În virtutea monopolului nelegitim, dar absolut pe care îl deține asupra a tot ceea ce înseamnă stângă independentă în țara noastră, și ca răspuns la solicitarea de mai jos, CriticAtac conferă prin prezenta certificatul de afiliere a domnului Cornel Vâlcu la spectrul progresismului local, pe poziția stânga de dreapta. Ceilalți eroi ai luptei anticomuniste tocmai încheiate își pot adresa redacției cererile de eliberare a certificatelor mult dorite de stângism. Prețul: 1 kill de caviar per cerere.
Ţara arde şi Stânga se piaptănă, sau CaviarAtac
Sau Stânga, sau Nimic
Totul este politic. Aşa încearcă, de ani de zile, să mă înveţe prietenii mei de stânga, furioşi că nu pricep acest lucru elementar. Şi nu doar atât, nu doar că orice gest, chiar şi unul intim, de exemplu felul cum casc, dimineaţa, singur în pat şi în casă, e, inerent, participare la viaţa polis-ului. Atâta am ajuns să accept, dar n-a fost de ajuns. Fiindcă de fapt totul este, conştientizată sau nu, ideologie – aşadar fiecare lucru pe care îl gândesc, îl fac sau mai ales îl spun participă la bipartiţia fundamentală dintre stânga şi dreapta.
Şi cum avem nefericirea de a trăi în capitalism, susţinerea (chiar şi exclusiv prin contrast, luptând împotriva unui personaj nociv) a ideii unui preşedinte “care nu ne minte”, “normal” şi “ne-jucător” e, ne asigură CriticAtac, prin vocea lui Florin Poenaru, doar ultima perversitate a dreptei, ascunsă, ca diavolul, în spatele propriei dispariţii.
Fireşte, dacă lucrul acesta l-ar fi făcut stânga, n-ar mai fi fost nici o problemă. În ce-l priveşte, spre exemplu pe ultimul preşedinte-administrator şi (supr)a-partinic al României (fiindcă acolo unde ai Partid Unic, nu mai putem vorbi despre opţiune), Nicolae Ceauşescu, nu par a mai exista nemulţumiri ale actualei stângi intelectuale – afară de faptul că omul era un idiot naţionalist. Alegerea, prin vot democratic, a unui Klaus Iohannis e o mare păcăleală a dreptei ascunse, o plasă în care poporul a căzut ca vita la tăiere. Prăbuşirea politicului înspre un vis tehnocratic e o catastrofă; trecuta ei cădere în totalitarism ar trebui, însă, înţelegem, tolerată – fiindcă acel regim avea culoarea ideologică potrivită.
Acelaşi Florin Poenaru scria, altfel fain, extrem de critic şi tăios, despre actualul nostru prim-ministru, încheind însă pentru mine profund neliniştitor: “Ponta este de fapt numele oportunismului, parvenitismul[ui] și carierismului care definesc societatea românească de după 1989. Produs și exponent al acesteia, ar fi numai natural ca Ponta să devină Președintele României pe 22 decembrie 2014. În acest fel, toate idealurile revoluției din 1989 și ale tranziției vor fi cu adevărat împlinite.” Sper din toată inima ca începutul ultimei propoziţii să fie o sinistră ironie. Credeam că doar dreapta (care, din nefericire pentru ea, are ideologi mult mai puţin inteligenţi decât stânga actuală, în România) poate săvârşi greşeala cruntă de a confunda Revoluţia aşa cum au făcut-o cei din stradă, cu frică, speranţă şi credinţă, cu o aşa-zisă loviluţie, despre care vorbim azi doar judecând după insuccesul capitalismului românesc.
Trădătorii
Sunt de neînţeles, aşadar, oamenii cu sensibilităţi de stânga care l-au votat pe Iohannis. Cum eu, de exemplu, nu doar că am făcut asta, ci am şi scris recomandând-o, mă fac cu atât mai vinovat că n-am procedat după indicaţiile autorului mai sus-pomenit: “Ce-ar fi fost să-i cerem mai întâi PSD-ului să facă redistribuire cum trebuie decât să sărim în barca candidatului de dreapta clar asumată, doar pentru că acesta ar reprezenta răul cel mai mic sau promisiunea păstrării unui iluzii a democrației formale?”.
Ei bine, n-am procedat aşa cum recomandă CriticAtac fiindcă PSD-ului (insist: nu Marelui Partid şi ideologiei sale, ci decidenţilor: Ponta, Dragnea, Ghiţă, Şova, Corlăţean, Mazăre… mai spun? aţi luat o lămâie?) nu i se putea cere, în opinia mea, nimic. Am asemuit, într-un text mai vechi, actualul regim cu un roi de lăcuste, şi sunt departe de a mă fi răzgândit: a discuta cu persoanele astea ar fi fost la fel de absurd ca o negociere raţională cu un cancer. Şi nu o spun din oficiu, ci ca participant la mişcarea Salvaţi Roşia Montana (a cărei insignă a fost purtată cu mândrie de Ponta, nevastă-sa şi ministresa Mediului) sau la cea împotriva fracturării hidraulice (pe ale cărei valuri PSD-ul a urcat la putere).
PSD-ul lui Ponta, guvernarea lui Ponta au fost un lucru mult mai puţin complicat decât îşi închipuie intelectualii români de stânga (care totuşi au avut grijă să se disocieze de această Putere ca de una de dreapta… iar aici au perfectă dreptate). Formula acestei puteri e simplissimă: minciună cocoţată peste minciună, peste minciună.
Aşadar, da, am trădat religia stângii, nepredicând lucrurile în care sunt înclinat să cred unor urechi cu desăvârşire astupate. Am votat, în al doisprezecelea ceas, şi nu cu inima uşoară, candidatul de dreapta.
Cât despre ideea că lucruri cum sunt dreptul (universal) la vot sau stoparea corupţiei ar fi parte din iluzia formală a democraţiei… hm, poate că într-adevăr nu sunt îndeajuns-de-de-stânga pentru a gândi aşa.
Mea culpa.
Stăpânii cuvintelor
Ultima cerinţă din Declaraţia de la Cluj sună, textual, după cum urmează: “Încetarea imediată şi completă a oricărui discurs de tip separatist, a discriminării şi instigării la ură pe criterii etnice, rasiale, de clasă, statut social, opţiune religioasă sau politică.// Aici sau peste hotare, suntem cu toţii cetăţeni ai României; proiectul de ţară este al nostru. Rămânem solidari şi atenţi la comportamentul clasei politice şi al decidenţilor. La 25 de ani de la Revoluţia Română, reafirmăm valorile acesteia şi avertizăm că nu mai tolerăm nicio trădare a intereselor noastre legitime.”
Ei bine, prima parte a micului text citat mai sus l-a scos din sărite (sau poate, dacă ar trebui să judec titlul articolului, din minţi) pe Costi Rogozanu. În opinia domniei-sale, cineva deţine un monopol (desigur, ideologic) asupra acestor sintagme. Pentru a le cuprinde (la momentul cel mai important, finalul) într-o listă a revendicărilor societăţii civile din ultimii ani, în piaţa publică, ar fi trebuit probabil o aprobare din partea Stângii intelectuale. Rostite în faţa a 15 mii de protestatari clujeni, cu tot caracterul lor imperativ pentru clasa politică şi indicativ-spre-viitor [propoziţia începea cu “încetarea”, pentru numele lui Dumnezeu 🙂 ], ele au fost lipsite de orice validitate fiindcă, vai! la marea întrunire era prezentă… dreapta.
Continuarea aici