclectică în care încap și legionarii, și unioniștii moderați, și pro-europenii), care ar fi ” trădători”, ”slugi” sau elemente străine infiltrate în societatea moldovenească, despre venirea Apocalipsei dacă Moldova se apropie de UE, despre hoardele de gay ce stau la granițele țării așteptînd un moment favorabil pentru a năvăli și a ne sodomiza de la mic la mare.
Partidul Liberal, care agită bau-baul Gulagului și amenințările la adresa adevărului istoric (mai ales cînd e vorba de vreo afacere obscură cu pămînturi la Primăria Municipiului Chișinău) și care vorbește și el despre Apocalipsă doar că în sens invers.
Lista ar cuprinde și alte partide, mai mari sau mai mici.
Mă rog, ele – partidele politice – au, la limită, o scuză – se află în competiție politică și utilizează orice fel de instrumente, inclusiv fricile alegătorilor, pentru a-și aduna susținători.
Dar şi Biserica Ortodoxă (mă refer la Mitropolia Moldovei) apelează pe larg la strategia fricii; în cadrul Bisericii anumite grupuri (Marchel, Văluță) practică un discurs apocaliptic despre despre riscurile de sodomizare a țării, despre pierderea iminentă a tuturor valorilor și tradițiilor (despre radicalizarea Bisericii ortodoxe în ajunul campaniei electorale Platzforma a scris aici).
E un grup mic, dar foarte vocal
Conducerea Bisericii dar și comunitatea de creștini din Moldova se face responsabilă, într-o mare măsură, de tolerarea acestui grup, de faptul că atitudinea lui a ajuns să fie percepută drept ”părere generală a Bisericii” (percepție întărită și de anumite decizii controversate ale Sinodului). Pentru că atît conducerea Bisericii cît și comunitatea de creștini ortodocși în general, nu doresc din comoditate sau frică ori alt motiv, să ia atitudine față de el.
Însă partea cea mai gravă în această campanie a fricii este implicarea aparatului de stat în procesul electoral, munca deliberată a unor instituții publice la procesul construcție, difuziune și amplificare a fricii, la intimidarea generală a societății. E vorba mai ales de organele ce au în grijă securitatea statului.
Serviciul de Informații și Securitate, bunăoară, în loc să-și exercite funcțiile sale obișnuite (de exemplu să caute responsabilii pentru schema prin intermediul căreia băncile moldovenești au spălat peste 20 miliarde de dolari), a preferat să răspîndească neîncredere, frică, nesiguranță. Exemple: un interviu bizar al șefului SIS, Mihai Balan, încă în luna septembrie în cadrul căruia vorbea despre ”peste 100 de ONG-uri, servicii și organizații, partide, mass-media sunt gata să sfâșie acest pământ, să rupă în bucăți țara.” Șeful SIS nu a dat niciun nume atunci, și nici nu a oferit vreun detaliu concret despre identitatea celor care ar vrea să rupă în bucăți țara. Mă rog, interviul nici nu avea scopul de a divulga informație concretă, ci doar urmărea să inducă în societate bănuieli, neliniște și îngrijorare.
În echipa celor care şi-au propus să sperie țara s-a inclus ulterior și ministrul apărării care a făcut cîteva declarații cețoase și generaliste potrivit cărora”țara mișună de agenți FSB și ne-am putea trezi o suburbie a Moscovei”. După această declaraţie, ministerul a organizat un exercițiu militar cu tehnică blindată și soldați de la Batalionul cu Destinație Specială ”Fulger” ziua în amiaza mare în buricul tîrgului. Cu ce rost? Așa, pentru intimidare.
A revenit SIS-ul apoi fulminant săptămîna trecută cu un comunicat, la fel de bizar și generalist, în care se vorbea despre ”activizări ale unor forţe în direcţia subminării cadrului naţional de securitate. Interesul meschin al acestora, pe palier intern cât şi de sorginte externă, este orientat expres spre generarea de destabilizări a echilibrului social în contextul alegerilor parlamentare din 30 noiembrie.”
Pînă luni, adică pînă în ultima săptămînă electorală, organele cu pricina nu au oferit niciun nume, nicio acțiune concretă şi nu a făcut nicio dezvăluire. A fost vorba doar de povești generice care aveau menirea de a cultiva în mod deliberat sentimentul de frică și neliniște, adică de a pregăti publicul pentru spectacolele de anvergură ce urmau să vină.
Și ele au venit. În această săptămînă, MAI a descins în cîteva apartamente din Chișinău și a găsit 3 descreierați cu puști (așa-zisul grup ”AntiFa”) pe care i-a prezentat rapid drept un fel de organizație teroristă care pregătea fie revoluție, fie proteste, fie acte de terorism după alegeri. Povestea e cu atît mai grotescă cu cît unul dintre zișii ”puciști”, Mihail Amerberg, a fost percheziționat deja de cîteva ori și a tot fost ”tocmit” ba pentru rolul ucigașului din Durlești, ba ca participant la altă ucidere, de la magazinul Metro, ba în alte roluri. Un fel de ”terorist de serviciu” şi „cal de bătaie”, la nevoie…
Aceste acțiuni și declarații, preluate și multiplicate în mod necritic (sau în mod deliberat) într-un context mediatic rigid controlat de ”cine trebuie” au contribuit la crearea unui climat de suspiciune și de frică care a distorsionat enorm procesul de dialog și discuție politică ce ar fi trebuit să preceadă alegerile.
În loc de ”votez cu X pentru că are un program coerent și a elaborat cutare proiect de politică”, alegătorilor li s-a impus, zi de zi, oră de oră, o schemă ideologică simplistă în care nu există decît două dimensiuni: Z (salvarea civilizației, miză geopolitică, salvarea națiunii) ori Y (distrugere, pierdere a identității naționale, venire la putere a unor emisari străini, din Vest sau din Est).
În locul unei societăți în care cetățenii discută relativ liber și deschis opțiunile lor, am asistat la construcția unei ”cetăți asediate”, adică un proces în care instituțiile statului au criminalizat subtil unele atitudini neconforme liniei oficiale (ditamai președintele țării declară că cei care nu susțin integrarea europeană ar fi indivizi care lucrează pentru forțe străine împotriva intereseului național) în numele siguranței naționale, în care organele de forță ale statului au lucrat selectiv și au organizat show-uri publice menite să întărească această percepție.
Bătălia a devenit atît de crîncenă încît scopul victoriei în alegeri pare să scuze orice mijloace, oricît de puţin onorabile şi de nedemocratice. Retragerea de către CEC a dreptului de a participa la alegeri unui candidat (partidul lui R. Usatîi), cu cîteva zile înainte de alegeri, pare un gest care sfidează normele oricărei guvernări democratice. Acest gest este însă justificat prin topica maniheică (civilizaţie / barbarie) care, în fapt, neagă flagrant principiile pluralismului democratic.
Așa-i într-o cetate asediată: unele libertăți sunt reduse de dragul siguranței. A la guerre comme à la guerre, cum se spune.
Despre șantajul ”proeuropean”
Deși simpatiile noastre merg, în general, pentru proiectul de integrare europeană a Moldovei, modul în care Alianța a acaparat mesajul pro-european, ajungînd să impună percepția că orice vot împotriva acestor partide ar însemna de fapt compromiterea procesului de integrare europeană, îl considerăm condamnabil. Pentru că integrarea europeană nu este un proces al Alianței, ci un proces al întregii societăți moldovenești din ultimii 10-12 ani (amintim aici de Declaraţia Parlamentului RM privind parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene aprobată la 24 martie 2005, și semnată de toate partidele din parlamentul de atunci).
În domeniul integrării europene, Alianța a realizat două contribuţii importante care se anihilează reciproc: prima, pozitivă, de a accelera acest proces și de a-l implementa în anumite domenii. A doua, negativă, de a utiliza retorica integrării europene pentru a camufla schemele de corupție, trafic de influență și alte afaceri murdare. În rezultat, conform ultimului Barometru de Opinie Publică, ideea de integrare europeană este susținută acum de mai puțin de jumătate din populația țării şi este în competiţie strînsă cu ideea aderării la Uniunea Vamală.
Despre participarea politică.
Faptul că la fiecare rundă de alegeri, electoratul trebuie să decidă doar între cîteva partide (e adevărat că lista de concurenți e ceva mai lungă, dar aceasta se datorează și faptului că e populată de partide-satelit sau partide ce au scopul de a rupe dintr-un anume electorat).
Faptul că ”alegem” doar între cîteva grupări și emanațiile lor politice (foarte asemănător cu gluma biblică care exprimă același gen de ”liber arbitru”: Dumnezeu a făcut-o pe Eva și i-a zis lui Adam să-și aleagă femeia) nu ține doar de calitatea proastă a clasei politice curente. În fapt, calitatea proastă a clasei politice curente e mai degrabă o consecință a unei cauze mai generale: caracterul nedemocratic și injust al dreptului de asociere politică ce are două deficiențe structurale ale sistemului politic moldovenesc: inegalitatea de participare politică între cetățenii bogați și cetățenii săraci, și inegalitatea de putere între partidele politice mari (centrale) și inițiativele politice locale (regionale, raionale etc.) (reiau cîteva idei expuse pe larg în acest articol).
” – Bogați, săraci și dreptul de asociere. Deși conform art. 41 (1) al Constituției cetățenii ”se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice” gradul de libertate a dreptului de asociere este strict reglementat. Astfel, art. 18 (d) al Legii privind Partidele Politice (Nr. 294 din 21.12.2007), stipulează că pentru înregistrarea unui partid politic e nevoie de cel puțin 4000 membri care ”trebuie să fie domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea din Republica Moldova, dar nu mai puţin de 120 de membri în fiecare din unităţile administrativ-teritoriale menţionate”. Adică, pot să-mi exercit dreptul meu individual la liberă asociere politică doar…dacă mai găsesc încă cel puțin alți 3999 cetățeni care, nu doar că trebuie să împărtășească o ideologie/plan/viziune politică similară celei pe care o am eu, ci mai trebuie să locuiască în cel puțin jumătate din raioanele țării. Prin comparație, în Bulgaria un grup 50 de cetățeni poate înregistra un partid politic. În Croația, comparabilă ca populație și teritoriu – 100 cetățeni. În Franța e nevoie de minim două semnături (în plus, legislația franceză a organizațiilor politice face distincție între partide, asociații și cluburi politice!). Iar în Spania nu există un număr minim de membri! (…)
Actuala coaliție de guvernare a criticat mult tendințele autoritare ale comuniștilor și a promis că schimbă sistemul electoral însă nu a venit cu nicio iniţiativă de a modifica legea partidelor. Semn că alianța/coaliția pro-europeană a moștenit dorința de a ține sub control terenul de joc. 4000 membri e prea mult pentru un grup de 10-20 oameni care ar decide să înființeze un partid sau un club politic pe motiv că ar crede într-o idee. Dacă s-ar calcula cheltuielile făcute pentru călătorii, diurne și deplasări în cel puțin jumătate din raioanele țării cu scopul de a recruta membri ar ieși o sumă de ordinul sutelor de mii de lei, inaccesibilă pentru majoritatea cetățenilor care au un venit echivalent aproximativ cu convenția statistică numită ”salariu mediu pe economie”. Altfel spus, pe lîngă idei și ideologie, legislația moldovenească impune o povară financiară considerabilă.
Insurmontabile pentru cetățeanul de rînd, aceste sume sunt însă accesibile unui grup restrîns de cetățeni (numit uneori elită economică, alteori oligarhi) – cei cu bani. Care dispun de resursele necesare pentru a se organiza politic, a mobiliza susținători și a delega (în multiple feluri, legale și ilegale, ascunse și la vedere) reprezentanți în parlament, consilii locale și primării. Ion X., medicul de la Fălești nu-și poate face partid politic, pe cînd Renato Usatîi, tot de la Fălești, poate.”
– Activitatea politică la centru și la periferie. Un alt efect pervers al acestei proceduri restrictive de înregistrare a partidelor politice este cel de a descuraja formarea partidelor/mișcărilor/inițiativelor politice regionale. Formal, legea nu interzice constituirea unor partide regionale dar condiția ca un partid să aibă membri din cel puțin jumătate din raioanele țării are echivalentul unei interdicții.
Adică dacă un grup ipotetic de cetățeni din 3-4 sate vecine din raionul Strășeni vrea să se înregistreze ca partid politic pentru a promova interesele acestor sate în consiliul raional în legătură cu proiecte comune (un drum, o investiție în infrastructură, o carieră de piatră), grupul rămîne doar cu dorința pentru că…vezi mai sus, e nevoie de 4000 oameni domiciliați în măcar jumătate din raioane.
În această situație, nişte oameni ipotetici din Strășeni sunt nevoiți să bată pragurile partidelor politice de la Chișinău, să se înscrie pe liste și să promoveze politica partidelor centrale. Dacă se întîmplă ca partidul central să fie la guvernare, atunci reprezentantul local se poate bucura de o atenție sporită. Dacă partidul central e în opoziție, interesele locale au și ele de suferit pentru că-s ignorate de dragul ”marilor bătălii” ce se duc la Centru.
În acest fel, centralizarea financiară și economică a țării e dublată și de o centralizare a partidelor ce subordonează în mod constant inițiativele locale intereselor partidelor centrale.”
De ce alegem doar între oligarhi și partidele lor? Pentru că alte partide nu-s. Și nici nu vor fi. Pentru că ei nu permit democratizarea participării politice a cetățenilor moldoveni.
Mecanismul e pervers și eficient pentru că știe să absoarbă atît votul nemulțumiților (votez cu greață pe X, ca să nu iasă Y), cît și pe cel ”util” (votez pe Y ca să nu se ducă votul meu la Z).
E o situație care trebuie modificată structural. Marfa politică de pe tarabă trebuie schimbată odată cu mijlocul prin care marfa ajunge pe respectiva tarabă.
Despre luciditate.
Îndemnăm participanţii la alegerile din 30 noiembrie la disernămînt şi lucididate.
Cei care spun că aceste alegeri sunt cruciale ori decisive sau că ele ar hotărî totul, mint şi manipulează cu bună ştiinţă. Alegerile sunt un exercițiu politic democratic, printre multe altele, de o eficiență politică relativă.
Ei pretind că alegerile ar fi un război, o luptă pe viaţă şi moarte sau o confruntare de proporții cosmice – tonul acesta militarist şi apocaliptic are scopul de a ne scoate din casă pentru a ne mîna spre urna de vot şi a le asigura încă un mandat (în care să facă ce au mai făcut şi în primul).
Ei ne zic că oamenii buni, corecți, deștepți, normali votează un partid (sau anumite partide), iar oamenii răi, proști sau zombați votează un alt partid. Dar fiecare are dreptul la opinie, iar cei care ne cheamă să disprețuim nişte compatrioţi doar pentru că au o altă părere îşi fac propriul joc, în detrimenul regulilor democratice şi în ciuda a ceea ce pretind că sînt.
Cei care pretind că ar avea o soluție magică pentru toate problemele – unirea, aderarea la un bloc sau altul, instaurarea unei conduceri autoritare etc. mint din nou. Realitatea e mult mai complicată; iar noi ştim cu toţii că nu există soluţii miraculoase, căci orice schimbare cere multă-multă muncă.
Politicianul care vine să ne cerșească votul ne promite totul. Pentru că vrea să fie ales.
Dar noi trebuie să-i cerem altceva: să ne spună ce va face împreună cu noi pentru interesul nostru comun, adică cum va face așa încît să ne includă și pe noi (pe mine şi pe tine), cum ne va asculta vocea și opinia în procesul de guvernare la toate nivelele. Dacă nu e gata să ne facă loc pentru participarea noastră la deciziile la toate treptele, de la cartier şi sat la parlament și guvern, atunci nu ne merită votul. El vrea puterea doar pentru sine, pentru interesele sale şi cele ale clanului şi grupului său.
Să rămînem lucizi, aşadar. Să votăm cu capul, dar şi cu inima, să ne asumăm o poziție, să o apărăm, să o argumentăm dacă ni se cere, să-l reclamăm pe cel care ne închide gura. Indiferent pe cine vom alege, trebuie să o facem responsabil. Cînd mergem la vot trebuie să ne gîndim la noi și la viitorul nostru, nu la războaiele politicienilor.
Să rămînem lucizi, încă o dată. Înainte, în timpul și mai ales după alegeri.